Pe aceeași temă
Ca autor de literatură, Doina Ruşti înclină spre zbenguieli baroce, egal tentată însă de clarificări în zona istoriei recente. Cu acest bagaj, şi-a făcut loc în doar câţiva ani alături de doi prozatori cu bibliografie voluminoasă – Dan Stanca şi Radu Aldulescu. Împarte cu ei frigul de siberie orwelliană al prezentului. Mai puţin rafinată în scriitură decât primul, dar la fel de îmbibată de subtexte şi referinţe culturale, cu un „auz“ literar la fel de frapant precum cel de-al doilea, ea are în orice caz şansa de a fi mai puţin redundantă decât amândoi.
De la debutul în proză în 2004 cu Omuleţul roşu, cuvântul cel mai des întrebuinţat în legătură cu romanele ei este vigoare. Cu fiecare nouă carte (au mai fost Zogru, în 2007, Fantoma din moară, în 2008, iar acum Lizoanca la 11 ani*), s-a putut vedea şi o combinaţie specială de laitmotive şi versatilitate ficţională, lăsând invariabil rest sub forma unui personaj (feminin) caracteristic, mereu în poziţie de apărare, cu toţi ţepii scoşi, adaptat să reziste uzurii unei lupte de gherilă cu viaţa, nu neapărat de pe poziţii de învingător. Un nod rău întrerupe toate aceste destine la vârsta de 11 ani, iar ruptura revine obsedant şi în mărturisirile scriitoarei, câte sunt prin interviuri, legat de moartea prematură a tatălui în împrejurări confuze.
Proza Doinei Ruşti e astfel hrănită de o revoltă iniţială, de pornirea de a da cărţile pe faţă cu viaţa. Şi Laura Iosa din Omuleţul roşu, şi Adela Nicolescu din Fantoma din moară, dar mai ales Lizoanca, fata din ultimul roman, au poliţe serioase de plătit. Desluşirile se fac în regii complicate, de o mare inventivitate, ca şi cum lectura culturală a unei traume ar descărca mai bine sensurile.
De departe cea mai elaborată, ficţiunea istorică şi magică din Zogru rămâne totuşi şi cea mai senină. La polul opus se află rechizitoriul crunt din Fantoma din moară, unde post-stalinismul îşi creşte monştrii sub ochii cititorului. Cu Lizoanca la 11 ani, o carte foarte dură despre o Românie captivă în propriul său coşmar, căpătăm o altă lume „after“, mai tânără ca vârstă, mai bătrână însă în lipsa ei de speranţă, oricum deja definitiv pierdută prin extirparea oricărui reper moral.
Aici, sarcasmul loveşte direct în noi toţi, fără tamponul vreunei distanţe faţă de trecut, de aceea consideraţiile de ordin strict literar tind să se retragă în planul doi, în umbra extrem de vocalei atitudini a cărţii. (Un efect asemănător a putut fi măsurat recent într-un alt roman, Maestro de Stelian Tănase.)
Lizoanca la 11 ani porneşte de la o ştire de presă: o fetiţă de 11 ani a umplut de sifilis un sat întreg. Faptul divers a fost digerat la vremea respectivă cu cinismul etanş al mass-media, pentru a deveni, în roman, revelator explicit al unei realităţi prea cuprinzătoare. Eliza Niţă – Lizoanca – trage după ea o lume înfiorătoare, agitată, secătuită de alcoolism, depravare şi frustrări sociale, de o vitalitate cu sens profund negativ, mai înspăimântătoare încă prin verosimilitatea ei, prin apelul la un ce familiar de care îndeobşte nu vrem să luăm act.
Dacă diverse scurtături stângace bruschează în carte, dacă naratorul îşi permite adesea prea naive, desuete presupuneri psihologizante („Lizoanca văzu deodată cinismul reporterei“ sau „le remarcase nepăsarea, cruzimea şi ipocrizia“), dacă acţiunea rămâne subţire, mai mult stop-cadru decât desfăşurare, un lucru rămâne inatacabil: forţa izbitoare a scenelor, de-ar fi să ne referim numai la cea de deschidere, cu Lizoanca prinsă într-o luptă care pe care, şi fizică, şi emoţională, şi verbală cu o brută: tatăl.
Protagonista e o sălbăticiune furioasă, fugită pe coclauri din pricina ritualului cotidian al exterminării: bătăi, scandaluri şi beţii, o mamă redusă la stadiul de animal prin ani de spaimă neîntreruptă, un tată primitiv, alcoolic, crud, resentimentar, născut dintr-un viol şi crescut de o nefericită nimfomană de şanţ. Fata se mută într-o tabără improvizată la marginea satului, împreună cu alţi trei copii orfani sau lăsaţi de izbelişte: Goarna (siluetă bizară, un fel de Zogru feminin, puternic deteriorat, „înaltă şi cu nişte palme ca paletele de bătut covoare“), Titoaşcă şi Nuţica.
Mica lor autoguvernare cumulează fără probleme promiscuitatea şi viciul, fărădelegea, dar şi o teribilă tânjire după afecţiune ori neaşteptate nevinovăţii (Goarna se bănuie însărcinată, dar nu ştie prea bine care ar fi semnele şi nici cum să se dumirească). Cei patru supravieţuiesc în lunca Neajlovului exploatând singura marfă de schimb, sexul. Aşa se face că Lizoanca plimbă un sifilis printre bărbaţii satului, pe care – ironică şansă! – şi-i alege în funcţie de câtă protecţie îi oferă (patronul magazinului sătesc, poliţaiul, viceprimarul, alte câteva edecuri dezgustătoare).
Pentru că asistenta satului are ambiţia să se vadă la televizor, boala fetei ajunge ştire naţională, cu singurul avantaj că-i procură Lizoancăi o neaşteptată incursiune în rai: la spitalul din Brăneşti adică, unde descoperă uluită răsfăţul duşului, al şamponului, euforia hainelor curate şi a vorbei bune. În scurtă vreme, însă, e scoasă de păr din salon de tată, dar o face scăpată prin păpuşoi unul dintre amanţi. Vagabondarea continuă, până ce monstrul mediatic vrea ceva nou: o scenetă TV de recuperare a copilei, care primeşte în faţa camerelor de luat vederi, cu mare tam-tam, haine frumoase şi o magică pereche de „pantofiori de tinichea“, de la o variantă caricată a lui Cleo Stratan, pe nume Trestiana.
Finalul jalnicei melodrame se derulează într-un centru de plasament din Bucureşti, unde Lizoanca ajunge în stare de pachet însângerat, după cea mai cruntă înfruntare cu violenţa părintelui ei. În linia bietului domn Lăzărescu, din filmul lui Cristi Puiu, imaginea fetiţei rase-n cap şi, pentru prima oară, conştient nefericită în ziua primului ciclu, rămâne sfâşietor „pe ecran“, ca un insuportabil memento. Personaj extraordinar, Lizoanca se multiplică la lectură instantaneu şi incontrolabil, populând un univers monstruos şi acaparant deopotrivă.
Unul dintre criticii Doinei Ruşti a observat că toate personajele ei se decupează la fel de bine, cu o pregnanţă ieşită din comun. Nici galeria din Lizoanca la 11 ani nu face excepţie. Trăsătura comună e răutatea, în forme foarte variate, de la invidia periculoasă (Sanitara) până la reflexul agresiv de apărare (Lizoanca, Goarna), de la lichelism (poliţaiul Vică) la laşitate (viceprimarul, Greblă), de la viclenie (Titoaşcă) la duplicitate (învăţătorul Preduică) şi de la insensibilitate (Florenţa, mama Lizoancăi) la cruzime fizică (tatăl).
Practic, nu există figuri luminoase în roman, ci doar două portrete cu linii uşor înmuiate: adolescenta Goarna, întrupare a eului bun al Lizoancăi („se uita la ea ca la Armata Salvării“), şi Ion Greblă, autorul singurelor gesturi de tandreţe faţă de mica declasată (câteva croasante strecurate la timp, o pereche de tenişi roz, o călătorie la un en gros la Bucureşti, un pic de sfială neprofitoare ş.a.m.d.). Aşa stând lucrurile, e cu atât mai impresionantă deschiderea bruscă, şi foarte scurtă, a trapei către legea morală, în cazul câtorva personaje. Inutil să exemplificăm, cartea se cere citită pentru torentul de emoţii şi poziţionări pe care le provoacă.
Doina Ruşti vede şi aude extraordinar în cărţile ei, dar citeşte totul în codul propriului weltanschauung. De scris, scrie cu destule neglijenţe, cu simplificări câteodată stânjenitoare, cu graba de a răzbi o dată cu neiertătoarea curăţenie morală. Doar că operaţiunea, prezentă în toate cărţile, indiferent dacă e vorba de amoruri imposibile pe Internet sau de reîncarnări de căpcăuni justiţiari, e un carnagiu simbolic în numele binelui. Nimic nu rămâne în picioare, deşi totul se ia mereu de la capăt.
Pentru că a mers pe pattern-ul faptului divers, Doina Ruşti nu a rezistat să nu pună în carte şi alte teme conexe: alături de fetiţa prostituată şi sifilitică, apar şi pedofilii belgieni (!), căsătoriile ţigăneşti între copii, ca şi industria vedetelor-copii ca produse ale oribilei industrii media, obsesia plecării la muncă în Spania. Relaţiile din interiorul comunităţii rurale, cu feudalismul lor sumar, în plină substituire a reperelor morale cu cele mediatice (vezi făcăturile reportericeşti, realizate cu concursul eficient şi prompt al sătenilor) vin să lărgească perspectiva.
Marea reuşită a romanului este modul suplu în care se ridică de la particularul acut al cazului în speţă la generalul difuz, dar apăsător, al situaţiei generale, fără urmă de discurs moralizator.
Surprinzătoare cu fiecare carte, Doina Ruşti are puterea de a-şi estompa defectele literare. Umor vânos („se lumină progresiv, ca un bec cu halogen“), revolte în loc de melancolii, o neobişnuită marotă a ascendenţei rămuroase, care explică şi complică în egală măsură, rezerve încă neexploatate de recuzită culturală şi o mare uşurinţă a scrisului îi vor asigura probabil o prezenţă consecventă pe piaţa literară, contând echilibrant în „celălalt talger“, nedouămiist.
* Doina Ruşti, Lizoanca la 11 ani, Editura Trei, 2009
