Turnătorie cu triluri

Din fostul criterionist Petru Comarnescu Securitatea comunistă a făcut o pradă sigură pentru cea mai bine camuflată dintre formele de mancurtizare: racolarea.

Ce s-ar fi scris astăzi despre Petru Co­mar­nescu dacă două treimi din viața lui nu s-ar fi suprapus cu comunismul? Ar fi pre­cum­pănit admirația congenerului Mircea Eli­a­de pentru „nelimitatele lui po­sibilități de animator cul­tural“? Sau eticheta de sim­plu „impresar“ al grupării Criterion, pusă de Eugen Io­nescu? Ori poate reacția lui Cioran, ca un mic dos de pal­mă șters din mers, într-o scrisoare, atunci când află că și-a publicat Memoriile: „prostii, cu siguranță“. Cum ar fi arătat biografia aces­tei naturi extrem de active, am­bi­ți­oase, prolifice? Cum ar fi evoluat obsesia lui timpurie de a trece în față, de a fi prețuit, pus la locul cuvenit?

Ar fi rămas probabil unul dintre pilonii ge­nerației interbelice, inițiatorul și ani­ma­to­rul grupării Criterion, de care s-ar fi de­limitat o vreme după 1940, ca reacție la derapajele legionare ale unora, și de care pu­tem presupune că s-ar fi reapropiat ul­terior, recuperându-i - nu în grup, ci in­di­vidual - pe cei câțiva pe care i-a prețuit în chip aparte.

Are dreptate Lucian Boia, în pre­fața nău­ci­torului volum Do­sa­rele secrete ale agen­tului An­ton. Petru Comarnescu în ar­hi­vele Securității, să spună că, da, autorul Kalokagathon-ului e vinovat, dar marele vinovat rămâne regimul co­mu­nist.

Dacă mergem pe firul unei co­respondențe Comarnescu-Noi­ca, la care trimite Boia, des­coperim un posibil „Titel“ Co­marnescu, rămas în pură vir­tualitate: echilibrat, sensibil, atent la sem­nalele multiple ale unui timp istoric tur­mentat, prieten admirabil, intelectual „in­dependent“ (adică de centru), credincios (el, liber cugetătorul de mai târziu!), gân­dind actul, alegerea din perspectivă mo­rală. Între prietenul care încearcă să-l în­toarcă pe Dinu Noica din decizia de a ade­ra la mișcarea legionară (după asasinarea lui Corneliu-Zelea Codreanu, din ordinul Regelui Carol al II-lea) și agentul Anton, care scrie în anii ’60 note informative des­pre fostul deținut politic C. Noica, se de­senează o trăsătură de unire. Linia duce însă în jos.

„Dragă Dinule,

(...) socot că faci o mare greșeală prin noua ta atitudine, mai ales că nu ești un luptător și nici un politician de rând. (...) Știu cât de decis ești uneori, aproape chiar încăpățânat, pentru a încerca să te con­ving că faci un pas greșit și că-ți anulezi toată vocația și destinul tău crea­tor adevărat. (...) Poate că, dacă ai fi ple­cat cu un an mai devreme în Franța (Noi­ca se afla în Franța la momentul respectiv - n. m.), și ai fi trăit mai mult în at­mos­fera uni­versalistă, humanistă și gene­roasă a lu­mii științifice de acolo, ai fi procedat alt­fel. (...) Credeam că o să op­tezi pentru ade­văr și înțelepciune, pen­tru creația reală (cea care se realizează prin realizarea-de-sine a oamenilor în­zestrați, iar nu pentru sacrificii inutile și fără sens crea­tor). Suferi, dar suferi în gol, Dinule. Aban­donezi cultul în­țe­lep­ciunii. Iar po­li­ticește mergi împotriva in­teresului Ță­rii“, îi scrie Cormanescu în 1938 (cf. Petru Comarnescu, Pagini de Jur­nal, vol. I, Ed. Or­feu, 2003). Noica răs­punde cu obiș­nuita-i eleganță, caldă, dar cerebrală:

„Dragă Titel,

Am fost mișcat de scrisoarea ta. (...) Pro­blema nu mai e de argumente pentru mi­ne: e o problemă de onoa­re. Din copilărie sau nu, cu argumente ori nu, eu mi-am luat un an­ga­ja­ment, față de mine în pri­mul rând. Pot eu să nu-l respect astăzi? Pot eu (...) fa­ce altfel decât Abra­ham cel din legendă? (...)

Mă gândesc câteodată că, în fond, poate tu, cel in­de­pendent, ești mai chinuit decât noi toți.“

Intuiție tulburătoare la C. Noica. Destinul lui Petru Comarnescu pare liniar, dar e frânt, în timp ce al filosofului de la Păl­ti­niș este exact invers.

După venirea comuniștilor, Comarnescu ră­mâne în libertate pentru că se agață in extremis de coada noii ordini. Din 1953 este informator al Securității și își ia drept nume de cod, nu fără o doză de cinism, pseudonimul sub care publicase prima car­te după ‘44: monografia pictorului Oc­tav Băncilă, semnată Anton Coman. Sună ca o poliță plătită! De aici încolo, busola lui m­­o­rală e scoasă din uz. Va scrie mii de note informative despre aproape toți cei pe care-i frecventa. Toarnă cu delicii, cu tri­luri, cu veritabile uitări de sine, care aduc acel ingredient, detestabil în con­text, al calofiliei, întâlnit deja la Ion Ca­raion și la Marian Popa. Dar Petru Co­mar­nescu are o arie mult mai vastă de ac­țiune: el toarnă nu doar scriitori, ci in­te­lectuali de tot fe­lul, lume bună din casele pe care le frec­venta ca mare și vechi mon­den. Sunt com­pozitori, istorici de artă, artiști plastici, dar și studenți, diplomați ori bursieri ame­ricani care puneau pentru prima oară pi­ciorul - îndeajuns de aver­tizați - în strania lume nouă. Unii au avut în mod cert de suferit. Un singur exem­plu: istoricul de ar­tă Remus Niculescu, arestat și condamnat în lotul Noica-Pillat. Nu doar pe mâna lui Comarnescu, ce-i drept, ci și pe-a lui Noica, dar Noica îi va ce­re totuși iertare într-o splendidă scri­soare publicată în anii din urmă.

Agentul Anton funcționează într-o dezin­voltură deplină. Din selecția făcută de Lu­cian Boia (dosarul Comarnescu de la CNSAS numără șapte volume), singura evoluție sesizabilă este graficul siguranței de sine, care urmează oarecum sincopele de stare materială. După 1964, pare mult mai relaxat, își permite să fie subiectiv. Și nu doar atunci când descrie în acvaforte „obiectivele“ (colegii de breaslă din UAP sunt caii de bătaie), ci și când ridică mingi, știind că merge pe linia dorită de re­gim. Se dorea, de exemplu, apropierea ma­rilor figuri din exilul românesc? Agen­tul Anton se simte calificat să facă su­gestii: da, Mircea Eliade trebuie invitat în România, de preferință la Colocviul Cons­tantin Brâncuși. Cu câțiva ani în urmă pledase să i se ofere un post de atașat cul­tural: „s-ar lăsa de politică și ar face numai știință“, opinează. Și Cioran ar pu­tea fi invitat, are o mamă bătrână pe care probabil ar voi să o vadă, dar mai întâi ar trebui să i se publice ceva cărți și să se scrie despre el în presă. Oricum, nu e si­gur că va accepta, pentru că omul este „pa­radoxal, abscons, teribilist în gân­durile sale“. Sculptorul Ion Vlad ar trebui trimis la Moscova, „va fi foarte fericit și s-ar putea să renunțe la unele atitudini ne­sănătoase“ ș.a.m.d.

Anul 1960 și mai ales notele referitoare la fuga în Occident a lui Petru Dumitriu lasă loc presupunerii că momentul coin­cidea cu o criză sau măcar cu unele temeri privind relația cu Se­cu­ri­tatea. Agentul Anton raportează mai zelos ca oricând, cu potop de adjective, in­dig­nat, în retorică de ședință de demascare. Pro­zatorul transfug este „canalie“, „ne­gus­tor de literatură“, are „frumuri de no­blețe“, o soție hrăpăreață. În general, „o biografie de lichea“. Faima lui literară ar fi doar rodul abilității carieriste. „Fabrica cu ușurință numai când avea materiale de la alții, fiind în sine lipsit de forță epi­că și incapabil de invenție literară.“ Por­tretul devastator are crescendo și se în­che­ie cu o execuție în efigie: „Dacă nu putuse deveni, ca scriitor, noul Balzac, căci nu-l ajuta talentul contrafăcut cu oarecare abi­litate, în schimb Dumitriu a devenit în­tr-adevăr un personaj balzacian ri­di­când până la monstruozitate rapacitatea, egoismul, parvenitismul, înșelăciunea, spi­ritul de mercenar, pus pe o sfruntată îm­bogățire“. Culege și părerile altora des­pre fuga lui Dumitriu. Cioran însuși e con­semnat cu o observație amuzantă: pro­zatorul a greșit poziționându-se ca om de dreapta în Occident, „dacă ar fi apărut ca un comunist dezamăgit, ca un co­mu­nist convins, ar fi avut un succes real“.

Lectura acestor delațiuni senine are un efect perfid: pe măsură ce avansezi în volum (Lucian Boia grupează tematic no­tele informative, legându-le cu precizări opor­tune) și după ce dezvolți minimum de anticorpi la mâzga morală dinăuntru, ajungi să guști scriitura de bună calitate și chiar să te amuzi pe seama eșecurilor agen­tului Anton. Rateurile au un fel de haz strâmb, de bumerang care îi zboară pe­nibil aruncătorului pălăria.

Ca americanist, agentul Anton a fost ade­sea infiltrat pe lângă cetățeni americani. Doi dintre ei sunt înalți diplomați. Unul trebuia racolat cu ajutorul tânărului pictor Andrei Cădere, fiu de deținut politic, care urma să fie întâi el făcut agent. Bizarul ar­tist (unul dintre cele mai bune „por­tre­te“) era însă deja imprevizibil, așa că no­tele lui „Anton“ sunt de un proustianism involuntar: Cădere a ieșit, a intrat, a su­nat, n-a sunat, era tăcut, citește mult, nu mi-a spus nimic, are un musafir etc., pâ­nă când americanul pleacă din România înainte să fie racolat.

A doua misie îl trimite în excursii extra­vagante, la Constanța și la Sinaia, unde trebuie să facă ce-o ști și să intre pe sub pielea unui consilier al legației americane, de la care urma să afle dacă și unde se află în România un anume profesor din Statele Unite. În tren, stratageme de spionaj ief­tin și amănunte consemnate maniacal: „Cei trei au mai discutat despre pescuit (...), au mai tăcut, apoi atașatul militar, ară­tând niște ciori i-a întrebat cum se zice pe românește la aceste păsări“. La Ca­zi­noul din Constanța, unde Co­mar­nescu-An­ton dă buzna ca din întâmplare, ia contact cu anturajul înalt al diplo­ma­tului: atașatul militar al Franței, consulul turc la Cons­tanța. Informează excitat, participativ: ata­șatul francez, „mai cult și mai vioi decât americanul, dar cu idei confuze, fiind «ra­dical» de stânga în materie eco­nomică, dar catolic și mare moralist“. Declară și meniul, cu tot cu băuturi. Dar degeaba. Nota lui Lucian Boia spune sec: din dosar rezultă că diplomatul american a fost cel care l-a folosit pe Comarnescu!

Dar poate cea mai stranie precizare dintr-o notă informativă este cea despre al­bu­mele străine de artă care se găseau acasă la Al. Rosetti, „pe măsuța de lângă fo­toliul în care își invită să ia loc oas­peții“. Este oare faza în care agentul Anton se simte el însuși urmărit?

Un Petru Comarnescu scindat, frustrat de turnura pe care o luase regimul comunist, nu se vede aici nici măcar cât în emas­culatul jurnal. Trebuie căutat printre rân­duri. Prefațatorul ediției din 2003 a jur­nalului, Dan Grigorescu, a încercat în za­dar să-l reconstituie prin mărturie per­sonală: l-ar fi cunoscut pe adevăratul Co­marnescu, care-și mărturisea adevăratele opinii doar în privat, și anume numai... în aer liber.

Fapt e că notele informative, ex­cesiv de bine scrise, alunecând stu­pefiant spre voluptăți sti­lis­tice, ca și cum n-ar fi vorba de delațiune consecventă, „în formă repetată“, sting orice altă versiune a au­torului. Din fostul criterionist, cu atât de „nepotrivite“ studii în America anilor ’30, pe deasupra și homosexual, Se­cu­ritatea comunistă a făcut o pradă sigură pentru cea mai bine camuflată dintre for­mele de mancurtizare: racolarea. Dosarele scoase la iveală de CNSAS trag pânza jos. Nu mai e nimic de făcut. //