Pe aceeași temă
Din nefericire, încă nu s-a înființat un post de televiziune dedicat în exclusivitate Bucureștilor: istorie, geografie, dezvoltare urbană, genealogie, învățământ, armată, religie, mentalități, transport, arhitectură, loisir, alogenie ș.a.m.d. Într-un astfel de comando mediatic, ar putea fi cooptați cei deja afirmați în slujirea acestui subiect pe micul ecran – Stelian Tănase, Andreea Răsuceanu, Adrian Cioroianu, Geanina Corondan, alături de seniorii cu blazon de mult desenat – Georgeta Filitti, Andrei Pippidi, Răzvan Theodorescu, Șerban Sturdza - și împreună cu Nicolae Șt. Noica, Alexandru Beldiman, Dan Roșca, Narcis Dorin Ion, Emanuel Bădescu, Ioana Pârvulescu, Adrian Majuru, Alexandru Ofrim, Sandra Ecobescu, Eduard Niculușcă. Dar din echipă nu pot să lipsească două doamne pentru care istoria Bucureștilor pare că le-a devenit demult a doua viață. Este vorba de Silvia Colfescu, cea care a înființat și care îngrijește de ani buni seria „Planeta București“ la Editura Vremea, și Victoria Dragu-Dimitriu, autoarea unor încântătoare volume dialogale cu domni și doamne din vechii București, ca și a unui volum dedicat statuilor și sculpturilor decorative ale Capitalei.
Reînviind o mulțime de arbori genealogici ai orașului și cutreierând Capitala în căutare de vestigii exemplare, Victoria Dragu-Dimitriu (cine altcineva ar fi fost în stare?) a observat pe soclul unui vas ornamental din Grădina Icoanei o semnătură: „Sculptor Emil von Becker, strada Bateriilor 50“. Atât a fost de ajuns pentru a dezlănțui o suită aproape rocambolescă de întâmplări, legături familiale surprinzătoare și investigații aproape detectivistice. Bunici, fii și nepoți, străbunici și strănepoți din România, Germania și Ungaria sunt cuprinși într-o bizară conspirație de aleatorism bine înlănțuit, chiar dacă sabotat sistematic de vitregiile istoriei orașului. În rotirea caruselului, Victoria Dragu-Dimitriu a descoperit-o pe doamna Rodica Filip von Becker, nepoata sculptorului decorator german, după care a realizat de-a lungul mai multor întâlniri o nouă carte dialog, apărută în 2019 în colecția „Planeta București“, la Vremea.
Mulțumită efervescenței nostalgice a Victoriei Dragu-Dimitriu și modului admirabil, de captivantă stimulare reciprocă prin care interlocutoarea sa consună și consimte desăvârșit curiozității și întrebărilor reporterului, străzile devin scene de teatru, locuințele capătă valoare și alură de muzee, iar pesonajele devin, pars pro toto, simultan simboluri ale orașului vechi și ale României de altădată. Așa se întâmplă în zona Foișorului de Foc și a Căii Moșilor, ca și cu strada Iancu Căpitanu, unde în 1983 avea să se stabilească familia von Becker după dezastrul de la „Ceaușima“, unde buldozerele au distrus însăși esența orașului. Casa din strada Bateriilor 50 făcea parte dintr-o „țesătură superbă de uliți“ (Cazărmii, Lăzureanu, Alexandru Orăscu, Meteorilor, Miracolelor, Fenix, Salvatorului, Arionoaiei, Schitul Maicilor și multe altele încă). Întreaga zonă Uranus, cu dealul Arsenalului și biserica Mihai Vodă, o zonă demnă de Stalker-ul lui Tarkovscki, renaște acum văzută și din afară, dar mai ales dinăuntrul casei și grădinii familiei von Becker ca loc tipic pentru arta viețuirii bucureștene, cu acel invidiabil amestec de tihnă, îndestulare, eleganță, voie bună, onorabilitate și hedonism.
Cărțile Victoriei Dragu-Dimitriu sunt toate cronici de familie sau romane genealogice, dar vizează istoria umană a unei geografii sociale în care parcă toată lumea se înrudește cu toată lumea, indiferent că vorbim de rândurile boierimii conservatoare sau de ierarhiile micii sau marii burghezii liberale. Unitatea osmotică provine, paradoxal, tocmai din mulțimea afluenților contradictorii.
„Deși sunt peste 65 de ani de când bunicul meu, sculptorul Emil Wilhelm von Becker, a părăsit această lume, eu îl simt prezent prin spiritul său și sper să mă ajute în această încercare de reconstituire a vieții sale. Pentru mine, el a fost un monument. Toată copilăria și adolescența mi-au fost marcate de personalitatea lui. Mă impresiona voința lui puternică și ambiția pentru realizarea lucrului propus. Mă ducea la concertele de orgă de la Biserica Evanghelică. Am și acum albumele lui cu marii pictori. De fapt, cărțile mele cu povești acestea au fost, albumele Velasquez, Rembrandt, Michelangelo.“
Meșterul von Becker, născut în 1881 (a murit în 1952), „prețuia liniștea sufletească“, iar scriitorii săi preferați erau Lessing, Schiller și Goethe. Un unchi al său, Karl Faust, a făcut parte din echipa de arhitecți ai Palatului Regal, aripa dinspre Calea Victoriei. La nuntă, părinții și nașii au dăruit tânărului cuplu o călătorie de șase săptămâni în Italia.
Ca sculptor al Casei Regale a României, a început prin a lucra mobilier stradal, respectiv candelabrele din piatră pentru piața Teatrului Mare, atât în partea dinspre strada Ion Câmpineanu, cât și cea dinspre strada Matei Millo. A lucrat și la decorarea casei Nababului, adică Palatul G.G. Cantacuzino (nu și impozanții lei de la intrare). Tot lui i se datorează decorarea băncii Marmorosch-Blank de pe strada Doamnei (arhitect Petre Antonescu, construită între 1915-1923), ca și sediul Băncii Chrissoveloni de pe Lipscani, adică Librăria Cărturești de astăzi. Acolo, dar și la decorarea Palatului Bursei de pe strada Doamnei colț cu Ion Ghica, de care mulți bucureșteni își amintesc ca fiind Biblioteca Centrală de Stat, meșterul german a executat stucatură cu rabitz și piatră artificială, tavane cu luminator, tavane cu bolți, pereți decorați, coloane de piatră artificială, aceeași însumare decorativă fiind executată și la Ministerul Lucrărilor Publice, actuala Primărie a Capitalei de pe Bulevardul Elisabeta, tot operă a arhitectului Petre Antonescu. Și dacă tot ne aflăm pe Bulevardul Elisabeta, să nu uităm că von Becker a lucrat sculpturile de pe fațada Universității, la doi pași de statuia lui Ionel Brătianu, precum și ornamentele pentru Institutul Medico-Legal „Mina Minovici“ de pe cheiul Dâmboviței, legendara „morgă“ demolată de Ceaușescu. „Mi s-a spus că panourile decorative de aici au fost demontate și salvate, dar nu știu unde ar putea să fie păstrate.“
La București, Emil Wilhelm von Becker a participat la diferite restaurări la Patriarhie, la biserica din curtea Palatului Cotroceni și la Palatul Suțu, unde a fost sediul primăriei Bucureștilor între 1928-1932. Nepoata meșterului nu omite din inventar Vama Poștei din București: „Un palat cu fațade spre patru străzi, arhitect Statie Ciortan. Ca și bunicul, Ciortan prețuia stilul neoromânesc“.
Așadar, nu trebuie să ne mire că aceluiași sculptor i s-a oferit să decoreze Monumentul Eroilor de la Mărășești, ca și Monumentul Infanteriei, după cum avea să realizeze bustul lui I.G. Duca și al doamnei Cantor, una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria. A executat și monumente pentru Cimitirul Bellu, ca și multe măști mortuare ale unor personalități precum Regina Maria, Regele Carol I, Octavian Goga, doctorul I. Cantacuzino, frații Mina, Nicolae și Grigore Minovici, doctorul Gheorghe Marinescu, vase ornamentale unicat pentru nunta Principelui Carol. Septuagenarii de astăzi care erau duși de părinți acum șaizeci de ani să se tundă la „Ciufulici“, actualul sediu al Teatrului Foarte Mic, trebuie să afle că inițial acela a fost Palatul Sindicatului Ziariștilor, terminat în 1926 (arhitect Ion D. Berindey), ale cărui decorațiuni sunt opera aceluiași Emil von Becker. La fel, elevii Liceului „Tudor Vianu“ de astăzi, ca și absolvenții Liceului „Petru Groza“ de odinioară se vor putea delecta aducându-și aminte de instituția decorată de același sculptor, numismat și campion al medalisticii românești care a fost von Becker.
În materie de preferințe, Rodica Filip von Becker se declară cucerită de Vila Minovici, actualul Muzeu de Artă Populară „Nicolae Minovici“, construită prin 1905-1906, arhitect Cristofi Cerchez, în timp ce Victoria Dragu-Dimitriu preferă intrarea în Facultatea de Matematică a Universității București, la colțul dintre străzile Academiei și Edgar Quinet, și citează cu nedisimulată voluptate lista lucrărilor executate de Becker acolo: „Decorațiunea interioară a vestibulului rotund, tencuit cu praf de piatră galben, cornișele, panourile, capitele, ghirlande, plafonul în penetrațiuni și bolți rabitzi, decorațiunea plafoanelor la scările principale“. Încet-încet, mulțumită elanului confesiv, febrilității asociative și voinței „cotropitoare“ a celor două autoare, ajungem la istoria școlii de arte și meserii, Corporația Ornamentiștilor „Carol I“ de pe Știrbey-Vodă și la Sindicatul Artelor Frumoase, al cărui președinte a fost chiar von Becker, cel care a construit dantelăriile din piatră ale Expoziției Naționale din Parcul Carol în 1906, după ce decorase pavilionul României la Expoziția Universală de la Paris în 1900.
Mi se pare profund semnificativ faptul că un meșter german, născut la Lemberg într-o familie de muzicieni, a contribuit într-o așa mare măsură la ornamentarea Bucureștilor, într-un context atât de bogat marcat de spiritul arhitectural și sculptural francez (Gottereau, Galeron, Louis Blanc, Ernest Donneaud). Să nu uităm că von Becker poate fi considerat un nume de referință al stilului neoromânesc, el conlucrând cu arhitecți precum Petre Antonescu, N. Ghika-Budești, Toma Socolescu, Ion D. Berindey, N. Nenciulescu.
Pe urmele acestei cărți, merită să mai colindăm câteva ore orașul, măcar pentru casele la care a lucrat meșterul Becker: Casa Assan, din piața Lahovary, Casa Vintilă Brătianu de pe strada Aurel Vlaicu 5, Fundația „Ionel Brătianu“ din strada Amzei, cunoscută de istoricii literari ca Fondul „Saint Georges“, până la Casa Atanasovici de pe strada Take Ionescu 11 și unele vile de pe strada Dumbrava Roșie, pentru a ne da seama de buna lui înscriere în tradiția stilului brâncovenesc reînviat de Ion Mincu. Acel stil care ar fi meritat să înfrumusețeze pe vecie boieria Capitalei.
Așa stând lucrurile, este cât se poate de legitimă stupefacția Rodicăi von Becker față de refuzul autorităților bucureștene de a aproba, în 1999, o expoziție, care să cuprindă măcar fotografiile multelor lucrări ale sculptorului Emil Wilhem von Becker, la Muzeul Național de Istorie a României. Nu e timpul pierdut nici acum. La urma urmei, în acest oraș al amânărilor fără sfârșit, cum îl caracteriza Alexandru Odobescu, această expoziție poate fi organizată chiar și săptămâna viitoare.
Text difuzat la Radio Trinitas,
în cadrul rubricii Revista literară
Victoria Dragu‑Dimitriu
