Banul ia pulsul economiei, nu şomajul

România e frământată de îngrijorări privind ieşirea din recesiune, reacţie aproape firească în contextul tensionat care domină Uniunea Europeană.

Criza fiscală din Grecia a tensionat pieţele financiare şi relaţiile cu partenerii europeni şi a aruncat sindicatele în grevă. Dar mai ales drama finanţelor greceşti a sădit neîncredere în capacitatea economiilor mai mici, dar cu aceleaşi metehne, de a rezista în valurile crizei mai ample care zguduie globul în ultimii ani.

Aşa încât e oarecum convenabil să ne lamentăm, să ne speriem că pericolul recesiunii este ignorat de guvernanţi şi să profeţim dezastre. După declaraţia amplă a preşedintelui Traian Băsescu referitoare la necesitatea tăierii sporurilor salariale ale angajaţilor din spaţiul public, cu referire la sporul de zâmbet, presa a interpretat că banii de la FMI nu vor fi suficienţi şi ne vom împrumuta din nou la finalul anului. Este o interpretare forţată. Băsescu făcea de fapt lobby pentru reforma administraţiei publice, cu tăierile ei de sporuri cu tot, şi, de ce nu, se referea în substrat şi la necesitatea adoptării noii legi a pensiilor. Oricum, finalul declaraţiei arată că preşedintele respinge ideea unui împrumut.

„Nu putem să ne bătătorim perspectiva de a împrumuta alţi bani pentru 2011–2012, pentru că sacrificăm chiar dezvoltarea României“, a conchis Băsescu.

Şi totuşi, cum stă economia României la început de an? Răspunsul este complicat, deoarece depinde de perspectiva din care o analizezi. Dinspre partea pur economică, aceea din care se uită analiştii marilor bănci, cei de la agenţiile de evaluare a riscului financiar şi marile corporaţii cu investiţii strategice, lucrurile par să se amelioreze. România şi-a consumat prăbuşirea economică şi pare a urma o creştere, e drept modestă, dar suficientă pentru ca băncile să-şi ţină banii în ţară şi companiile străine să-şi continue afacerile.

Că economia îşi revine este clar, dacă te uiţi la evoluţia leului. Moneda noastră naţională este extrem de fragilă şi a manifestat o sensibilitate maladivă faţă de orice adiere de ştire negativă dinspre România. Este şi normal să fie aşa, pentru că leul nostru este încă una dintre monedele pe care se pot face speculaţii cu uşurinţă. Băieţii deştepţi de la Londra ştiu asta şi pot paria oricând pe un dezastru, că zboară miliardele de euro din ţară. Zilele astea îi văd calmi, îngrijorarea se revarsă către Islanda şi Ucraina, acum că a trecut panica greacă.

Mai mult, Ministerul Finanţelor Publice a reuşit luni să se împrumute din piaţa băncilor la cel mai jos nivel al ultimilor trei ani, cu o dobândă anuală de 6,73%. Bancherii, se ştie, sunt nemiloşi cu statul şi nici nu se pune problema să-l împrumute ieftin, dacă simt vreo problemă plutind prin aer.

Iată două argumente pragmatice, care demonstrează că, la nivel macro, economia se mişcă pe un teritoriu pozitiv, cum ar spune analiştii băncilor străine.

Percepţia individuală însă este într-o zonă pesimistă, care ameninţă să se adâncească mai brutal ca economia neagră.

Interesantă declaraţia-meditaţie a guvernatorului băncii centrale: „Vrem să ieşim din criză, dar economia are 30-40% psihologie“, a observat Mugur Isărescu.

Este şi normal, deoarece oamenii sunt confruntaţi cu incertitudinea privind nivelul, plata şi chiar menţinerea salariilor.

Pe frontul individual, lucrurile sunt complicate de lipsa perspectivei unui loc de muncă, de certitudinea scăderii veniturilor, acolo unde există şi apăsarea plăţii ratelor bancare.

Mai toate gospodăriile din mediul urban românesc au apăsat puternic pe pedala consumului cu banii băncilor, stimulate evident chiar de acestea din urmă, profund interesate de o clientelă care avea mari nevoi şi căreia îi putea da banii la dobânzi uriaşe faţă de cetăţenii Europei bogate.

Dacă cei care se zbat acum în plasa datoriilor către bănci ar trebui să reproşeze ceva cuiva, atunci ar fi normal să se adreseze celor care urlau pe străzi că nu ne vindem ţara, minerilor care au tăbărât în universităţi şi celor care au prăduit companiile statului. Mă rog, lista este ceva mai lungă, însă, în esenţă, vreme de 19 de ani, guvernările României au vegheat mai degrabă la formarea aşa-numitului mare capital românesc, decât la bunăstarea cetăţenilor.

Apropo de marele capital, cunoscut sau discret: citesc astăzi că o anumită firmă de casă mare ademeneşte clientela românească cu un nou supermodel de bolid de lux, care costă vreo 220.000 de euro.

Ce-or fi arătând studiile lor de piaţă, mă întreb, euforie în piaţa neagră sau reviriment al afacerilor autohtone? Mi-e teamă că prima variantă este o opţiune mai realistă. E drept că, în goana sa după bani, statul riscă să sufoce puţinele companii serioase, care-şi văd ameninţate afacerile din lipsa apetitului românilor pentru cumpărături. Există însă căi neumblate de Fisc, pe unde se strecoară bani care ar trebui taxaţi. //

Cuvinte cheie: recesiune, fiscal, FMI, economie neagra, banci