Pe aceeași temă
Europa ar trebui să privească atent coşmarul sistemului românesc de pensii. Pentru că acesta exemplifică cel mai dramatic scenariu posibil, anume momentul în care cei care muncesc şi susţin sistemul de pensii sunt mai puţini decât pensionarii.
Aproape toate ţările europene au sisteme de pensii create după modelul creat de Bismarck, aşa-numitul sistem de solidaritate socială. El a fost şlefuit pe trei condiţionalităţi ce trebuiau îndeplinite simultan. O rată înaltă a fertilităţii, un număr redus de pensionari şi o creştere susţinută a populaţiei. În vreme ce în România avem un dezechibru masiv între susţinătorii sistemului de pensii şi consumatorii săi, în Franţa, de pildă, echilibrul se menţine, deocamdată. În spatele fiecărui pensionar francez se adună taxele colectate de la 1,7 persoane active. În Elveţia situaţia este mult mai calmă: pentru fiecare pensionar lucrează 4 oameni.
România a ajuns în această dramatică situaţie ca urmare a inflamării şomajului creat de criza financiară izbuncită în toamna lui 2008. Criza a generat două fenomene, în paralel: pe de o parte, numărul celor care lucrează a scăzut cu peste 700.000, pe de altă parte, multă lume s-a refugiat în pensionări anticipate şi de boală. Pensia anticipată sau aceea de boală a devenit astfel un fel de ajutor de şomaj permanent, atitudine care nu este o premieră pentru România, ci un mod de rezolvare mioritică a nevoii de restructurare a economiei, practicat în ultimii 20 de ani. Am greşit, nu este un model mioritic, prin asta înţelegând naţional.
Aproape toate ţările din fostul lagăr socialist au „invitat“ oamenii să se pensioneze anticipat atunci când industriile comuniste au pierdut piaţa comună a CAER. În Ungaria, de pildă, peste 800.000 de oameni sunt pensionaţi pe caz de boală, cam mult pentru o ţară cu o populaţie de 10 milioane de locuitori. România, însă, a ajuns într-o situaţie limită, în care doar finanţarea pensiilor cere un efort bugetar anual care consumă toată limita acceptată prin Pactul de Stabilitate semnat la Maastricht. Cu alte cuvinte, factura de pensii va crea singură un deficit bugetar care va trebui să fie acoperit prin împrumuturi ale statului.
Mărimea acestui deficit depinde de succesul măsurilor de reformă a pensiilor şi de capacitatea economiei de a crea noi locuri de muncă. Un prim efect al reformei pensiilor este transparenţa sistemului, faptul că am aflat în fine pe cine şi cât anume plătim.
Statul a achitat anul trecut, din buzunarul contribuabililor, o factură de 3,28 miliarde de lei (762 milioane de euro) pentru pensiile a 155.000 de pensionari militari din Apărare, Interne şi servicii secrete. Ei au deci o pensie medie de 1.775 de lei, de două ori şi jumătate mai mare decât pensia medie a celor 4,78 milioane de pensionari susţinuţi de casele de pensii. Nu doar transparenţa este partea bună a includerii pensiilor militare în sistemul public, ci şi aplicarea principiului contributivităţii, şi anume faptul că militarii activi vor cotiza şi ei la fond ca orice contribuabil, nu se vor mai bucura de o contribuţie mică, răsplătită printr-o pensie mare. Sistemul creat de Bismarck este de altfel condiţionat de contributivitate. Dacă cei care beneficiază sunt mai puţini decât cei care-l susţin şi, în plus, o mare parte dintre beneficiari nu cotizează integral, sistemul se prăbuşeşte. Urmarea este o catastrofă socială, dar şi politică. De aceea, orice majorare de pensii trebuie compensată de încasări, alminteri statul trebuie să pună bani în plus. Dar, atenţie, atunci când factura de pensii este supraponderală în raport cu puşculiţa, statul sacrifică funcţionarea altor activităţi pentru a o plăti. Se întăreşte astfel un cer vicios în care profesorii, doctorii şi, în general, toţi angajaţii statului au salarii mici, în care spitalele n-au medicamente suficiente şi străzile au gropi sau lipsesc cu desăvârşire. Se nasc inegalităţi sociale greu de explicat generaţiilor mai tinere.
Şi ajungem la miezul tensiunilor sociale din ultima vreme, acelea în care militarii a căror pensie a fost redusă au considerat că li se face o nedreptate. Probabil că aşa şi este, ţinând cont de promisiuni. Însă sistemul care le-a creat privilegiile s-a prăbuşit la prima criză majoră. Criza a scos la iveală disfuncţiile sistemului public, privilegiile, tratamentul special acordat unor caste. Un număr mic de pensionari privilegiaţi, vreo 8.300 de diplomaţi, aviatori, parlamentari, procurori şi judecători, personalul de specialitate din instanţe şi Curtea de Conturi, primeau o sumă imensă din bugetul pensiilor. Cotizaţiile lor erau egale cu cele ale unui salariat obişnuit, în vreme ce pensiile erau de multe ori mai mari. Diferenţa o pune statul, de fapt, o plătesc ceilalţi contribuabili. În aceeaşi situaţie sunt şi pensionarii militari. Pentru majoritatea castelor descrise mai sus, noua Lege a pensiilor a retezat privilegiile. Doar magistraţii şi-au conservat privilegiile şi asta costă, deocamdată, cam un sfert de miliard de lei pe an.
Pe de altă parte, un număr nepermis de mare de companii au datorii istorice imense către fondul public de pensii.
Fenomenul demonstrează două lucruri: pe de o parte, faptul că pragul contribuţiilor sociale este nerezonabil, nu poate fi suportat de firme şi trebuie redus. Însă o reducere a cotei de contribuţii lasă un gol imediat într-un buget de pensii pentru care orice leu este esenţial. În plus, arată că este nevoie de o disciplină fiscală mai mare pentru ca, într-adevăr, companiile să-şi achite factura socială, ceea ce presupune întărirea controlului. Se pare însă că trăim vrăjiţi de dictonul latin „carpe diem“, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, însă a trăi clipa de azi ignorând orele de mâine este un mod viaţă lipsit de perspectivă, lăsat prea mult la mâna destinului. //
Citeşte şi despre: pensii, sistemul de asigurari, pensie anticipata, contributii sociale, legea pensiilor.
