Pe aceeași temă
Anul trecut a fost Anul Pasolini in Italia, asa ca anul acesta Zilele Filmului Italian de la Bucuresti l-au omagiat pe unul dintre cei mai vizionari si originali creatori din Italia ultimului secol. Personalitatea lui Pier Paolo Pasolini e coplesitoare si opera lui e inca de o uimitoare actualitate. Poet, prozator, dramaturg, actor, regizor - Pasolini s-a impus in cinematograful italian, european si mondial prin reintoarcerea la origini, la o naivitate si inocenta primordiale, prin maniera extrem de directa si simpla/simplificata de a aborda opere si teme fundamentale din cultura lumii. Simplitate studiata, esentializare, epurare la care doar marii creatori ajung.
Ca orice intelectual respectabil din Italia acelor ani, Pasolini a fost un angajat - un comunist inteles in sensul lui militant-progresist occidental. E evidenta partea utopica a lui Pasolini in Appunti per un orestiade africana/Note pentru o orestiada africana (1969-1973) si-n Appunti per un film sull’ India/Note pentru un film despre India (1968), prezentate in festival - o premiera in Romania. Sunt schite pentru doua filme pe care Pasolini n-a apucat sa le mai faca - documente si marturii despre personalitatea regizorului.
O premiera in Romania e si Comizi d’amore/Mitinguri de amor (1964), documentar-ancheta despre mentalitatea italienilor atunci cand vine vorba de viata sexuala, tabuuri, obiceiuri legate de sex... Destul de datat, de o actualitate limitata, Comizi d’amore ramane doar ca marturie despre etapa in care se afla mentalitatile Italiei (cu diferentele de rigoare intre Nord si Sud, intre sat si oras) in anii 1960.
Che cosa sono le nuvole/Ce sunt norii (1968) e un episod (delicios) dintr-un film in sketchuri (Capricio all’ italiana), la fel cum e La Ricotta/Casul, dintr-un alt film in sketchuri - Laviamoci il cervello (1962). Ambele inedite in Romania.
E uimitor de proaspat Ucellacci e ucellini/Pasaroi si pasarele (1966), care povesteste ispravile a doi calugari franciscani. E unul din cele mai bune exemple de "stil pasolinian": atractie catre lumea saracilor, umor si compasiune, simplitate, intoarcere la o origine (basm) in care magicul face parte din viata de zi cu zi. Calugarii vorbesc cu pasarile in modul cel mai natural, iar minunile nu au nevoie de conjuncturi speciale ca sa se produca. Filmul e adorabil, studiul fizionomiilor pregnant, accentele marxiste nelipsite, ca-n toata opera lui Pasolini. Partea ideologica, militanta e evidenta: "Este un film dinamic, dar in acelasi timp claustrofob, povestire stramba, basm picaresc ce imbina metafore cu episoade cinematografice (Keaton cel static si Chaplin cel poetic, saltimbancii lui Fellini si calugarii lui Rossellini), apologie filozofica ce povesteste despre sfarsitul ideologiilor si criza marxismului pe fundalul conflictelor atavice si iremediabile dintre asupriti si asupritori (pasarile de prada si pasarelele din titlu), precum si combinatie nefericita intre cei care au gratia stiintei. Corbul cel intelept si cei care nu fac altceva decat sa supravietuiasca, fara macar sa constientizeze ca exista" (Pierro Spila).
Au mai fost in festival si filme care pot fi vazute din cand in cand in Romania, la cinemateca sau la TV: Mamma Roma/Mama Roma (1963), cu una dintre actritele cele mai mari din cinematograful italian - Anna Magnani; Il Vangelo secondo Matteo/Evanghelia dupa Matei (1964), unul din cele mai controversate filme ale lui Pasolini; si Medea (1969), filmul cu cel mai mare buget din cariera lui.
Numele editiei de fata a Zilelor... a fost "Pier Paolo Pasolini si noile generatii", prin "noile generatii" neintelegandu-se neaparat noi generatii de cineasti, ci noi generatii de cetateni, traind intr-o lume pe care Pasolini a anticipat-o. Il Caimano/Caimanul (2006), de Nanni Moretti, La guerra di Mario/Razboiul lui Mario (2005) si Anche libero va bene/Si libero e bine (2006) sunt cele trei filme recente din festival.
Caimanul nu e unul din cele mai bune filme din cariera lui Moretti - Caro diario (1994) sau Aprile (1998) sunt la mare distanta. Ca de obicei, Moretti imbina viata personala cu scena politica a tarii, privatul cu publicul, aici intr-o parabola antiberlusconiana. Filmul a prins, evident, foarte bine in Italia, care se saturase pana peste cap de Berlusconi, dar, dincolo de simpatiile si antipatiile politice, nu se poate sa nu remarci scaderile si rupturile din film, culminand cu cea din final. Desigur, voite, dar nefunctionale.
Anche libero va bene a fost proiectat anul acesta la Cannes, in Quinzaine des réalisateurs, si e debutul regizoral al actorului Kim Rossi Stuart. Un film ce imbina problemele familiale cu cele sociale, asa cum fac majoritatea in cinematografia italiana de azi. Destul de comun, fara sclipiri, cu un baietel (Alessandro Morace) intr-un joc bun.
Mult mai bun e insa rolul altui baietel - Marco Grieco - in La guerra di Mario. Filmul insusi are mai multa forta decat Anche libero va bene si vorbeste despre adoptia unui copil (sau, mai degraba, despre esecul adoptiei) de catre o femeie nonconformista. In aceeasi nota familial-sociala, relativ cuminte. Ca intreg cinematograful italian de azi - fara varfuri. Putin triste noile generatii, de dupa Pier Paolo Pasolini...
Impresii din Festivalul filmului francez
Je vous trouve très beau (2006), de Isabelle Mergault - mare succes de public in Franta, lacrimogen, plin de clisee si cumplit de previzibil, cu Michel Blanc intr-un rol bun si Medeea Marinescu putin fortata; nu stiu ce i-a atras atat de mult pe spectatorii francezi (destul de exigenti, in general) si ramane de vazut daca celor romani le va spune ceva
Fauteuils d’orchestre (2006), de Danièle Thompson - comedioara dulce-amara despre placerile si sacrificiile vietii de artist si a celor ce graviteaza in jurul lor; se vrea un mozaic, dar reuseste doar in parte, caci nu ajunge sa creeze unitatea de ansamblu
Selon Charlie (2006), de Nicole Garcia - tot mozaicat, dar mult mai bun decat Fauteuils d’orchestre; Nicole Garcia are, cu siguranta, o lume a ei, care e lumea noastra, a tuturor - cateodata trista, cateodata vesela, intotdeauna agitata si in permanenta cautare a identitatii
Quelques jours en septembre (2006), de Santiago Amigorena - cel mai bun film din festival, cu o serie de evenimente ce preced atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA; debut regizoral, foarte inteligent si atent construit, cu replici delicioase si situatii adorabile (scenariul tot Santiago Amigorena)
OSS 117. Le Caire. Nid d’espions (2006), de Michel Hazanavicius - cu unul din starurile cinematografului (si televiziunii) francez de-acum - Jean Dujardin; intr-un gen in care acesta e specializat - parodia; cu un umor asa
si-asa, nu intotdeauna de calitate, uneori ingrosat
Deus ex Machina (1993), de Vincent Mayrand - scurt-metraj foarte ingenios, cu o imagine superba, ce aminteste de cuplul Caro-Jeunet
Ils (2006), de David Moreau si Xavier Palud - horror care demareaza greu, continua prost si se termina cu o nuca in perete; unde mai pui ca e si bazat pe un caz real, cu doi francezi macelariti de niste copii ai strazii in Bucuresti (sic!)
