Românii de lângă noi

Revista 22 vă propune o evaluare a activităţii instituțiilor care gestionează relațiile României cu diaspora și situația minorității românești din Ucraina, Republica Moldova și Serbia, precum și un interviu cu Stejărel Olaru, secretar de stat la Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni (DPRRP).

Relațiile statului român cu diaspora sunt gestionate de 4 instituții, care au atribuții de promovare a culturii și de păstrare a identității naționale a ro­mânilor din afara granițelor.

Primele preocupări ale autorităților de la București față de situația ro­mâ­ni­­lor care trăiesc în afara granițelor Ro­mâniei au apărut la mijlocul anilor 1990, când a fost înființată prima instituție - Consiliul pentru Pro­ble­mele Românilor de Pretutindeni (as­tăzi, Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni, DPRRP) cu atribuții de „sprijinire a comunităților din afara granițelor“.

În 2013, DPRRP se ocupă de „sus­ți­nerea afirmării și păstrării iden­ti­tății culturale și spirituale românești în comunitățile de peste hotare“ prin gestionarea unor programe de finan­țare nerambursabilă în domeniile cul­tură, mass-media, educație, spiri­tua­litate și tradiție. Concret, DPRRP or­ganizează și finanțează tabere pentru copii români din afara granițelor, Ga­la premiilor de excelență TVR In­ter­național (care premiază persoanele ca­re au contribuit la păstrarea și pro­movarea valorilor românești în afara granițelor), Olimpiada internațională de limba română, stagii / cursuri de perfecționare pentru profesorii de lim­ba română, stagii ale studenților et­nici români la instituții românești, aprovizionarea cu cărți în limba ro­mână a bibliotecilor din Republica Moldova, ziare și reviste care se adre­sează diasporei.

Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi“ a fost înființat în anul 1998, cu scopul de a „promova cultura națională în rândul comunităților românești au­tohone din vecinătatea României“. Ins­tituția organizează și finanțează cur­suri de limba română pentru bur­sierii etnici români, publicații adre­sate diasporei din jurul granițelor, evenimente culturale etc.

În anul 2003, a fost înființat Institutul Cultural Român, cu misiunea de a „promova cultura și civilizația na­țională în țară și în afara ei“, având ca „direcție prioritară“ „comu­ni­tă­țile din țările vecine, în care limba ro­mână este vorbită ca limbă ma­ternă“, potrivit icr.ro. ICR finanțează 7 reviste (6 în Republica Moldova și 1 în Ucraina), toate având ca obiectiv pro­movarea limbii, culturii, civi­li­za­ției și literaturii române. În 2011, Ca­mera Deputaților a votat înființarea Co­misiei pentru comunitățile de ro­mâni din afara granițelor țării, iar plenul Senatului a hotărât în una­ni­mi­tate modificarea regulamentului pro­priu și înființarea Comisiei per­ma­nen­te pentru relația cu românii de pre­tu­tindeni, care au ca atribuții păs­tra­rea, dezvoltarea, afirmarea identității etnice, lingvistice și religioase a ro­mâ­nilor din diaspora. Fondurile alocate ce­lor două comisii au fost cheltuite, în special, pe deplasări ale deputaților și senatorilor pentru întâlniri cu dias­pora românească.

Instituțiile care finanţează programele adresate românilor de pretutindeni au devenit în timp mize ale in­te­re­selor politice de la București. DPRRP a fost de mai multe ori subiectul unor scan­daluri de corupție. În anul 2005, Curtea de Conturi a publicat un ra­port care menționa că „nu a existat o strategie elaborată pe principii de transparență (cunoscută tuturor po­tențialilor solicitanți) prin care să se precizeze criteriile de selectare a proiectelor“ și că „au fost încheiate contracte de finanțare între entități din România și organizații re­pre­zen­tative ale românilor din afara gra­nițelor care au conținut clauze ur­mare a cărora sume importante din fondurile bugetare destinate ro­mâ­nilor de pretutindeni au fost de­tur­na­te“ (HotNews.ro, 5 mai 2007). Presa a relatat că sumele deturnate au fost fo­losite inclusiv pentru finanțarea cam­paniei electorale a unor partide po­litice din Republica Moldova care promovau interesele Moscovei.

În 2012, fostul șef al DPRRP, Eugen To­mac, a fost acuzat că ar fi acordat contracte finanțate de la bugetul de stat unor firme clientelare PDL, fără organizarea de licitații. Presa a relatat că din bugetul DPRRP au fost fi­nanțate ilegal activități de premiere sau că au fost achiziționate, pentru a fi trimise în Republica Moldova, cărți - traduceri ale unor autori ruși, în lo­cul unor autori români. //

Serbia: stat cu pretenții europene care neagă drepturile minorității românești

Pe teritoriul Serbiei trăiesc aproximativ 250.000 de etnici români, care sunt divizați în două comunități, cea din Valea Timocului și cea din Voivodina.

Autoritățile sârbe au avut, după 1991, o abordare duală în relația cu minoritatea ro­mânească: au recunoscut diaspora ro­mânească din Voivodina și au negat exis­tența unei comunități etnice românești în Valea Timocului. Minoritatea ro­mâ­neas­că din Voivodina a fost recunoscută în timpul regimului comunist din fosta Iu­goslavie, iar statul sârb i-a acordat, du­pă 1991, drepturi culturale care înseam­nă învățământ, emisiuni de radio și TV, slujbe religioase în limba română, po­tri­vit DPRRP.

În relația cu minoritatea românească din Valea Timocului, autoritățile sârbe au pro­movat, după modelul „mol­do­ve­nis­mu­lui“ aplicat în perioada sovietică în Re­publica Moldova, conceptul etno-cul­tural al unui „popor vlah“ diferit etnic de poporul român, care vorbește limba „vla­hă“, care folosește în scris alfabetul chi­rilic. Românii din Valea Timocului au fost privați pentru o lungă perioadă de timp de accesul la orice tip de educație sau informație în limba maternă. În pre­zent, statul sârb permite, fără să acorde finanțare, difuzarea câtorva emisiuni radio și TV în limba română și a unei re­viste româno-sârbe - Vorba noastră, po­trivit DPRRP. În Serbia, etnicii români nu sunt reprezentați în parlament.

Chestiunea drepturilor culturale ale ro­mânilor din Serbia a fost un subiect cons­tant de dispută între Belgrad și Bucu­rești, ultimul solicitând frecvent re­cu­noaș­terea de către autoritățile sârbe a mi­norității românești din Valea Timo­cu­lui. Tensiunile au atins cote maxime în 2012, când România a anunțat că se va opune acordării statutului de candidat la integrarea în UE pentru Serbia, dacă Bel­gradul nu va semna cu partea română Pro­tocolul sesiunii a doua a Comisiei mixte privind minoritățile naționale. Au­toritățile sârbe au cedat presiunilor Bu­cu­reștiului și au semnat documentul în mar­tie 2012, cu puțin timp înainte de Con­siliul European la care s-a decis acor­darea statutului de candidat la inte­gra­rea în UE pentru Serbia. În anul 2013, Bog­dan Aurescu, copreședinte al Co­mi­siei mixte româno-sârbe pentru mino­ritățile naționale, a declarat că „la un an de la semnarea protocolului, singurul re­zultat concret pozitiv este în domeniul mass-media: un program TV, extins de la 10 la 45 minute, cu arie de transmisie relativ limitată“. Aurescu a menționat și în­cercările autorităților sârbe de a ter­gi­versa introducerea în programa școlară a unui curs de limba română, precum și limitarea libertății religioase a etnicilor români din Valea Timocului. //

Republica Moldova: între veșnica dispută identitară și abuzurile Tiraspolului

Inventat în anii 1920 pentru a facilita rusificarea populației românești din Basarabia, moldovenismul a promovat teza potrivit căreia moldovenii, cu presupuse origini slave, sunt diferiți etnic de români, cu origini latine.

Republica Moldova are o populație de apro­xi­ma­tiv 3,4 milioane de locuitori, potrivit ul­ti­mu­lui recensământ, realizat în 2004, pe teritoriul aflat sub administrația Chișinăului (recen­să­mân­tul nu a fost realizat în Transnistria și în orașul Tighina pentru că autoritățile separatiste de la Tiraspol nu au permis accesul recenzorilor în aceste teritorii). Aproximativ 78% dintre lo­cui­torii Republicii Moldova s-au declarat etnici mol­doveni sau români și aproape 90% au de­clarat că vorbesc limba moldovenească / ro­mână ca limbă maternă. Situația se explică prin promovarea, după 1991, în scopuri elec­torale sau pentru a obține sprijinul Moscovei, de către partidele politice pro-ruse a conc­ep­tu­lui etno-cultural sovietic al moldovenismului.

Constituția adoptată în 1994 a menționat că „limba de stat a Republicii Moldova este lim­ba moldovenească, în baza grafiei latine“ și că „statul recunoaște și protejează dreptul la păstrarea și la funcționarea limbii ruse“. După 1991, diverse partide politice au anunțat ca obiectiv electoral acordarea unui statut oficial pentru limba rusă. Rusia a solicitat constant și fără succes autorităților de la Chișinău mo­di­ficarea legislației cu privire la statutul limbii ruse. Studiul limbii moldovenești / române es­te obligatoriu în toate instituțiile de învă­ță­mânt cu finanțare de la bugetul de stat.

Republica Moldova are un regim parlamentar și Legea electorală a acesteia nu permite re­pre­zentarea în cadrul Legislativului potrivit unor criterii etnice.

Situația comunității românești care locuiește pe teritoriul Republicii Moldova controlat de re­gi­mul nerecunoscut de la Tiraspol (Transnistria și orașul Tighina) este foarte dificilă. Datele pu­blicate de autoritățile separatiste în 2004 ara­tă că sub autoritatea Tiraspolului trăiesc apro­xi­mativ 177.000 de moldoveni / români. Le­gislația adoptată de regimul separatist pre­ve­de că pe teritoriul Transnistriei sunt recu­nos­cu­te trei limbi oficiale: rusă, ucraineană și „mol­dovenească“. Regimurile de la Tiraspol au pro­movat constant, după 1992, o politică de ru­si­ficare a populației românești din Transnistria.

În 2013, în Transnistria există 8 școli cu pre­da­re în limba „moldovenească“ cu alfabetul chi­rilic, cărora regimul separatist le încalcă drep­tul de a folosi alfabetul latin în procesul edu­cațional. În prezent, chiar dacă Rusia (care sus­ține informal regimul separtist) a fost con­dam­nată, în octombrie 2012, de CEDO pentru încăl­carea drepturilor românilor de a folosi alfa­be­tul latin în educație, 7 dintre sediile celor 8 școli sunt închise de regimul separatist, iar ele­vii și profesorii își desfășoară activitatea în clă­diri aflate pe malul opus al Nistrului, sub au­to­ritatea Chișinăului.

Relațiile România-Republica Moldova au fost mar­cate constant după 1991 de chestiunea iden­titară. Bucureștiul a formulat frecvent cri­tici la adresa guvernelor de la Chișinău care au promovat moldovenismul în sistemul de învă­țământ (formalizat prin înlocuirea denumirii cur­surilor de limba română cu limba mol­do­ve­nească și a istoriei românilor cu istoria in­te­grată). Disputa „națională“ a afectat și re­la­ții­le politice dintre România și Republica Mol­do­va și a dus în repetate rânduri la blocarea / în­ghețarea negocierilor cu privire la semnarea tratatului politic de bază, pentru că cele două părți nu s-au înţeles cu privire la denumirea lim­bii (partea română a insistat pentru si­n­tag­ma „limba română“, iar oficialii moldoveni pen­tru „limba moldovenească“) în care a fost elaborat documentul sau pentru că Bu­cu­reș­tiul a solicitat folosirea în preambul a sin­tag­mei „state românești“. Un alt subiect de dis­pută în relațiile dintre cele două state a fost decizia României de a acorda cetățenia ro­mâ­nă etnicilor români din Republica Moldova (aproximativ 250.000 de cetățenii acordate pâ­nă în 2013). //

Ucraina: limba română într-o luptă absurdă cu politicile de ucrainizare

Diaspora românească din Ucraina este formată din 409.608 de persoane, potrivit ultimului recensământ, realizat în 2001, de autoritățile ucrainene. Etnicii români din Ucraina trăiesc în regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odessa.

Formal, drepturile culturale ale dias­po­rei românești din Ucraina sunt ga­rantate de legislația ucraineană, care prevede dreptul la educație și la in­for­mare în limba maternă. În practică, autoritățile de la Kiev au aplicat o po­li­tică de ucrainizare, prin refuzul de a deschide școli și grădinițe cu predare în limba română în unele localități cu populație majoritar românească și a de accepta fonduri de carte din Ro­mâ­nia, prin reducerea constantă a tim­pului de transmisiune radio și TV în limba română.

Situația s-a schimbat, cel puțin for­mal, după venirea la putere a pre­șe­dintelui Viktor Ianukovici și a Par­ti­du­lui Regiunilor, care, în scopuri elec­to­rale, au modificat, în anul 2012, pre­ve­derile legislației cu privire la fo­lo­sirea limbilor minorităților naționale. Limbile română și „moldovenească“ au devenit limbi regionale, putând fi folosite în activitățile oficiale și în ad­ministrație, în localitățile locuite de o populație majoritar românească.

Statul ucrainean a promovat, după 1991, conceptul etno-cultural al „mol­do­ve­nismului“, fabricat în laboratoarele ide­ologice ale URSS, în anii 1920, pen­tru a argumenta, cu scopul rusificării, o presupusă apartenență etnică dif­er­i­tă a românilor și a moldovenilor în RSS Moldovenească (R. Moldova). În mod similar, Kievul a promovat mol­do­venismul pentru a facilita ucrai­ni­zarea și pentru a crea confuzie în rân­dul etnicilor români - cetățeni ucrai­neni – cu privire la apartenența et­ni­că față de comunitatea majoritară din România sau Republica Moldova. Din acest motiv, la recensământul din 2001, aproximativ 250.000 de etnici români s-au declarat „moldoveni“ și 155.000 „ro­mâni“.

Legislația ucraineană nu permite re­pre­zentarea minorității românești în Ra­da Supremă (parlamentul de la Ki­ev), etnicii români pot fi aleși doar pe listele sau în circumscripțiile uni­no­minale ale partidelor care îi re­pre­zin­tă pe toți cetățenii ucraineni. La ul­ti­mele alegeri parlamentare, desfă­șu­ra­te în 2012, a fost ales, pe listele Par­ti­dului Regiunilor, aflat la guvernare, un singur deputat etnic român, Ion Po­pescu. Parlamentarul susține că a ales Partidul Regiunilor pentru că ce­lelalte partide fie au refuzat să ga­ran­teze menținerea școlilor în limba ro­mână, fie nu au recunoscut depor­tă­rile din perioada comunistă.

La nivelul societății civile, activează 18 asociații și societăți cu activități de promovare și revendicare a drep­tu­ri­lor culturale ale minorității românești în relațiile cu autoritățile ucrainene. Majoritatea reprezentanților societății civile românești din Ucraina reclamă probleme legate de finanțarea precară (unele dintre ONG-uri nu au nici mă­car un sediu și nu își permit să asi­gu­re apariția periodică a unor publicații în limba română).

Situația drepturilor culturale ale po­pu­lației românești din Ucraina a fost, du­pă 1991, un subiect constant de dis­pu­tă pe agenda relațiilor bilaterale Ro­mâ­nia-Ucraina. Articolul 13 al Tra­ta­tului cu privire la relațiile de bună ve­cinătate și cooperare dintre Ro­mâ­nia și Ucraina (1997) a prevăzut an­gajamente reciproce ale celor două sta­te în vederea prezervării și dez­vol­tării identității etnice, lingvistice și religioase a minorității ucrainene și ro­mânești. Pentru a monitoriza apli­ca­rea prevederilor Tratatului, cele două state au agreat constituirea Comisiei mixte interguvernamentale româno-ucrainene, care trebuia să aibă se­si­uni anuale (în perioada 1998-2013 au fost organizate doar 4 sesiuni). În 2010, Bucureștiul a anunțat că în­tre­rupe cooperarea în cadrul Comisiei, acu­zând autoritățile ucrainene de ne­respectarea drepturilor minorității ro­mânești. Bucureștiul a solicitat, de ase­menea, în mod repetat și fără re­zultate Kievului să renunțe la pro­mo­varea moldovenismului în relația cu minoritatea românească. //