Viermișorul buclucaș

Catalin Bogdan | 13.09.2016

Prigonind plăcerea ori instrumentând-o, religiile au înăsprit un război al sexelor care oricum însângerează multe cămine ori cel puțin le acrește.

Pe aceeași temă

 

Imaginile de plajă, cu femei în bikini ală­turi de altele în burkini, par să con­sfin­țească, în ochii noștri, catalogarea moralei sexuale a musulmanilor drept pre­pon­de­rent represivă. În lumea noastră postcreștină, in­ter­dicțiile – printre care cea a nudității, mai ales când nu e deplină – ne amintesc de vremuri apuse, pe care mulți dintre noi le con­si­derăm pe drept asfințite. Dezgolirea publică, cen­ti­metru cu centimetru, a în­soțit o istorie a secularizării mai largă, care a lăsat mai la urmă răfuiala cu venerabila teologie a sexualității – când a survenit, rezultatele acestei revoluții au fost însă spectaculoase. Am putea chiar s-o privim drept un cal troian, care a condus la eșecuri ustu­ră­toare Biserici care altfel ar fi rămas mult mai influente. Pentru mulți potențiali pi­oși de azi, rigiditatea în chestiuni de morală sexuală e un serios – uneori chiar singurul – motiv de evitare, dacă nu chiar de abandonare a comunității religioase. Cu toată îngăduința proverbială a multor duhovnici, mult timp mostră ambiguă de pragmatism pastoral, astăzi sunt mult mai puțini cei care mai acceptă să-și proble­ma­tizeze viața intimă în funcție de o culp­a­bilitate frustrantă – excepțiile sunt sem­nificative, îngroșând rândurile cercurilor neopuritane, liman tentant pentru ina­daptabilii la noile moravuri. În acest timp, pudoarea nu doar s-a privatizat, dar a tre­cut și printr-un paradoxal proces de re­semnificare – nu mai anunță rușinea, ci so­licită, răbdătoare, satisfacția. Cu alte cuvinte, dacă înainte cenzura excesul, acum denunță lipsa: pudic e cel care vrea mai mult, care nu se mulțumește cu apa­rențele fruste și fiziologiile banale. Goli­ciu­nea s-a mutat iar din domeniul trupului în cel al sufletului – o evoluție, de această dată, pe măsura revalorizării corpo­ra­li­tă­ții, după secole de spiritualisme trufașe. Chiar și așa, pudoarea nu e o atitudine la modă – pentru mulți e un handicap, o pre­miză a inadecvării într-o epocă a hiper­publicității, iar pentru alții o pretenție prea ușor mistificabilă. În orice caz, când în sprijinul recursului la burkini se amin­tește de pudoare, să nu ne lăsăm înșelați: avem de-a face cu două accepțiuni distin­c­te ale termenului – una, bazată pe ame­nin­țarea păcatului; cealaltă, pe aspirația îm­plinirii. Mai precis, e vorba de un anu­mit mod de a înțelege păcatul, incom­pa­ti­bil cu un anumit mod de a privi împlin­i­rea.

 

Acestei noi semnificații, im­preg­nate de aspirații personaliste, îi lipsește însă univocitatea me­sajului. Cea veche avea un țel clar: goliciunea trebuie aco­pe­rită, descurajată și pedepsită – prilej de ispită, nu poate decât să tulbure ordinea, interioară sau exterioară. Cea nouă o privește ca pe o cale, dar cu o țintă ne­de­finită – definire care, de altfel, ar echivala cu o subtilă repudiere, ca o scară aban­do­nată după urcuș, o atitudine care nu-i repugna idealistului Platon. A conviețui cu potențialitățile nudității implică o se­rioasă provocare spirituală: pielea. Dar aceasta acoperă sau descoperă? – o di­le­mă cu iz heideggerian. În orice caz, a fost nevoie de o revalorificare a dorinței pen­tru a lăsa hainele la garderoba istoriei. Din­colo de resortul capitalist al noii me­tafizici cosmetice, care a realienat trupul ca marfă, plasându-l în galantare sim­bolice, curiozitatea stârnită de dezgolire a re­așezat sexualitatea, de fapt, într-o in­confortabilă marginalitate. O femeie în bikini nu este o implicită invitație se­xua­lă, ci o desfacere a goli­ciu­nii într-un spectru de rea­lități multiple și chiar con­tradictorii. Un îndemn, cu alte cuvinte, la exercițiul distincțiilor în evaluarea unui fenomen pe care doar o miopie artificială îl poate recepta drept univoc. Sau, cu un argument feminist, o femeie nu e doar – ori cu precădere – un rol sexual. Ce-i drept, slipul nu poate deveni o uni­formă obligatorie nici chiar pe plajă. Dicta­tura nudității e la fel de reprobabilă pre­cum cea contrară. Dar nici nu ne putem preface că burkini – ori sursele sale de inspirație din vestimentația islamică – e doar un costum ca oricare altul, într-o epocă altfel atât de pestriță. Miza sa e o asumată pudoare – în accepțiunea veche. Problematic e faptul că această pudoare e codificată vestimentar laolaltă cu o anumită teologie. Distinctă, totuși, de cea creștină, care s-a împăcat greu cu sexua­li­tatea ca atare, chiar și cu organele genitale – doar un fel de plan B al Creatorului, dată fiind previzibila neascultare a pri­mului cuplu și meritata pedeapsă, cum gân­dea Grigorie de Nyssa. Cea islamică nu a privit cu suspiciune deliciile conjugale, dar prețul atractivului său hedonism a fost glisarea către o carceră perfidă desti­nată femeilor – un patriarhalism compa­rabil, în bună măsură, cu cel creștin. La urma urmei, femeia a devenit, pentru ima­ginarul ambelor religii, ispititoarea, ceea ce a subminat, pentru milenii, seducă­toarea promisiune inițială de a fi egale băr­baților. Și chiar dacă și el trebuie să ascul­te de dorințele ei sexuale, în rest supu­ne­rea s-a cantonat principial în favoarea băr­batului. Pentru creștini, la îndemnul apos­tolului, mărturia vestimentară – aco­pe­rirea capului – a acestei puteri ambigue a căpătat un gir la fel de milenar.

 

Oprobriul aruncat asupra sexualității a avut, totuși, și un beneficiu secundar: exer­cițiul unei anumite autonomii morale. Dacă poate fi, la nevoie, pusă între paran­teze, opțiunile existențiale nu mai sunt așa ușor strivite de pretențiile sale – în co­tidianul psihologic situațiile sunt, evident, ceva mai încâlcite, dar o astfel de cultură ascetică a fost nu doar represivă, ci și stimulatoare. În fond, dacă azi ne plim­băm liniștiți pe plajă printre sute de bikini e și fiindcă practicăm, de bine, de rău, o anumită asceză – desigur, nu religioasă, dar civilizatoare (în sensul lui Norbert Elias). Islamul, în schimb, a fost mai bi­nevoitor cu astfel de intime plăceri, dar mai vulnerabil (cultural) în ceea ce pri­vește conviețuirea sexelor – bărbații fiind privați de anumite discrete, dar salutare războaie ascetice. Apelul la burkini re­prezintă, de aceea, un handicap peda­go­gic, o vulnerabilitate morală. Când Oriana Fallaci, care-l intervieva, jignită de o re­pli­că și-a descoperit provocator capul, di­tamai ayatolahul Khomeini, deși călit de o îndelungă pietate, s-a crispat brusc, pri­vind-o ca pe un nud. Măcar unii călugări nu s-au temut să predice prin bordeluri.

 

Dar să nu credem că pentru mu­sulmani la chair est triste, hé­las! O utilă incursiune în mo­ravurile de azi ne-o permite re­centul film al libanezului Assad Fouladkar, Dragoste și sex în stil mu­sulman, una dintre comediile cele mai gus­tate anul acesta la TIFF. Colega ma­ro­nită e chiar invidioasă pe una dintre prota­goniste, proaspăt divorțată, pentru mul­tiplele e­i șanse conjugale. Halal multi­pl­i­citate, la care creștinii, limitați de impera­tivul indestructibilității sacramentale a că­sătoriei – o temă care îi agită încă pe ca­tolici –, pot cel mult privi cu jind. Aceste oportunități respectă interdicția religioasă a adulterului, chiar dacă pentru noi se­mă­na mai degrabă cu niște ipocrite găselnițe. Un bărbat se poate chiar opune șansei unei a doua neveste simultane, deși cea ca­re insistă e prima, exasperată de ardoarea lui neostenită. O femeie poate accepta o căsătorie de plăcere cu un bărbat însurat, o veche iubire neconsumată. Un soț prea gelos se poate recăsători cu soția repetat repudiată doar dacă acceptă ca ea să trea­că printr-un mariaj intermediar cu altul. Astfel de situații (tragi)comice chiar sunt halal – religios permise –, deși mai de­grabă încurcă, decât descurcă. Gelozia e inevitabilă în orice triunghi amoros, în timp ce cea fantasmatică e inevitabil fatală cuplului. De asemenea, voluptatea nu e un ingredient suficient pentru un raport de perspectivă, care să nu degenereze în­tr-o insidioasă subordonare. Prigonind plă­c­erea – defăimarea lui Epicur, cu gro­solanele mistificări patristice, e simp­to­matică pentru confuzia în care creș­ti­nismul a cufundat virtuțile – ori instru­mentând-o, religiile au înăsprit un război al sexelor care oricum însângerează multe cămine ori cel puțin le acrește.

 

Dar filmul mai are și altfel de prota­go­niste: două surori de vârstă școlară, înspăi­mântate de povestea auzită la ora de edu­cație sexuală. Negăsind o altă metaforă, profesoara a comparat spermatozoizii cu niște viermișori care încearcă să pătrundă în trupuri feminine. Au rezultat măsuri speciale de precauție ale fetițelor – câte un sac în care se ascundeau noaptea, pen­tru ca cei ai tatălui, care ar fi putut migra din dormitorul conjugal, să nu-și facă de cap și cu ele. Într-adevăr, e greu să explici astfel de chestiuni înainte de vremea prac­ticării lor. Mult mai greu decât în Liban, încă marcat de ravagiile confesionalismului exacerbat, e însă într-un stat laic și eu­ro­pean ca al noastru, unde s-a vehiculat chiar amenințarea cu pușcăria împotriva pro­fesorilor implicați. Opoziția multor orto­docși față de o asemenea salutară res­ponsabilitate pedagogică vizează, dincolo de discuția despre sex – găselniță tactică ipocrită, solicitata discreție slujește doar mistificării, abuzatorilor, paraziților și sar­cinilor premature –, ideologia din spatele ei. Ortodoxia e în continuare în conflict, prin­tre altele, cu sodomia, malahia, go­moria, imaginația erotică, coitul pre­marital, prezervativul – o atestă manua­lele de spovedanie în uz. Cum doctrina nu s-a schimbat, o educație sexuală bazată pe alte valori e inevitabil inacceptabilă.

 

Dar să nu ne închipuim că nu-i place să vorbească despre sex – ba chiar abuzează, doar că în tainițele spovedaniei. Teo-se­xologia a rămas, de-a lungul is­toriei, una dintre specializările predilecte ale duhovnicilor, care au pătruns astfel nestingheriți în așternuturile mirenilor – printre avantaje, una e imbatabilă: nici o autoritate, în afara propriei conștiințe, nu îi poate supraveghea. Cu alte cuvinte, pot sporovăi despre sex oricând și oricum – un biet profesor de școală are, în cel mai bun caz, timp și argumente incomparabil mai restrânse. Unii duhovnici, mai avân­tați, merg însă și mai departe: animă câte o mică cupidoniadă parohială. Pentru a elimina pe cât posibil necunoscuta atrac­ției erotice – căsătoriile astfel urzite pot modifica mentalitățile dreptcredincioșilor în direcții nedorite –, preotul își poate asu­ma rolul micuțului duh înaripat. La ne­vo­ie, cu ajutorul unor agende telefonice spe­ciale, unde sunt notate numerele unor par­teneri potențiali, răbdători în aștep­ta­rea voii lui Dumnezeu, el va înnoda relații de cuplu duhovnicești, premize ale unor viitoare mariaje model. Pentru eșe­curi – din păcate, ne lipsește o astfel de sta­tistică – nu va răspunde însă nici du­hovnicul, nici Cel în numele căruia a ac­țio­nat. Rolul educației sexuale este de a ex­plicita desene de anatomie genitală, dar mai ales de a oferi premizele unei etici se­xuale, astfel ca adolescentul să înțeleagă că sexualitatea e o chestiune – preten­țioasă, uneori inconfortabilă – de opțiuni. Un tânăr ascultător de astfel de duhovnici se va hrăni, în schimb, cu fructul ispititor – inițial dulce, apoi amar – al delegării res­ponsabilității. Și astfel sexualitatea își va pierde, în ceea ce-l privește, adevăratul po­tențial etic, redusă fiind la o mecanică du­hovnicească.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22