Alo, Moscova? Evaluări, strategii și interese sovietice în 1989 (I)

  Dat fiind că pornesc de la premiza că Mama Rusia se află sub o amenințare seculară și constantă a „dușmanului din Vest“ (fie din punct de vedere militar, fie economic, fie prin „impunerea“ unui model politic), țările din Estul Europei au constituit mereu un „cordon sanitar“. În 1989, Mihail Gorbaciov pornea fix de la această premiză, aşa că ne interesează evaluările și strategiile sovietice de atunci referitoare la țările din Estul Europei și, bineînțeles, la România.

Ce este de făcut?

La aproape un secol de la lansarea fai­moa­sei întrebări-manifest a lui Lenin, Mihail Ser­gheevici Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii So­vie­ti­ce, încă mai căuta febril un răspuns. În mod ironic, căutarea sa nu mai avea nimic de a face cu modul în care se putea ajunge la victoria mondială a comunismului, ci cu șansele ca el să supraviețuiască. Lumea fostei revoluții planetare se micșorase con­siderabil, iar falimentul ei era total: ideo­logic, social, economic și militar. Uniunea Sovietică, patria comunismului inter­na­țio­nal, ajunsese, din superputerea care ame­nința cu războiul spațial, o supraproblemă insolvabilă. Poate că multora realitatea nu le era cunoscută și încă mai erau seduși de vitrina lustruită prin care o priveau, poa­te că intuiau problemele, dar sigur nu-și imaginau amploarea lor. Mihail Gor­baciov știa însă foarte bine cum stăteau lucrurile și avea o imagine de ansamblu a dezastrului. Nu începuse el, pentru a câș­tiga mult necesara valută, să-i vândă în se­cret pe evreii sovietici via România? Pen­tru lichidități în dolari și pentru a obține bunăvoința americanilor, convertibilă în viitoare credite bancare. După 50 de ani de blocaj în care autoritățile sovietice nici nu au vrut să audă despre chestiune, brusc, refuznik-ii (numele sub care erau cunoscuți evreii care solicitau plecarea în Israel) au început să primească vize tu­ris­tice spre România și s-au trezit îmbarcați în aeronave Tarom. Ajunși la București, acești așa-ziși turiști sovietici „se eva­porau“ spre Israel, cu acte false întocmite de Securitatea lui Iulian Vlad, care încasa un comision frumos de la fratele mai mare KGB pentru „formalități“. Asta ca să ne lămurim, o dată în plus, ce basm de prost gust este „dizidența antisovietică“ a Se­cu­rității.

Dar, oricât de mulți evrei ar fi vândut Mihail Gorbaciov și chiar dacă-i vindea pe toți cei care mai trăiau în URSS, tot ar fi fost o picătură în oceanul de nevoi fi­nan­ciare ale unui imperiu care nu știa să tră­iască altfel decât producând arme inutile. Iar problemele economice erau doar o par­te a coșmarului. Nici măcar cea mai im­portantă. De departe, cea mai mare pro­ble­mă, previzibil pentru un sistem cons­truit astfel, era cea care ținea de cadrul ideologic. Putea fi comunismul reformat? Era posibilă introducerea unui dram de realitate în utopie, pentru a o face viabilă? Cum? Prin glasnost și perestroika - ar fi răspunsul standard, care vrea să facă din Gorbaciov un aplicant îndărătnic al acestei soluții. Nu era chiar așa. Era mult mai com­plicat.

În realitate, la începutul anului 1989, Mi­hail Gorbaciov nu mai era sigur că cele do­uă principii susținute de echipa sa de re­formiști erau suficiente. De fapt, atât în in­teriorul Uniunii Sovietice, cât mai ales în unele dintre țările satelit, existau deja sem­nale care indicau probabilitatea ca acest maximum de reforme acceptat cu mare greutate să fie depășit cu mult. Nucleul dur intern alcătuit din conservatorii par­ti­du­lui, KGB și Armata Roșie (adică cei care aveau cel mai mult de pierdut din apli­ca­rea reformelor) se lupta deschis cu se­cretarul general pentru fiecare pas. Când i-a solicitat mareșalului Kulikov, coman­dan­tul Forțelor Unite ale Tratatului de la Varșovia, un plan pentru reducerea chel­tuielilor militare, ținând cont de anga­ja­mentele internaționale, răspunsul acestuia a fost șocant. Șahnazarov, unul dintre cei mai apropiați consilieri ai liderului so­vietic, i-a prezentat lui Gorbaciov, pe 25 mai 1988, o analiză a materialului, din ca­re reieșea clar că militarii au o interpretare originală asupra trecerii de la doctrina „ofensivă“ la cea „defensivă“. Răspunsul lor era o creștere mascată a cheltuielilor militare (Șahnazarov exemplifică prin re­fe­rirea la intenția de a întări forțele aero­purtate, destinate prin excelență ofensivei, și nu defensivei) și un plan de continuare a înarmării nucleare, deoarece, în opinia lui Kulikov, riscul declanșării unui război atomic nu scădea odată cu politica de des­tindere, ci creștea.

Șahnazarov observa ironic că analiștii mi­litari nu indicau resursele financiare care să susțină această creștere a cheltuielilor militare și sublinia o altă problemă in­te­re­santă: „Cheltuielile militare ale țărilor din Europa de Est sunt de două ori mai mari pe cap de locuitor decât cele ale ma­jorității țărilor din NATO. Ce este așadar mai profitabil pentru noi? Ca ei să con­tinue să se înarmeze și să se îndrepte spre dezastru economic sau să-și dimi­nu­eze cheltuielile militare și să-și îmbun­ă­tățească situația economică, întărind de facto securitatea întregii alianțe?“. O abor­dare inteligentă și pragmatică, care ară­ta o dată în plus divergențele de vi­ziu­ne de la vârful conducerii sovietice. Diver­gențe care nu aveau cum să scape celei­lal­te părți.

O analiză CIA din aprilie 1989, intitulată Creșterea instabilității politice sub Gor­baciov, arăta că, în urma implementării re­formelor, „riscul unei lovituri de stat con­servatoare a crescut. Aceasta va in­clude, cel mai probabil, o conspirație a li­derilor conservatori, a militarilor și a KGB-ului care poate conduce la impu­ne­rea legii marțiale. Puciștii își vor motiva acțiunile pretinzând că forțele contra­re­vo­luționare subminează rolul conducător al partidului“. Deși autorii analizei au de­monstrat un remarcabil vizionarism, la da­ta la care făceau aceste predicții ele cons­tituiau doar una dintre ipotezele de lucru. Analiștii americani nu erau nici pe departe siguri că lovitura de stat preconizată se va și concretiza, ea depinzând de evoluții imprevizibile. Erau însă destul de siguri de un lucru: șansele lui Gorbaciov de a du­ce la bun sfârșit reformele și de a su­praviețui în funcție erau minime.

Gorbaciov însuși era conștient de asta. De aceea le-a cerut celor din echipa lui să pu­nă pe hârtie câteva scenarii privind po­sibile rezultate ale cursului urmat. Căuta, așa cum am spus, răspunsuri care să poată fi transformate într-o strategie câști­gă­toare. Cei care mai consideră astăzi că Mi­hail Gorbaciov „a vândut“ Uniunea Sovie­tică și că „a trădat comunismul“ sunt com­plet în afara realității. Gorbaciov era un comunist (chiar dacă nu unul clasic) și nu abandonase lupta, ci intenționa să o câștige. Doar că termenii a ceea ce se mai putea considera „victorie“ se schimbaseră. Se putea socoti învingător dacă asigura su­praviețuirea partidului comunist, a Uni­unii Sovetice ca structură statală, a sferei sale de influență și a poziției de mare pu­tere. Pentru aceste obiective majore era dispus să facă imposibilul.

Fragmentul dedicat României din Memorandumul Bogomolov întocmit în februarie 1989 (sursa: Wilson Center Digital Archive)

Ceea ce cred că interesează în seria de față sunt evaluările și strategiile sovietice refe­ritoare la țările din Estul Europei și, bine­înțeles, la România. De remarcat prag­ma­tismul, claritatea analizei și preocuparea pentru a construi strategii favorabile pe ter­men lung (chiar cu riscul abandonării unor poziții considerate în mod tradițional de neabandonat), în opoziție flagrantă cu imaginea plină de prejudecăți și ma­ni­pu­lări care le este, de regulă, rezervată sovie­ticilor de către opinia publică și de „spe­cialiștii“ de pe la noi. Mai ales legat de mo­mentul decembrie 1989.

România lui Ceaușescu. Marginală din toate punctele de vedere

Poate veni ca un șoc pentru majoritatea cititorilor, dar, în 1989, interesul sovietic pentru România era minim la toate ca­pi­tolele pe care ei le considerau importante: strategic, ideologic, economic și militar. În discuția aprinsă despre Revoluția din decembrie 1989, uităm că, până la momentul în care evenimentele dramatice au făcut înconjurul lumii, țara noastră era privită cu tot atât interes pe cât de in­teresantă este astăzi Coreea de Nord. Din toate părțile. O țară izolată și înapoiată, condusă de un dictator nebun și ana­cro­nic, locul unde se putea întâmpla orice și pe care nimeni nu-și dorea să-l ges­tio­neze, de fapt. Mai ales în toiul unei crize planetare de proporții epice, cum era cea a căderii blocului comunist. Sovieticii, ca­re, în virtutea ultimilor 50 de ani, erau cei în a căror „parohie“ se găsea România (aspect amplu subliniat de americani la Malta, dar doar pentru a-l asigura pe Gor­baciov că nu va avea probleme supli­men­tare din partea lor, nu pentru că puneau la cale nu știu ce împărțire a lumii și a României în special), preferau să se men­țină pe o poziție rezervată, fără a între­prinde nimic care putea determina rupe­rea definitivă a relațiilor cu Ceaușescu, deși nu făceau un secret din faptul că nu-l agreau. Motivele antipatiei erau multiple, dar nu cele pe care le auzim de regulă în ba­lada populară „Ceaușescu dizidentul“ și nici nu erau atât de puternice încât să de­termine acțiuni radicale.

Sovieticii erau agasați de permanentele șicane pe care acesta le făcea cu scopul de a obține noi și noi concesii (ca, de exem­plu, încercarea lui de a introduce dreptul de veto în deciziile Tratatului de la Var­șovia), de pretențiile lui de autoritate în materie de puritate ideologică (îl întreabă pe Gorbaciov pe 4 decembrie 1989 la Mos­cova dacă știe ce a spus Lenin în 1903, stâr­nind din partea acestuia un răspuns sec și dezinteresat „Nu. Nu știu“), dar mai ales de cumplita lui lipsă de contact cu realitatea (ambasadorul Tiajelnikov ra­por­ta uimit, pe 19 august 1989, că Ceau­șescu îl chemase la 11 noaptea la Snagov și, extrem de agitat, l-a întrebat de ce nu intervin cu tancurile în Polonia). Dincolo de toate aceste frecușuri istorice, cu care sovieticii erau obișnuiți în ceea ce-i privea pe liderii comuniști români și pe care le tolerau, pentru că nu deranjau chestiunile esențiale, interesele lor strategice primau. Și care erau acestea? Aceleași care guver­nau viziunea lor strategică de zeci de ani.

Nu este vreo noutate că rușii (că au fost con­duși de țari, de Stalin și astăzi de Pu­tin) nu s-au clintit nici un centimetru de la principiile după care se ghidează în relația cu țările estice. Dat fiind că por­nesc de la premiza că Mama Rusia se află sub o amenințare seculară și constantă a „duș­manului din Vest“ (fie din punct de vedere militar, fie economic, fie prin „im­punerea“ unui model politic), țările din Estul Europei au constituit mereu un „cor­don sanitar“. În 1989, conducerea so­vie­tică pornea fix de la această premiză.

În consecință, cea mai importantă pro­blemă pe agenda lui Gorbaciov era pers­pectiva pierderii RDG-ului și previzibila reunificare germană. Urmau, în ordine, problemele din țările „cordonului sanitar“ (Polonia, Cehoslovacia și Ungaria), apoi Țările Baltice și Iugoslavia. România nu fi­gura între prioritățile strategice sovietice și pe drept motiv: nu avea frontieră co­mu­nă cu Vestul (motivul real pentru retra­ge­rea trupelor încă din 1958), nu manifesta nicio intenție de a părăsi alianța militară și nici nu se preconizase așa ceva (chiar din contra, Ceaușescu milita pentru întă­rirea forțelor militare ale Tratatului de la Varșovia și pentru folosirea acestora îm­potriva reformiștilor din Polonia, Ceho­slo­vacia și Ungaria), avea legături economice reduse cu URSS (schimburile comerciale se limitau la importurile românești de pe­trol și gaze și la câteva proiecte comune fă­ră semnificație strategică) și, cel mai im­portant, respinsese fățiș glasnost-ul și pe­restroika, optând pentru continuitatea mo­delului neostalinist. Astfel, toate ar­gu­mentele conduceau la conturarea unei stra­tegii de tipul „să așteptăm și să ve­dem“ din partea sovietică, mai curând de­cât a uneia care să presupună o îngrijorare reală și conturarea vreunui plan de in­tervenție. Ceaușescu nu avea decât să fiar­bă în suc propriu, cu tot pseudon­ațio­na­lismul și antisovietismul lui de paradă, cu tot.

Gorbaciov avea cu totul și cu totul alte pro­bleme pe cap. Să-i explice lui Ceau­șescu cursul istoriei nu era una dintre ele.

Memorandumul Bogomolov

Dintre cele patru analize (din care doar trei sunt publice) pe care conducerea so­vietică le-a primit în februarie 1989, ca urmare a solicitării exprese a lui Mihail Gor­baciov, cea realizată de echipa con­dusă de Oleg Bogomolov, de la Institutul de Economie al Sistemului Mondial So­cialist, este, de departe, cea mai com­ple­tă. Documentul este cunoscut astăzi sub numele de Memorandumul Bogomolov și a făcut obiectul a numeroase interpretări, din păcate difuzate doar într-un cerc re­strâns de specialiști și necunoscute publi­cului larg. Versiunea folosită în prezentul articol este o traducere a Marinei Sylvan­s­kaya disponibilă online în colecția End of the Cold War a Wilson Center Digital Ar­chive.

Oleg Timofeevici Bogomolov era șeful ins­titutului din subordinea Academiei URSS încă din 1969 și unul dintre protejații lui An­dropov. Există o dezbatere intensă le­gată de originile ideilor reformiste din Uniu­nea Sovietică, care ulterior au ajuns să fie cunoscute sub numele de glasnost și perestroika, cu unii dintre specialiști, atră­gând atenția asupra think-tank-ului format din economiști neoliberali, încă din anii ’70, în jurul lui Bogomolov și a ins­titutului său. Sub protecția „unchiului“ Andropov (și, evident, a KGB-ului), tinerii formați acolo au intrat în anii ’80 cu o viziune clară și bine fundamentată a ceea ce ei numeau „socialismul realist“, un răs­puns la „realul socialism“ eșuat al lui Brejnev. Rezultă că, cel puțin în sferele înalte ale elitei sovietice, îngrijorarea față de direcția dezastruoasă în care evoluau lu­crurile era una veche și foarte concretă. Bogomolov era, așadar, în 1989, unul dintre puținii oameni care fuseseră în centrul promovării reformelor încă de la prima lor enunțare și o sursă importantă de expertiză.

În analiza sa, al cărui titlu complet este Schimbările din Europa de Est și in­fluența lor asupra URSS, Oleg Bogomolov pornește de la următoarea premiză: „În­cercările de a construi socialismul prin metode staliniste și neostaliniste, a căror răspândire în regiune s-a realizat cu im­plicarea activă a părții sovietice, au sfâr­șit în blocaj“. Având în vedere tendințele crizei generale, Bogomolov a împărțit țările lagărului socialist în două grupuri. În primul, alcătuit din Polonia, Ungaria și Iugoslavia, criza se manifesta deschis și cu intensitate, fiind de anticipat mișcări de protest ample din partea muncitorilor de­ja angrenați în forme de organizare „po­litizate“. Totul pe fondul înrăutățirii con­dițiilor economice și a nivelului de trai. În vreme ce urmările crizei din Iugoslavia „vor avea efecte neglijabile asupra socie­tății noastre“, în ceea ce privea Ungaria și în special Polonia, Bogomolov anticipa efecte „directe și foarte dureroase dato­ri­tă întăririi poziției forțelor conservatoare și creșterii neîncrederii în șansele de su­pra­viețuire ale perestroika“.

Al doilea grup de țări, alcătuit din Ce­ho­slovacia, RDG, Bulgaria și România, erau în stadiul în care criza, deși profundă, era încă mascată. Semnele falimentului erau în­să fără echivoc: neîndeplinirea unor pro­grame economice „excesiv de optimiste“, creșterea neașteptată a inflației și declinul standardului de viață al populației. Inte­re­sant că un factor important luat în calcul era „acumularea sentimentelor de frus­trare socială (obdelennost) în ceea ce privește grupurile mari“. Cu alte cuvinte, în respectivele țări butoiul cu pulbere era amorsat și stătea să explodeze.

În ceea ce privește posibilele scenarii, în cazul României, spre deosebire de cele­lal­te state comuniste, se prefigurau doar do­uă: „Scenariul favorabil: Se produc schim­bări la nivelul conducerii statului. Ca urmare, Ceauşescu este înlocuit de poli­ti­cieni rezonabili, capabili să înțeleagă şi să pună în practică ideile de reformare ra­dicală și de reînnoire a socialismului. Există precondiţii favorabile în România pentru introducerea relaţiilor de piaţă, pentru o restructurare relativ dinamică şi o modernizare a economiei, însoţită de liberalizarea iniţiativei economice, pre­cum şi pentru crearea unui mul­ti­sec­tor al economiei competitive. Scenariul blocajului în mijlocul procesului: Actuala con­ducere a ţării sau una care să continue actuala politică se menține. Da­că resursele eliberate pe măsură ce da­to­ria externă este plătită sunt folosite pen­tru a reduce tensiunile sociale, atunci este posibil să fie menţinută stabilitatea politică generală pentru o perioadă de timp, simultan cu menținerea pro­ble­me­lor politice ale ţării şi cu perspectiva rămânerii în urmă în progresul ştiinţific şi tehnic. Dacă, totuși, conducerea alege să ignore sarcina de a îmbunătăți nivelul de trai al populației și redirecționează re­sursele disponibile pentru realizarea unor noi proiecte ambițioase, aceast fapt nu poate exclude o explozie socială. În cazul în care procesul de reînnoire care se de­ru­lează în alte ţări socialiste nu de­monstrează fezabilitatea politicii de re­formă, există pericolul unei orientări de­cisive a ţării spre Vest (inclusiv ieşirea din Tratatul de la Varşovia), având în ve­dere faptul că populaţia a ieşit de sub in­fluenţa valorilor socialiste şi a fost edu­cată în mod tradiţional în spiritul co­mu­niunii cu lumea latină. Sprijinul material şi financiar venit din Vest, foarte pro­babil dacă se produc schimbări reale, se poate dovedi foarte eficient într-o ţară care procesează o cantitate apreciabilă de resurse naturale şi economice. Deo­ar­e­ce regimul nu şi-a consumat încă resur­sele şi a acumulat recent experienţa com­binării unor măsuri represive cu manevre sociale pentru a menţine stabilitatea, al doilea scenariu pare a fi mult mai pro­babil. În favoarea sa vine nivelul relativ scăzut al conştiinţei naţionale şi absenţa unei opoziţii organizate în România. În acelaşi timp, o lipsă de raţionalitate evi­dentă a politicii actualei conduceri pro­duce o nemulţumire crescândă nu numai la nivel inferior, dar şi în rândurile elitei conducătoare (verhușka). De aceea, nu poate fi exclusă posibilitatea unei schim­bări la vârf“.

Destul de precis, dacă luăm în considerare evoluțiile ulterioare. Se poate însă trage concluzia că analiza lui Bogomolov a fost transformată în plan de acțiune? Un po­si­bil răspuns presupune să aflăm ce idei con­țineau și celelalte analize și mai ales să ve­dem ce anume a ales să facă Mihail Gor­baciov cu ele.

(Va urma)