Pe aceeași temă
E foarte bine ca astfel de evenimente au loc, dar e foarte rau, in cazul de fata, felul in care el a avut loc, fiind vorba in primul rand de selectie. Dar, pentru a intelege mai bine, totul ar trebui pus intr-un context. Tara a paradoxurilor, China e inca, in teorie, comunista. In practica insa, odata cu disparitia regimului maoist in a doua jumatate a anilor '70 si cu venirea la putere a reformatorului Deng Xiaoping, conducerea tarii si-a dat seama de falimentul ideologiei comuniste in plan practic, astfel ca s-au orientat spre economia de piata. Au fost create zone economice speciale pe coasta, zone care au cunoscut o evolutie ce a intrecut cele mai optimiste preziceri. Boom-ul economic de pe coasta a fost atat de spectaculos, incat experimentul a fost extins si in interior. In acest context de avant economic, evident ca restrictiile ideologice impuse de un regim in esenta totalitar nu mai sunt aceleasi ca in perioadele de criza economica. Se spune ca, in China, poti face orice in afara de politica. Accesul la informatie in zonele dezvoltate e absolut liber, fie numai si gratie Internetului si televiziunilor prin satelit, contactele cu lumea sunt neingradite - intr-un cuvant, China de azi nu are nimic de-a face cu Romania de acum 15 ani, de exemplu. Cu exceptia ideologiei, care tot marxista e, cel putin pe hartie si in discursuri.
In acest context, artele au cunoscut o liberalizare inimaginabila in perioada Revolutiei culturale maoiste, inclusiv cinematograful, care practic disparuse in timpul dictaturii lui Mao. La inceputul anilor '80, apare un val de regizori cunoscuti drept "Generatia a 5-a", dintre care cei mai faimosi sunt Chen Kaige, Tian Zhuangzhuang si Zhang Yimou. In anii '90, o noua generatie incearca sa-si faca aparitia, dar reprimarea violenta de demonstratiei din Piata Tian'anmen, in 1989, a dat startul unui inghet si al unui control mai sever asupra libertatilor cineastilor. La ora actuala, in China (vorbim aici doar de China continentala, cu trei orase principale in care exista studiouri - Shanghai, Pekin si Xi'an -, excluzand Hong Kong-ul, unde contextul e cu totul aparte, si Taiwanul, care nici macar nu se recunoaste ca facand parte din China) exista trei categorii de cinema: de stat; acceptat de catre stat; si underground. Cinematograful de stat se refera la filmele de comanda. Pentru ca un film chinez sa poata fi difuzat in China, el trebuie sa aiba acordul unui studio agreat de oficialitati, acesta fiind un film acceptat de stat. Filmele care nu au acordul unui astfel de studio oficial sunt un fel de paria, ele intra in categoria underground si nu pot fi difuzate in China continentala. O intreaga generatie de regizori foarte interesanti a aparut in anii '90, cunoscuti drept "Generatia a 6-a", sub semnul underground-ului. Un aer proaspat adie de aici - un ton necunoscut in cinematografia chineza, ei vor sa reflecte realitatile din tara lor fara inhibitii si restrictii si, in acelasi timp, sa recupereze memoria recenta a unei tari care a cunoscut unul din cele mai absurde regimuri dictatoriale. Printre regizori, nume ca Jia Zhang Ke (Xiao Wu, hot de buzunare, 1997; Platforma, 2000; Placeri necunoscute, 2002), Zhang Yang (Baia publica, 1999), Dai Sijie (Tang al unsprezecelea, 1998; Balzac si croitoreasa chineza, 2002), Ning Ying (Politisti la Pekin, 1995), Wang Xiaoshuai (Beijing Bicycle, 2001) s-au facut cunoscuti la festivalurile internationale, unde au fost de multe ori premiati. In acelasi timp, regizori din "Generatia a 5-a" continua sa creeze (unul din filmele lui Zhang Yimou a fost distribuit si-n Romania la sfarsitul anului trecut - Eroul).
Am facut toata aceasta paranteza pentru a intelege cu ce vine Ambasada Chinei la Bucuresti. Evident ca nu cu filme underground, ci cu filme oficiale. Mai exact, cu un film de comanda si patru acceptate de stat. Filmul de comanda e documentarul China - Portret simfonic (2003), de Zheng Hao, panoramare impartita pe capitole (locuri, oameni, obiceiuri etc.), fara nici o valoare, sablonard si, in plus, partial fals. Taiwanul e considerat aici ca facand parte din China. Asta poate in ochii oficialitatilor de la Pekin, caci Taiwanul e de alta parere de peste 50 de ani. Oricum, n-are nici un sens cultivarea ideologiei agresive intr-un festival de film, nu asa se promoveaza o cinematografie, cea mai buna dovada a esecului fiind media de 6-7 spectatori pe proiectie, esec la care Ambasada Chinei ar trebui sa reflecteze pentru o eventuala continuare a experimentului din toamna aceasta. Filmele de fictiune prezentate sunt mai degraba din categoria "acceptate de stat", decat de comanda. Filme fara valoare estetica si ridicole pe alocuri, cu avanturi revolutionare (chiar crede Ambasada Chinei ca ar putea atrage simpatii cu asa ceva, intr-o tara ce a cunoscut teroarea rosie si-n care sentimentele anticomuniste sunt inca foarte puternice?). Avand din plin de unde alege (filmele amintite mai sus, dar si multe altele), autoritatile s-au multumit cu filme ca Dragoste cu ceai, cunoscut si sub numele de Ceai de crizanteme (2000), regia Jin Chen, cu o poveste melodramatica plasata intr-un mediu muncitoresc; Nevoie de dragoste (2000), regia He Qun, despre experientele catorva membri ai unui grup de voluntari ce-i ajuta pe cei cu probleme, in Shenzen, film la fel de ratat ca si celelalte trei; Suspin (2000), de Feng Xiaogang, melodrama conjugala fara nici un interes, a unuia din regizorii cu cel mai mare succes comercial in China, premiat la Cairo pentru actor, actrita, scenariu si cu Piramida de Aur (marele premiu al festivalului), plus o mentiune; si comedia melodramatica Cine spune ca nu-mi pasa?, cunoscut mai mult sub numele Certificatul de casatorie (2001), de Huang Jianxin, coleg de generatie cu Zhang Yimou si Chen Kaige.
Last but not least, conteaza si calitatea proiectiei: din cele cinci filme, doar cel din deschidere (Dragoste cu ceai) a fost pe pelicula, celelalte pe DVD, iar calitatea destul de proasta.
.jpg)
.jpg)
