Un muscelean în Bulgaria conflictelor armate ale începutului de secol XX

Daniel Cain, cercetător la Institutul de Stu­dii Sud-Est Europene al Academiei Ro­mâ­ne, merită felicitat pentru întreaga sa co­laborare cu Editura Humanitas şi, în mod special, pentru des­co­pe­ri­rea în Biblioteca Academiei a unui manuscris pro­ve­nind din arhiva lui Nicolae Ior­ga, semnat de un anume Ni­colae Şucu, redându-l pu­bli­cului interesat în vo­lu­mul Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bul­garia în vremuri de răz­boi. În studiul in­troductiv intitulat În căutarea unui fiu ră­tăcit, Daniel Cain oferă informaţii re­le­vante atât despre chestiunea dobrogeană (care, din fericire, pare acum complet re­zolvată, de aceea nici nu mai suntem con­ştienţi de ea, însă istoric ea a acaparat su­ficiente energii româneşti tocmai pentru că rivalul era unul de mai mici di­men­si­uni, pe care românii l-au persiflat mereu - ne referim la bulgari), cât şi despre pro­ble­matica dezertărilor din Armata Regală Ro­mână. Care nu au fost puţine, fiind un fe­nomen inconfortabil pentru elita politico-militară a vremii. Unul dintre motivele lui a fost felul cum erau trataţi recruţii ţărani de către ofiţerii de carieră. Multe mărturii atât străine, cât şi româneşti concordă asu­pra acestui aspect, care nu face cinste uni­formei militare (bătăi, umilinţe, injurii etc.). În mod paradoxal, o notă comună atât armatei române, cât şi celei ţariste (dar şi armatelor tuturor statelor bal­ca­ni­ce) era dominaţia elementului ţărănesc subor­donat castei ofiţerilor de carieră, ca­re, de multe ori, abuzau de poziţia do­mi­nantă. Din fericire pentru România, ţăra­nul român nu a apucat-o pe calea luată de ţă­ranul rus radicalizat şi bolşevizat în 1917, care a ajuns să-şi decapiteze, îm­puş­te sau tortureze ofiţerii, poate şi pentru că elita politică a Vechiului Regat era de un cu totul alt calibru decât cea ţaristă. Am­nis­tiile pe care Regele Carol I le-a acordat cu generozitate şi consecvenţă au mai re­dus fenomenul dezertărilor (pe timp de pace).

Cine a fost Nicolae Şucu? Unul din­tre milioanele de anonimi ai istoriei, individualizat doar de dorinţa de a aşterne pe hârtie pe­ripeţiile trăite de-a lungul ce­lei mai aventuroase părţi a vieţii sale. In­teresant este că această necesitate me­mo­rială, de a aşterne viaţa, nu a caracterizat numai elita politică şi culturală din Ro­mâ­nia, dar au existat destui oameni simpli, ca­re au simţit că trăiesc momente me­mo­ra­bile, istorice, iar asta trebuie transmis mai departe, generaţiilor viitoare. Aven­turile lui Şucu din satul Măţău de lângă Câmpulung-Muscel abundă în informaţii despre lumea balcanică de acum un secol. Ciobanul muscelean a pendulat de ne­nu­mărate ori între România, unde a tot în­cer­cat să-şi satisfacă serviciul militar în ca­drul Batalionului 2 Vânători de Munte „Regina Elisabeta“ (considerat unitate de elită) şi Bulgaria, unde se simţea liber şi se putea chivernisi. Paradoxal, fugind cons­tant de la unitatea sa, neplăcându-i Ar­ma­ta Română, a ajuns să lupte pentru cea bul­gară, fiind înrolat cu forţa în 1912, când a izbuncit Primul Război Balcanic. Statele balcanice creştine (Serbia, Mun­te­ne­gru, Grecia şi Bulgaria) s-au aliat pen­tru scurt timp împotriva muribundului Im­periu Otoman care încă mai deţinea teritorii im­por­tante în Balcani (Ma­ce­do­nia, Tracia), râvnite de mi­cile puteri balcanice, vi­ru­sate şi ele de un na­ţi­o­na­lism militant şi spiritul de revanşă. Chiar dacă exista o libertate de circulaţie re­marcabilă în Balcani îna­in­te de 1912 şi o diversitate et­nică apreciabilă, nu în­seamnă că nu existau stereotipuri etnice pe care memorialistul, om simplu, le tran­scrie fără să aibă impresia că săvârșește ci­ne ştie ce păcat. La un moment dat, ajuns în Bazargic (actualul Dobrici), el a întâlnit un alt prieten român, tot dezertor, care era deja de doi ani în regiune, dar de­za­mă­git. „Mi-a spus că s-a căit mult că a ve­nit în Bulgaria şi că oamenii din Bulgaria sunt sălbatici, neduşi la biserică, cum e vorba românului, încăpăţânați, cred nu­mai în ciomag.“

Regimentul bulgar al lui Şucu a luat parte la confruntările cu oto­manii din apro­pie­rea oraşului Adrianopole (actualul Edirne), pe care bulgarii l-au şi cucerit, în urma unui asediu (pierzându-l în 1913 în timpul celui de Al Doilea Război Balcanic). Şucu oferă şi informaţii despre atrocităţile să­vâr­şite în 1912-1913 - civili împuşcaţi, pri­zonieri de război turci spintecaţi etc. Prac­tic, un preludiu la războaiele totale care vor urma în Europa. Demobilizat pentru scurt timp, şi-a reluat viaţa într-un sat bulgar, unde se căsătorise cu o tânără localnică. Însă, în 1915, avea să fie din nou încorporat, în ciuda protestelor lui şi a fap­tului că era cetăţean român. Auto­ri­tă­ţilor militare bulgare nu le-a păsat. După mai bine de un an pe frontul macedonean, unde a luptat inclusiv împotriva fran­ce­zilor de pe frontul din Salonic, Şucu a fost repartizat în 1916 la frontiera comună bul­garo-română. Batalionul său a luat parte in­clusiv la umilitoarea înfrângere ro­mâ­neas­că de la Turtucaia, căci una este fii bătut de nemţi sau ruşi şi cu totul alta, cel puţin în mentalul nostru naţional, de bul­gari. Care erau mereu subevaluaţi, dacă nu chiar ridiculizaţi, chiar dacă Armata Bulgară era în 1916 cu mult mai ex­pe­ri­mentată decât cea română, deja având mai bine de trei ani de experienţă com­ba­tivă, în timp ce cea română doar defilase în nordul Bulgariei în vara lui 1913.

Nicolae Şucu, militar în Armata Bulgară, rememorează cam ace­leaşi imagini pe care le descrie şi poetul George Topîrceanu în memoriile sale de război des­pre cruzimea absurdă, nejustificată (pen­tru că, în afara anului 1913, relaţiile dintre bulgari şi români nu au fost deloc rele) de care a dat dovadă atât Armata Bulgară, cât şi populaţia de origine bulgară, în­fier­bântată de aburii naţionalismului ex­tre­mist. Greu de crezut că atitudinea sau ges­turile autorităţilor sau trupelor române care au administrat între 1913 şi 1916 aces­te teritorii dezolante ar fi justificat această ură faţă de tot ceea ce era românesc. „Să mă ierte bunul D-zeu, că am mâncat pâi­ne bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormânt. Sunt creştini, tot o re­ligie şi un obicei ca şi noi, românii, au, dar sângele şi duhul îl are de la păgânii cei mai cruzi.“ La fel ca şi Topîrceanu, Şucu a fost martorul relelor tratamente la care au fost supuși prizonierii români. „Când au văzut pe prizonieri care era în mare parte desculţi şi goi [fuseseră jefuiţi de încălţăminte şi haine - n.m.], a în­ce­put ti­nerimea bulgară să arunce sticle spar­te înaintea lor şi să arunce cu pietre mari în­tr-înşii, care se găseau fără nicio pu­te­re.“ În Cadrilater, militarul nostru observă cu oroare jafurile şi crimele la ca­re se deda populaţia bulgară în momentul în care descoperea ori vreun mic grup de militari români rătăciţi, care încercau să scape, dar şi împotriva civililor români ca­re nu fugiseră la timp. În Dobrogea ro­mâ­nească asistă la violurile perpetuate de rezerviştii bătrâni bulgari (având în vede­re pierderile avute şi în războaiele bal­ca­ni­ce, Armata Bulgară chemase contingentele bătrâne de rezervişti, de 40-50 de ani). Şu­­cu a fost atât de şocat, încât atunci când scria aceste rânduri, după de­mo­bi­li­zare (spre sfârşitul lui 1918), încă nu putea să-i suporte pe vecinii lui bulgari şi nici chiar să-şi audă propriii copii vorbind în limba bulgară. În 1917, bulgarii au dus gro­sul trupelor experimentate pe frontul din Macedonia, unde luptau cu un cu totul alt adversar, de alt calibru, lăsând în Do­bro­gea nouă (românească) doar trupe neex­pe­rimentate care să păzească linia frontului care se afla pe braţul Sfântul Gheorghe.

În noaptea de 4/17 februarie 1918, Şucu, în trecere prin Bucureşti spre satul său, a asistat şi la un incident devenit celebru: furtul moaştelor Sf. Dumitru de către o cea­tă de militari bulgari. Ele au fost rapid recuperate de germani, care nu i-au lăsat pe bulgari să le treacă pe la Giurgiu, fiind readuse solemn la Mitropolie. Fiind îm­brăcat în uniformă bulgară, Șucu a fost în­jurat de trecătorii bucureşteni, dar el s-a prefăcut că nu înţelege.

Revenit în Dobrogea, Nicolae Șu­cu oferă şi imaginea acestei pro­vincii în foarte turbulentul an 1918, când frontul bulgar din Macedonia a fost străpuns de trupele Antantei, guvernul de la Sofia ce­rând semnarea armistiţiului, scoţând Bul­garia din război. Bulgaria a fost prima ţară a Puterilor Centrale care a sucombat pre­siunii aliate. Nejustificate erau speranţele populaţiei bulgare din Dobrogea, care, pe bună dreptate, se temea acum de răz­bu­narea românilor, în ceea ce priveşte acor­darea provinciei Sofiei, şi nu Bucu­reș­tiului, de către Anglia şi Franţa. Şucu, des­tul de riscant, le aminteşte la un moment dat că Bulgaria fusese aliată cu Germaniai, şi nu cu Antanta, de aceea revenirea în trei etape a administraţiei şi trupelor ro­mâ­ne s-a desfăşurat în întreaga Dobroge în graniţele stabilite prin Pacea de la Bu­cu­reşti din 1913. Daniel Cain prezintă cu eleganţă şi punctul de vedere bulgar, care afirmă că bande româneşti, protejate de jan­darmi, ar fi jefuit populaţia bulgară. Cert e că, şi după decembrie 1918, Ca­dri­laterul nu a cunoscut decât o relativă li­niş­te, fi­ind un teatru de război între ro­mâni şi bulgari, chiar dacă actorii implicaţi nu erau neapărat cei oficiali ai celor două state.

Ce s-a întâmplat cu Nicolae Şucu, căci me­moriile lui se încheie abrupt în 1918? A trăit în Bulgaria până în anul 1967, în ciu­da ultimelor rânduri ale manuscrisului său, în care, scârbit de bulgari şi Bulgaria, afirmă că abia aşteaptă să se întoarcă aca­să, având cinci copii.

Mărturia lui Nicolae Șucu readuce în aten­ţia noastră problematicele raporturi is­to­rice pe care le-au avut românii cu bulgarii (rămăşiţele acestor atitudini încă mai apar la suprafaţă din când în când, ceea ce vine să demonstreze durabilitatea stereo­ti­pu­ri­lor între popoare vecine şi în această zo­nă). Nu putem decât să ne bucurăm că mă­car frontiera noastră sudică este stabilită solid. Iar românii se pot simţi ca acasă în fru­moasele staţiuni bulgăreşti de la Marea Neagră, care uneori par a fi chiar colonii românești, căci puţine oferte turistice bat all-inclusive-ul bulgăresc.