Un anticomunist convins: Eugeniu Bucheru

Codrut Constantinescu | 19.05.2020

Pentru Eugeniu Bucheru, comunismul era „un sistem polițienesc brutal care-ți strivește sufletul, îți îngrădește sau reprimă mișcările, îți impune umilința, o viață searbădă și fără orizont”.

Pe aceeași temă

O altă mărturie interesantă și ine­dită, apărută anul trecut, de­spre experiențele dramatice din timpul prizonieratului miilor de militari români în URSS, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, îi aparține învățătorului Eugeniu Bucheru. Care, în mod foarte curajos, a început să și le scrie în anii ‘80, la aproape patru decenii de la Campania din Răsărit. Fiecare pagină scrisă are un mesaj explicit anticomunist. De altfel, toți combatanții români, căzuți prizonieri la ruși, au cunoscut înaintea celorlalți români din Regat realitățile groaznice ale regimului bolșevic, care aveau să fie copiate întocmai și în România după 1948.

Remarcabilă este descrierea încleștării din mai 1943 care a avut loc în Peninsula Taman, din Kuban (Linia goților, cum o numiseră pompos germanii), învecinată cu Crimeea și pe care nemții au încercat să o mențină cât mai mult, pentru a-i împiedica pe sovietici să aibă posibilitatea să treacă în Crimeea. Luptele în care a fost implicată unitatea lui Eugeniu Bucheru, locotenent rezervist, au fost de o violență caracteristică celui de‑al Doilea Război Mondial, trupele române făcând față unui adversar mult mai bine dotat. După bombardamentul inițial al artileriei sovietice, mai rămăsese valid doar un sfert din efectivele batalionului român, restul fiind morți sau răniți. Dar chiar și în aceste condiții, supraviețuitorii au declanșat un tir nimicitor, cu doar trei mitraliere, asupra atacatorilor sovietici, care înaintau fără precauții, crezând că toți militarii români fuseseră uciși. A doua zi, peisajul era sumbru: „Viroaga era plină de cadavre care începuseră să se descompună, împrăștiind un miros grețos. Măști antigaz, lopeți Linnemann, merinde, arme și ranițe erau aruncate peste tot. Oricât de gravă ar fi fost situația noastră - și era - aveam datoria să nu ne clintim de pe poziție”. Ulterior, unitatea lui a fost înlocuită cu alta, fiind trimisă să păzească timp de trei luni litoralul Mării Azov, pentru ca mai apoi și trupele române să treacă înapoi, în Crimeea, până în aprilie 1944.

Bucheru a fost luat prizonier în aprilie 1944, când batalionul condus de un colonel ezitant încerca să-și croiască drum spre Sevastopol, pentru o posibilă îmbarcare spre Constanța. Bucheru nu a acceptat să se oprească și să aștepte trecerea trupelor sovietice, a nesocotit ordinul superiorului său și a încercat să ajungă cu ultimele forțe la un aerodrom militar, doar pentru a observa cum un ultim avion de transport românesc decola spre Constanța. Grupului de 12 militari români li se alăturase și un soldat german, om de legătură între trupele germane respinse. Atunci când sovieticii i-au luat pe toți prizonieri, germanul a fost doborât imediat cu un glonț în cap, în timp ce românii erau jefuiți de orice bun de valoare. Șocul prizonieratului a fost mare pentru toți ofițerii români, care și-au descris apoi experiențele. Eugeniu Bucheru nu face excepție: „Săptămâna în care am căzut prizonier a fost o săptămână a patimilor, nu numai pentru că se întâmplase să fie săptămâna dinaintea Paștilor, ci și pentru că atunci am cunoscut toată gama suferințelor și umilinței”. Grupul de prizonieri a mărșăluit sub pază către istmul Prekop. La un moment dat, românii au fost doborâți de oboseală și sete, așezându-se să se odihnească lângă o fântână. În timp ce un camarad a mers să scoată apă din fântână, păzit de soldatul sovietic, de grup s-a apropiat un țăran bătrân rus, cu barbă albă, ce-i aducea aminte lui Bucheru de Tolstoi, care i-a îmbărbătat - „Fiți tari, nu vă pierdeți nădejdea. O să vă țină într-un lagăr câțiva ani, cinci, șase sau chiar mai mult, dar până la urmă trebuie să vă dea drumul. Sunt legi și pentru prizonieri. Numai pentru noi nu sunt. Ia gândiți-vă că noi suntem prizonieri de peste un sfert de veac și de-acum am pierdut pentru totdeauna speranța de a ne mai recăpăta libertatea”.

Un alt rus care detesta regimul stalinist le-a strecurat prizonierilor țigări, câteva ouă și pâine. Militarii români au fost vărsați unui grup mai mare de români, într-un mare grajd al unui colhoz, unde toate aceste grupulețe răzlețe de prizonieri din întreaga Crimee erau concentrate, în așteptarea căderii Sevastopolului, fapt ce s-a întâmplat la 9 mai 1944. Prizonierii au fost îmbarcați câte 65 de oameni în celebrele bou-vagoane. Toate mărturiile descriu aceleași condiții teribile în care au călătorit 15 zile (garniturile cu prizonieri nu erau o prioritate pentru sovietici, ele fiind lăsate să aștepte cu orele prin gări obscure), cu un meniu zilnic care provoca inaniția (un fel de bucată de pâine și un polonic de apă fierbinte cu câteva boabe de mei).

Fiind locotenent, Bucheru a fost separat de subordonații săi, ajungând în marele complex Oranki-Monstîrka, la 400 kilometri nord de Moscova. El condamnă în termeni duri, vitriolanți chiar, colaboraționismul unora dintre foștii săi camarazi, care s-au pus în slujba regimului stalinist, pe care i-a observat în captivitatea sa de patru ani (colaboraționiștii nici nu au stat mult timp în lagărele sovietice, plecând în 1944 sau 45). „Această forță antifascistă deținea în lagăr posturile care le asigurau un stomac totdeauna plin. Ea intercepta fiecare șoaptă, informa comisariatul despre orice mișcare; a aderat prima la inițiativa creării «glorioasei» divizii Tudor Vladimirescu și apoi a celeilalte, care n-a luptat, în schimb a murdărit memoria celor trei martiri ardeleni: Horea, Cloșca și Crișan (…) Dacă ceva din noi trebuie să supraviețuiască în conștiința urmașilor, nu poate fi decât simțământul de adâncă repulsie pentru cei care s-au vândut pentru un blid de linte. Vânzarea le-a fost de folos, adevărat. Au revenit în patria comunistă cu state de serviciu excelente, pe care nu le-ar fi obținut aici în baza meritelor reale. Au deținut și poate mai dețin încă posturi importante, unelte oarbe în slujba unei puteri înstăpânite cu forța.”

Eugeniu Bucheru a descoperit și două soluții pentru a rezista psihic calvarului fizic, dar și celui psihic. „În anii de captivitate care au urmat, am ajuns la concluzia că, spre a compensa numeroasele mizerii ale vieții, cerul ne-a dăruit două lucruri: speranța și somnul”. Iar speranța era ținută în viață și de corespondența cu cei de acasă, asta în cazul în care prizonierul avea noroc, căci o carte poștală pe care se puteau scrie 10-15 cuvinte despre și numai despre sănătate putea face și câțiva ani până să ajungă acasă, în România, trezind speranța familiei, informând că cel drag încă era în viață. Uneori, militarii erau dați dispăruți, iar familiile nu știau dacă ei muriseră pe front, imediat după aceea, sau fuseseră luați prizonieri și trăiau pe undeva prin nenumăratele lagăre de prizonieri din URSS. „E lesne de închipuit febrilitatea cu care era așteptată corespondența, câtă fericire putea aduce un asemenea mesaj transmis pe o fițuică mizerabilă de hârtie cenușie, abia mai mare ca o carte de vizită, dar provenind din patrie, de la ființele cele mai apropiate. Oricât de anoste păreau la prima vedere, pentru prizonieri rândurile erau un elixir.”

Eugeniu Bucheru menționează un alt aspect, care apare și în memoriile altor supraviețuitori de la Oranki-Monastîrka, sistemul de solidaritate care a fost pus la punct de prizonierii români. Atunci când unul dintre ei ajungea în carcera lagărului, un loc infect, aflat în apropierea unei mlaștini, unde se deversau și mizeriile lagărului, un loc pestilențial („Nu putea fi ceva mai dezonorant, mai abject decât intensitatea duhorii care, depășind simțurile, părea să polueze chiar și sufletele”), ceilalți prizonieri reușeau să îi strecoare ghinionistului mâncare, poate și o pătură sau un cojoc, având în vedere că atunci când era băgat în carceră, recalcitrantului i se lua haina de iarnă. Uneori, temperaturile puteau ajunge și la -40 de grade Celsius. Carcerele nu beneficiau de niciun sistem de încălzire, iar durata unei astfel de pedepse era de cel puțin 10 zile. Această adevărată operă de solidaritate, numită cu umor Mitică Prizonierul, nu a fost descoperită deloc de autoritățile lagărului. O parte din ofițerii români care nu manifestaseră atitudini vădit antisovietice a fost eliberată cu ocazia zilei de 1 mai 1948. Lotul a fost direcționat inițial spre Moscova. „Uimirea prizonierilor la primul contact cu civilizația comunistă n-a mai cunoscut margini când au văzut un chioșc unde se vindea pâine fără cartelă. O pâine neagră-pământ, o pâine sovietică, dar care putea fi cumpărată la liber, ceea ce depășea orice închipuire, iar pentru troglodiții de la Oranki putea constitui una din minunile lumii”. Ajungând la Bug, grupul de prizonieri a fost reperat de un grup de romi care fuseseră deportați de Antonescu, dar care nu fuseseră repatriați. Cei rămași în Transnistria erau obligați de sovietici să muncească la colhozuri, spre disperarea lor. După eliberarea încăpățânaților ofițeri reacționari care a avut loc în perioada 1948-1951, dezamăgirea lor când au revenit într-o republică sovietică a fost uriașă. „Cea dintâi impresie pe care am avut-o a fost că nimic nu mai arăta ca la plecare (...) Transformarea cea mai adâncă o suferise omul. Pe acesta cu adevărat nu-l mai recunoșteai (...) Acum privirile oamenilor căutau pieziș, parcă te pândeau. Nu vedeai decât figuri încruntate.” Ajungând învățător într-un sat din Ilfov, chiar directorul școlii, Eugeniu Bucheru a fost supus de către Securitate și unui interogatoriu, de nouă ore, propunându-i-se să devină informator. A fost descusut și în legătură cu perioada prizonieratului la sovietici.

„Comunismul este un sistem polițienesc brutal care-ți strivește sufletul, îți îngrădește sau reprimă mișcările, îți impune umilința, o viață searbădă și fără orizont.” Rândurile scrise de el în perioada 1983-1988 reprezintă și un act de acuzare a regimului comunist din România, net, tranșant, violent, radiografie care denotă marele curaj al celui care le-a scris. O posibilă descoperire a caietelor lui de către Securitate i-ar fi creat mari probleme, în mod sigur, căci era de negândit să fie cineva atât de anticomunist în deceniul turbării maxime a regimului Ceaușescu. Și să mai aibă și curajul să își scrie ura. //

Introducere și note de Constantin Ardeleanu

Ediție îngrijită de Valentina Sandu-Dediu.

Istorii nescrise, infamii neprescrise. Amintiri despre război, captivitatea în URSS și viața în comunism.
Editura Humanitas, București, 2020, 444 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22