Pe aceeași temă
Carol al II-lea, fiul cel mare al Regelui Ferdinand al României şi al Reginei Maria, născut la 15 octombrie 1893, a rămas cunoscut în istorie prin „dictatura regală“, dar şi prin aventurile amoroase, care au dus la îndepărtarea sa de pe tronul României.
La 31 august 1918, în timpul primului război mondial, Carol al II-lea şi-a abandonat unitatea militară pe care o conducea pentru a se căsători cu Ioana Maria Valentina Lambrino („Zizi“ Lambrino, 1898-1953), fiica unui general român. Căsătoria morganatică a fost desfăcută prin sentinţa Tribunalului Ilfov în 1919, dar relaţia dintre Carol şi Zizi a continuat, iar la 8 ianuarie 1920 s-a născut Mircea Grigore Carol Lambrino. Acesta nu a fost însă niciodată recunoscut oficial de Carol al II-lea, singurele referiri găsindu-se în două scrisori de amor trimise lui Zizi Lambrino. De altfel, relaţia cu aceasta s-a stins înainte de naşterea copilului, de care Carol al II-lea nu a fost niciodată interesat.
La scurt timp, la presiunile Casei Regale, Carol al II-lea s-a căsătorit, la Atena, (10 martie 1921), cu Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei. Din căsătorie s-a născut, la 25 octombrie 1921, Prinţul Mihai, viitorul Rege Mihai al României. Carol şi Regina Elena au divorţat în 1928.
Carol al II-lea a mai avut, de asemenea, un fiu, Silviu, cu o elevă de pension, Maria Martini. Casa Regală a reuşit însă să îngroape această afacere, oferind elevei un soţ şi o rentă îndestulătoare.
Din 1940, când a abdicat în favoarea Regelui Mihai, şi până în 1953, când a murit în Portugalia, Carol al II-lea a trăit în exil, alături de Elena Lupescu, cu care s-a căsătorit în 1947, dar cu care nu a mai apucat să aibă vreun copil.
Mircea Grigore Carol Lambrino, fiul nelegitim al lui Carol al II-lea şi al lui Zizi Lambrino, a avut trei soţii şi doi copii. El nu a fost recunoscut niciodată de Carol al II-lea şi nici de Casa Regală a României, fiind născut după anularea căsătoriei celor doi. În 1921, după căsătoria lui Carol al II-lea cu Prinţesa Elena a Greciei, sub presiunea autorităţilor române, Zizi Lambrino s-a stabilit în Franţa, împreună cu copilul, într-o vilă cumpărată de familia regală special pentru ea la Neuilly. A primit din partea familiei regale şi o rentă anuală de 110.000 de franci francezi, bani de care a avut parte până la abdicarea Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947. Zizi Lambrino l-a dat în judecată pe Carol al II-lea pentru pensie alimentară, dar a pierdut procesul. A murit la 11 martie 1953 la Neuilly, în Franţa, cu o săptămână înainte de moartea lui Carol al II-lea, în Portugalia.
Fiul lui Zizi Lambrino, Mircea Grigore, a avut trei soţii. Din relaţia cu prima, Helene Nagavitzine (1944–1950), a rezultat Paul Lambrino, cel care în zilele noastre se autointitulează Paul de România. Cu a doua soţie, Jeanne Williams (1960–1977), a avut un alt fiu, Ion Nicholas George Alexandru (n. 1961). Cu a treia soţie, Antonia Colville (1984–2006), a trăit la Londra până la moartea survenită în 2006.
În 1955, un tribunal din Lisabona îl recunoştea drept fiu legitim al lui Carol al II-lea şi moştenitor al averii sale. O decizie recentă a ÎCCJ de la Bucureşti nu face decât să recunoască această sentinţă, stabilind că Paul Lambrino este fiul lui Mircea Grigore.
Resentimentele lui Paul Lambrino
Toată existenţa lui Paul Lambrino a fost marcată de resentimente faţă de Casa Regală a României, cea care nu a vrut să-i recunoască niciodată apartenenţa la familia regală.
În 2005, Paul Lambrino a lansat acuzaţii grave la adresa Regelui Mihai, în Jerusalem Post, afirmând că acesta ar fi fost responsabil pentru deportările şi uciderea evreilor români din perioada celui de-al doilea război mondial, creând „statul nazist“, alături de generalul Antonescu. „Nu am realizat cât de adânc a fost implicat, dar Mihai a fost un criminal de război şi un profitor. Doar pentru că
s-a alăturat aliaţilor în ultima clipă, asta nu înseamnă că trebuie să scape. Antonescu a fost împuşcat pentru crimele sale. Nu merită Mihai aceeaşi soartă?“, se întreba Paul Lambrino în Jerusalem Post.
Atitudinea ostilă împotriva familiei regale, dar în special a Regelui Mihai, a fost o constantă a intervenţiilor publice ale lui Paul Lambrino. Diferite surse afirmă că influenţa sa asupra preşedintelui Băsescu, cel care i-a şi botezat copilul născut din căsătoria cu Lia Triff, ar fi fost determinantă în atacul pe care acesta l-a lansat în 2011 la adresa Regelui Mihai.
În tot cazul, chiar şi în scrisoarea adresată Regelui Mihai cu prilejul aniversării celor 90 de ani, Paul Lambrino nu ezită să-l acuze. „(…) din sumele anilor pe care v-aţi grăbit să-i socotiţi şi în care spuneţi că aţi servit naţiunea română, trebuie să scădem cei 50 de ani de comunism în care nu aţi făcut nimic pentru acest popor, în afară de a le transmite un «Crăciun fericit» sau un «Paşte fericit!»“.
La doar câteva luni de la acest episod, după obţinerea deciziei de la ÎCCJ, Paul Lambrino adoptă un ton împăciuitor, încercând să intre în graţiile Casei Regale, în speranţa că într-o bună zi va fi invitat şi el la masa Regelui.
Testamentul Regelui Ferdinand I
„A voit Domnul să încerce ţara, pe mine şi pe Regină cu o mare durere, prin renunţarea la tron a Principelui Carol.“
„Până la sfârşitul vieţii nu se va şterge din inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văzut silit să iau act de această hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură o impuneau nteresele Statului şi ale Coroanei, care în orice împrejurare am înţeles să mă stăpânească.“
Aşa şi-a început Majestatea Sa Regele Ferdinand I codicilul la testamentul său din 1925, prin care îl dezmoşteneşte pe Regele Carol al II-lea, după ce acesta a renunţat, în luna decembrie a aceluiaşi an, „la succesiunea tronului României, la drepturile, titlurile şi prerogativele de care se bucură“.
În continuarea codicilului, publicat în Monitorul Oficial, din 22 iulie 1927, Regele Ferdinand I scria: „Anulez dispoziţia cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu Carol toată cotitatea disponibilă şi hotărârea de a cuprinde în partea sa de moştenire întreaga moşie Sinaia - Predeal împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi stabilimente, cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru Castelul Pelişor, precum anulez şi legatul caselor şi clădirilor din Bucureşti absolut necesare. Hotărăsc ca toată această cotitate disponibilă, atât imobilele de pe Valea Prahovei, cu sarcinile prevăzute, ca şi cele din Bucureşti, care sunt absolut necesare viitorului rege, să revină urmaşului meu pe tronul României (MSR Mihai I – n.red.) din familia mea, iar în timpul minorităţii sale să se bucure de folosinţa şi de veniturile lor iubita mea soţie Regina Maria. Voiesc ca partea rezervatară ce se cuvine fiului meu Carol, s-o primească în bani şi în efecte.“
Potrivit testamentului formulat în iunie 1925, Regele Ferdinand I şi-a împărţit averea între Regina Maria, soţia sa, şi cei cinci copii. Reginei i-a lasat „Palatul de la Cotroceni; iar Castelul Pelişor de la Sinaia, împreună cu Casa pentru oaspeţi (Cavalierhaus) şi dependinţele ce ţin de Castelul Pelişor (locuinţa personalului, garajurile şi grajdurile), hotărăsc a rămâne în folosinţa soţiei mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voinţă de mobilele din Palatul Cotroceni şi din Castelul Pelişor. Întreţinerea acestor reşedinţe este în sarcina succesorului meu la tron“.
În afară de Carol, dezmoştenit un an mai târziu, Regele Ferdinand I îşi împarte bunurile între Principele Nicolae al României, Elisabeta, Maria şi ultima fiică, Ileana.
„Toată averea mea în bani, acţiuni, obligaţiuni, fonduri de stat, după plata legatelor va complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei“, se încheie testamentul din 1925.
În decembrie 1927, toţi cei şapte moştenitori ai Regelui Ferdinand s-au strâns pentru a semna Actul de împărţeală, ataşat testamentului din 1925. Aici, Regele Carol al II-lea apare ca „Dl Carol Caraiman, reprezentat prin procuratorul său general şi special, Dl General Adjutant N. Condeescu, în baza procurei autentificată de Legaţiunea României la Paris la No. 233/1927“ şi validează împărţeala „dorind a respecta şi executa întocmai dispoziţiunile coprinse în Testamentul Regelui Ferdinand din 2 Iunie 1925, astfel cum au fost modificate şi completate prin Codicilul din 11 Ianuarie 1926, şi într-un sentiment de iubire şi devotament pentru MS Regele Mihai“, unde s-a convenit între toţi moştenitorii „a-i recunoaşte întregul legat ce i s-a lăsat de Regele Ferdinand, cu sarcinile prevăzute, independent de orice evaluare a bunurilor cari constituiesc acest legat“.
