Pe aceeași temă
Laignel-Lavastine a consultat o multime de surse putin accesibile sau publicate doar foarte recent, a citit cu atentie jurnalele si corespondenta autorilor în chestiune si a cercetat arhivele Ministerului de Externe din Bucuresti.
Rezultatul este o lucrare erudita care analizeaza în detaliu luarile de pozitie legionare ale lui Emil Cioran si Mircea Eliade, punandu-le în legatura cu ansamblul operei acestor doi ganditori. Impresia pe care o lasa aceste luari de pozitie este coplesitoare. Prima carte a lui Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei (1936), este o însiruire de aberatii despre viitorul Romaniei, tara care, dupa parerea autorului, ar trebui sa devina o mare civilizatie de la o zi la alta, fara nici un efort, gratie unei opintiri bruste si rapide numita de Cioran “transfigurare”. Eliade îsi exprima devotamentul fata de miscarea legionara din Romania si admiratia fata de regimul nazist din Germania în cateva articole, în conversatii si în jurnalul sau intim.
Cioran, foarte tanar la publicarea primei sale carti, întelege destul repede absurditatea nationalismului extremist, pe care îl repudiaza la sfarsitul anilor ‘30. Eliade, însa, fidel angajamentului pro-legionar, continua sa spere în victoria germana în razboiul împotriva aliantei “anglo-bolsevice”, cum o numeste el. Ramasi în strainatate la venirea regimului comunist, amandoi evita sa vorbeasca, din motive lesne de înteles dupa 1945, despre convingerile tineretii lor. Aceste convingeri lasa însa urme în opera lor, în special în cazul lui Eliade, al carui interes pentru mentalitatea arhaica si religiile primitive deriva, dupa parerea Alexandrei Laignel-Lavastine, din cultul legionar al primitivismului romanesc.
Prudenta tacere post-belica a celor doi intelectuali e explicabila. Cum poate fi înteleasa însa prietenia pe care le-a aratat-o în aceasta perioada Eugen Ionescu, liberal impecabil, adversar declarat al legionarismului si al nazismului? Privit mai îndeaproape, sustine Laignel-Lavastine, Ionescu ar fi fost într-un fel complicele uitarii fascismului. Opozitia lui Ionescu fata de antisemitism, considera autoarea, ar fi fost de fapt cauzata de dramul de sange evreiesc pe care autorul Rinocerilor se pare ca l-ar fi avut. Atasat în timpul razboiului la Legatia romana la Vichy, Ionescu ar fi vrut el însusi sa faca uitat acest episod al vietii lui. In sfarsit, sustine Laignel-Lavastine, Ionescu, care avusese într-adevar convingeri antifasciste, le-ar fi abandonat dupa razboi în favoarea anticomunismului. Acest sentiment l-ar fi apropiat de fostii sai adversari, pe care, în loc sa-i denunte, i-a acoperit.
Concluzia cartii: uitarea fascismului este o grava eroare. Intelectualii au fost direct responsabili pentru ororile fasciste si numai examinarea atenta a complicitatii lor cu miscarile si regimurile rasiste dintre cele doua razboaie mondiale ne-ar putea ajuta sa evitam revenirea unor regimuri de acest fel. Clar exprimata, bazata pe o cunoastere solida a istoriei si culturii romanesti, teza Alexandrei Laignel-Lavastine e în buna parte convingatoare. Critica Transfigurarii Romaniei e perfect justificata, iar detaliile privitoare la pozitiile lui Eliade în timpul razboiului sunt binevenite, oricat de deprimante ar fi. Admonestarea finala (sa nu uitam fascismul) e cu totul la obiect.
Proiectul Alexandrei Laignel-Lavastine îmi trezeste însa unele rezerve privitoare la interpretarea faptelor citate si la premisele mai generale ale argumentarii.
Nu sunt convins, în primul rand, ca Eugen Ionescu poate fi acuzat pe drept de uitarea fascismului. Daca a avut sau nu sange evreiesc în vine si daca aceasta este cauza rezistentei lui la antisemitism, iata o preocupare care as prefera sa fie lasata rasistilor si amicilor lor. La Vichy, Ionescu nu lucra pentru Pétain, ci pentru guvernul roman al maresalului Antonescu, al carui regim, desi autoritar, era din 1940 dusmanul legionarilor. In orice caz, Ionescu nu a facut niciodata vreo declaratie în favoarea regimului antonescian sau a colaborationistilor francezi. Iar “substituirea” antifascismului cu anticomunismul dupa razboi mi se pare cu totul normala si binevenita, dat fiind ca în acel moment regimul nazist din Germania si cel fascist din Italia fusesera învinse si lichidate, în timp ce Uniunea Sovietica, care teroriza deja toata Europa Orientala si Centrala, devenise principala primejdie pentru regimurile democrat-liberale din Vestul Europei.
Ar fi trebuit Ionescu sa-i denunte pe Eliade si pe Cioran, asa cum pare sa sugereze Laignel-Lavastine? Sa-i denunte unde? La politie? In presa? Sa-i înfiereze pentru fostele lor sentimente legionare? Desi Laignel-Lavastine considera ca Eliade si Cioran nu si-au schimbat niciodata ideile politice, în realitate, asa cum o arata jurnalele lor intime, amandoi renuntasera la simpatia pentru legionari si îi marturisisera lui Ionescu aceasta schimbare. Avea Ionescu vreo ratiune sa nu-i creada sinceri? Comisesera vreunul din ei vreun delict sau vreo crima în trecut, colaborasera activ la vreuna din faradelegile legionarilor? Era vreunul din ei pasibil de a fi tras în judecata? Cele cateva articole (lamentabile, cum bine arata Laignel-Lavastine) scrise de Eliade în favoarea legionarilor si cu atat mai putin cartea deliranta publicata de Cioran cu ani înaintea venirii legionarilor la putere, nu puteau fi considerate criminale. Nu puteau fi comparate cu faradelegile comise în timpul rebeliunii legionare si nici cu voluminoasa si respingatoarea propaganda în favoarea nazismului semnata în Franta de un Robert Brasillach. La Eliade si Cioran era vorba de opinii exprimate sporadic, nu de crime sau delicte. Odata ce si-au înteles eroarea si au parasit aceste opinii, în ce masura mai puteau fi ei considerati vinovati? Si cum putea sa-i denunte tocmai Ionescu, intelectualul antifascist care devenise, cu siguranta cu multa satisfactie, confidentul regretelor lor? In anii sai parizieni, Cioran, personalitate de o marinimie legendara, ducea o viata consacrata contemplatiei si scrisului. La Chicago, Eliade se dedicase si el în întregime profesoratului si cercetarilor erudite. Ce sens ar fi avut ca prietenul si duhovnicul lor Ionescu sa-i înfiereze în public la Paris pentru opiniile, acum repudiate, pe care ei le exprimasera undeva departe si cu multi ani în urma?
Chestiunea mai generala pe care o ridica Laignel-Lavastine este cea a culpabilitatii politice a intelectualilor. Pun deci urmatoarea întrebare: daca un anumit partid sau regim comite, în numele ideologiei care îl ghideaza, o serie de acte abominabile, oare toti intelectualii partizani acelei ideologii, chiar si cei care nu sunt ei însisi vinovati de nici un delict, trebuie sa fie considerati criminali? Este Eliade raspunzator pentru masacrele ordonate de nazisti? Jean-Paul Sartre, care dupa razboi preconiza iesirea Frantei din alianta atlantica si alierea cu Uniunea Sovietica, este el personal vinovat de teroarea stalinista de la începutul anilor ‘50 si de procesul fraudulos intentat în acea perioada unui grup de doctori evrei la Moscova?
Laignel-Lavastine pare sa raspunda ca da. Una din premisele cartii ei este ca intelectualii sunt principalii responsabili pentru succesul fascismului în general si cel al miscarii legionare în particular. Codreanu, cu alte cuvinte, nu ar fi existat, daca Eliade si Cioran nu l-ar fi inventat. Aceasta premisa este profund gresita. Actorii principali ai miscarilor fasciste au fost masele credule si demagogii care le-au scos din minti. Intelectualii, în marea majoritate a cazurilor, s-au alaturat fascismului, asa cum s-au alaturat si comunismului, din dorinta de a fi în pas cu vremea, de a intra în iuresul actiunii, de a se îmbata cu opiumul puterii si al influentei, într-un cuvant, de a fi mai mult decat niste simpli mazgalitori de hartie. Ironia istoriei, în fond binecuvantata, a fost ca adeziunea celor mai multi partizani intelectuali ai fascismului si ai comunismului (inclusiv adeziunea lui Cioran si cea a lui Eliade) a ramas pana la urma o simpla mazgalitura pe hartie. Adevarata istorie, adevaratele crime altii le-au facut. Iar Eliade si Cioran si-au dat mai tarziu întreaga lor masura prin opera pe care au creat-o dupa ce au renuntat la veleitatea de a colabora cu terorismul legionar la faurirea istoriei.
Analiza atenta a ideilor fasciste propusa de Laignel-Lavastine îmbogateste cunoasterea trecutului intelectual roman. Condamnarea totalitarismului fascist în cartea ei e binevenita, asa cum ar fi trebuit sa fie, adaug, o condamnare mai ferma a monstruozitatii comuniste. Dar ideea ca Eliade, Cioran, si cu atat mai putin admirabilul Eugen Ionescu, ar merita sa fie personal infierati pentru crimele fascismului nu reuseste sa ma convinga. Iar implicatia ca valoarea operei de maturitate a lui Eliade sau a lui Cioran ar fi cumva compromisa de descoperirea simpatiilor legionare din tineretea celor doi autori mi se pare inacceptabila.
Oricat de justificata ar fi ea in principiu, tendinta actuala de a demasca necontenit un trecut relativ îndepartat risca sa devina obsesiva si sa produca un cor de acuzatii si de pocainta colectiva pentru crime într-adevar oribile, dar cu care nici unul dintre acuzatori sau pocaiti nu au avut nici un raport direct. Fanatismul legionarilor si cel al comunistilor au facut la vremea lor un rau nemasurat. Este important sa meditam la natura acestui rau, dar este si mai important sa nu ne pierdem cumpatul. Unii dintre cei mai remarcabili oameni nascuti în Romania au fost temporar atrasi de extremismul secolului XX. Erorile lor politice de tinerete ne amintesc cat de primejdios este acest extremism. Opera lor culturala nu ramane însa mai putin vie, bogata si demna de respect.
