Ora de religie. Criza 3.0 a modernităţii religioase româneşti

În anul 2007 am avut o primă „criză a icoanelor“ în sălile de curs. A urmat apoi la mică distanţă o alta, parcă şi mai violentă, în jurul manualelor de religie şi al conţinutului acestora. Am scris de fiecare dată pe seama acestor subiecte esenţiale pentru înţelegerea faptului religios ca atare. Încercam să sugerez atunci faptul că aceste crize cu repetiţie pot fi percepute (şi) ca un efect al interacţiunii violente dintre religie şi modernitate, acţiunii secularizării, în general, şi nu doar opera unui grup restrâns de oameni, organizaţii, interese personale şi de grup etc. Tot atunci avansam ideea că astfel de crize se vor repeta periodic, cu o violenţă din ce în ce mai mare, de fiecare dată când vor fi aduse în discuţie „certitudinile morale“ care stau la baza societăţii sau reprezentarea socială a religiei ca matrice a identităţii naţionale. Pe măsură ce trece timpul, dezbaterea a câştigat în amploare şi virulenţă. Faţă de precedentele, această „criză 3.0“ prezintă elemente de noutate, legate mai ales de comunicarea mediatică sau de polarizarea taberelor. Revin însă şi unele teme mai vechi, pe care încerc să le identific şi să le interpretez în continuare.

Transmiterea eficientă şi durabilă a unui text, dogme, credinţe şi a unui stil de via­ţă adaptat preceptelor şi normelor re­li­gi­oase este plasată în inima oricărei tradiţii religioase. Ea are loc într-o manieră mai mult sau mai puţin instituţionalizată, dar care ţine seama de con­tex­tul social şi istoric de la un moment dat. În cazul nos­tru, emoţia şi bucuria des­coperirii religiei a trecut, totul a devenit istorie deja, bisericile (atenţie, nu doar cea Ortodoxă) au acum o po­ziţie bine consolidată în spaţiul public. Nu doar în ţara noastră, ci în toată Uniunea Europeană se constată o mişcare generală de „marginalizare“ a re­ligiei în şcoli, un fapt aparent paradoxal, în ciuda saturaţiei spaţiului public cu su­biecte religioase. România nu a cunoscut, din cauza contextului istoric complet di­ferit, aceeaşi mişcare de secularizare a re­ligiei ca în Occident. Acolo, Biserica Ca­to­lică (şi mai apoi cea Protestantă) a fost „mama“ învăţământului de toate gradele. Ea a inventat educaţia modernă de toate gra­dele - un argument de care opozanţii noş­tri nu prea au ţinut seama. Nu­mai că, în acest spaţiu spiritual şi politic, se­cu­la­rizarea religiei via învăţământul re­ligios au avut loc treptat. La noi, starea de fapt este complet diferită. Simplificând vo­it, al­fabetizarea în principate era rea­lizată ade­sea de călugări itineranţi, toleraţi mai mult decât încurajaţi de autorităţi, ca­re nu prea vedeau cu ochi buni puterea adu­să de ştiinţa de carte. Acest back­ground complet diferit ne urmăreşte însă până as­tăzi. Conţinutul materialului în­vă­ţă­mân­tului religios şi al instituţiilor de în­vă­ţă­mânt a devenit brusc eminamente politic, odată cu instaurarea unei modernităţi ac­ce­lerate la un sfert de secol după căderea comunismului, fără a mai beneficia deci de maturitatea şi învăţămintele disputelor din alte spaţii spirituale. Afirm acest lucru deoarece istoria predării religiei în/din şcoală este esenţială pentru a înţelege evo­luţia întregului sistem de învăţământ.

Problematica transmiterii mesajului religios

Este foarte dificil, de fapt, să defineşti „în­văţământul religios“ – acest lucru s-a vă­zut cu multă claritate în absolut toate co­mentariile de până acum. Despre ce ar fi vorba, de fapt? Conţinutul manualelor? Pe­dagogie? Cadru instituţional? Con­ti­nui­ta­tea cu o tradiţie de învăţământ? Dar care „tradiţie“, în cazul românesc, ţinând sea­ma că până în 1989 cateheza era emi­na­mente orală? Publicul-ţintă căruia i se adre­sează? Analitic însă, distingem patru di­mensiuni ale învăţământului religios: norme, ritual, text şi cre­dinţe, cuvântul cheie fiind transmiterea unei matrici memoriale şi de com­por­ta­ment religios copiilor şi ti­nerilor. Aici se află una din­tre marile mize ale acestei dispute: importanţa aces­tor cursuri nu este aceea de a forma virtuozi ai ri­tualului sau recitatori de texte religioase. Nu! În vii­tor să avem cetăţeni cu o minimă cultură religioasă, cu o minte deschisă spre alte orizonturi (de unde şi necesitatea urgentă a introducerii la nivel liceal a disciplinei istoria religiilor), conştienţi de propria lor identitate şi capabili să perpetueze ca­racterul „creştin“ al societăţii noastre în­tr-o cultură globală dominată de inter­ac­ţiunea cu fracţiuni violente ale Islamului - pentru a spune lucrurilor pe nume, fără ocolişuri. Oameni capabili să transmită mai departe un „lanţ memorial“ al cul­tu­rii creş­tine. Ce vreau să spun prin asta? Am mai dat acest exemplu, dar este ilus­trativ pen­tru starea de fapt: Danièle Her­vieu-Léger, mare sociolog al religiei, rela­tează păţania unui grup de adolescenţi pa­rizieni care, aflaţi în faţa celebrului tablou al lui Andrea Ma­teg­na reprezentând su­pli­ciul teribil al Sfân­tului Sebastian străpuns de săgeţi, îşi întreabă miraţi profesorul însoţitor dacă e vorba de o scenă din viaţa indienilor apaşi din America de Nord sau de „altceva“, pe care nu-l pot însă de­fini. Dincolo de anec­dotă, se găseşte rea­litatea îngrijorătoare a pierderii dramatice a culturii religioase eu­ropene, a matricei religioase ce stă la baza civilizaţiei noastre. Aici se găseşte una din­tre marile mize ale dezbaterii. Pe mulţi din­tre noi îi enervează „trufia în sutană“, au­tosuficienţa clerului sau lipsa de em­pa­tie cu probleme reale ale societăţii. Sun­tem marcaţi de limuzinele negre cu gea­muri fumurii ale ierarhiei or­todoxe, abo­nate la „coloanele oficiale“ ale puternicilor zilei, reinventând logica sim­foniei bi­zan­ti­ne. Indiferent de critici, de partea vizibilă a „aisbergului instituţiei“ ca atare, această criză românească a mo­dernităţii religioase se înscrie de fapt într-un adevărat pariu european: menţinerea culturii religioase.

Mass-media şi religia

Rolul jucat de mass-media a fost esenţial. Media a suferit o mutaţie covârşitoare, im­previzibilă ca efect: nu se mai mărgineşte să transmită mesajul religos, ci îl pro­du­ce, de-a dreptul. Ce doresc să spun prin aceasta? În cazul pelerinajelor, subiect pe care l-am studiat timp de mai mulţi ani, am putut constata cum media, în general, le spunea pelerinilor ce şi cum să se com­porte, ce să mănânce, cum să se îmbrace, semnificaţia gesturilor rituale etc. Ea s-a substituit deci instituţiilor religioase care organizează şi „disciplinează“ reli­gio­zi­ta­tea populară specifică acestor ritualuri. Acum aproape nu au mai contat opiniile pro şi contra, argumentele raţionale şi cri­ticile rezonabile, notorietatea autorilor, au­­toritatea lor. Au combătut aprig poeţi re­convertiţi în „analişti“ sau „specialişti în comunicare“ deveniţi peste noapte so­ciologi ai religiei. A fost consacrată o nouă categorie, „preotul ortodox bun co­mu­ni­ca­tor“, o premieră ce deschide calea unor evo­luţii mediatice interesante – un alt su­biect pasionant de discuţie, dacă aceştia se vor autonomiza pe deplin. Totul s-a ames­tecat într-o masă amorfă, în care prin­ci­palii interesaţi, elevii şi părinţii deo­po­tri­vă, au avut de pierdut, pentru că este greu, dacă nu imposibil să găsească o coe­renţă simbolică nedumeririlor şi aspi­ra­ţiilor religioase. Să prespunem că cineva, bine intenţionat, citeşte cu scopul de a-şi forma o opinie un articol al lui Andrei Pleşu. El vine însă la pachet pe site-ul jur­nalului unde a fost publicat cu alte ar­ticole anterioare, aflate la un click dis­tan­ţă, tendenţioase şi vădit manipulatoare, despre preoţi filmaţi cu camera ascunsă sau diverse „scandaluri“ legate de religie. Nu mai continui, aţi înţeles logica. Prin forţa amestecului, media creează mesaj, fa­vorizează atitudini, stabileşte ierarhii, con­damnă, manipulează. Logica indexării au­tomate a articolelor, domeniile de pu­bli­care şi faimoasele tag-uri fac posibil acest lucru. Încă o dată se dovedeşte că logica post­modernismului, bazată pe bricolaj şi incredulitatea arătată ordinii de fapt deja stabilite, trece prin avansul tehnologic.

Până acum, BOR era un actor mai degrabă pasiv la acest nou tip de comunicare re­li­gi­oasă pe Internet. Marea schimbare a avut loc: prin clipuri video devenite re­pede vi­ra­le, Biserica a răspuns cu aceleaşi arme ale contestatarilor săi, bazate pe emo­ţie şi reactivitate imediată. Admirate sau cri­ti­cate, efectul acestora a fost însă vizibil. Ră­mâne însă de văzut cum acest nou tip de confruntare virtuală va evolua şi care vor fi efectele pe termen mediu şi lung. Pro­ble­ma autorităţii mesajului pe In­ternet va fi în continuare cheia principală de in­ter­pretare. Internetul va face con­cu­renţă Am­vonului? Vom trăi cu toţii într-o mare „ca­te­drală a neamului“, virtuală de data aceas­ta? În fine, o ultimă remarcă se re­fe­ră la ne­glijarea opiniei celorlalte bi­serici şi culte recunoscute în România. Vi­ziunea glo­­bală a diversităţii a lipsit. Pro­mo­torii lai­­cităţii au omis, intenţionat sau nu, să arun­ce o pri­vire laterală, să în­ţe­leagă fai­mosul re­gard de l’Autre. Aşa cum au lip­sit şi pă­rerile şi experienţa educaţiei re­li­gioase co­piilor a milioane de români din străi­nă­ta­te, recent redescoperiţi şi re­va­lo­rizaţi du­pă alegerile prezidenţiale. Dacă tot ne pa­să atât de mult de pre­zer­varea iden­tităţii lor naţionale ro­mâ­neşti, de ce nu a fost luată în calcul şi identitatea religioasă?

Socializarea religioasă

Experienţa de până acum a tuturor sta­telor implicate în dispute cu privire la în­văţământul religios a arătat că, mai de­vreme sau mai târziu, grupuri de părinţi sau de copii se vor simţi lezaţi sau chiar discriminaţi de conţinutul transmis prin manuale, de forma de pedagogie adoptată în procesul didactic - exact ceea ce se în­tâmplă acum în România. Este cu adevărat imposibil să răspunzi exigenţelor tuturor. Practica îndelungată a altor culte a arătat că obiectul central al învăţământului re­ligios nu este prezentarea în profunzime a complexităţii disputelor teologice, ci, aşa cum am amintit, transmiterea unei tra­diţii şi unificarea unui grup în jurul unor dogme religioase comune, a căror auto­ri­tate nu se discută. Or, în modernitate, toc­mai problema autorităţii ridică întrebări; conceptul însuşi de autoritate nu mai este acceptat, mai ales în clasele educate, su­perioare. Citez oarecum la întâmplare una dintre nenumăratele voci din dispută, o „mămică“ declarând că nu este de acord cu predarea religiei şi stilul autoritar al profesorilor, deoarece „manipulează co­piii şi le pot crea sentimente de vi­no­vă­ţie, îi învaţă să fie supuşi şi temători“ (Ro­mânia liberă). Într-o lume în care „dez­voltarea personală“ şi afirmarea sine­lui cu orice preţ sunt monedă curentă, greu de crezut că morala clasică pro­po­vă­duită de orele de religie poate face una­nimitate. Posibilul efect al stării de fapt actuale? Religia să se replieze în interiorul cultelor, în cercuri închise, ceea ce se în­tâmplă deja în unele medii neoprotestante, care s-au pronunţat deschis pentru re­tra­gerea completă a religiei din şcoală şi trans­miterea cunoştiinţelor religioase doar în familie şi lăcaşe de cult. Efectele pe termen lung nu vor duce la o nedorită în­chidere în sine, o radicalizare a me­sa­jului şi respingere a dialogului?

„Eficacitatea“ reală a orelor de religie a scă­pat şi ea dezbaterilor. Aşa cum, în ca­zul pelerinajelor, cei care practică această formă de ritual religios nu au o rată de frecventare a cultului duminical, ne pu­tem întreba dacă practica religioasă câş­tigă în profunzime prin aceste ore de re­li­gie. Degeaba există cunoştinţe religioase, dacă nu avem şi un sprijin din partea co­munităţii, un loc în care experienţele po­zitive ale credinţei să fie împărtăşite cu ceilalţi. Singurul aspect care a întâlnit un adevărat consens din partea tuturor ta­berelor este calitatea şi necesitatea for­mă­rii unor buni profesori şi „specialişti“ în transmiterea cunoştinţelor religioase. Cri­ticaţi sau idealizaţi, ei ar trebui să asigure raportul ideal dintre teologie şi pedagogie. În perspectiva unei deschideri către is­to­ria religiilor, din ce în ce mai cerută şi necesară, vor fi ei însă capabili să asume nu doar cunoştinţele necesare, ci şi pre­siunea exercitată asupra lor? Afirm acest lu­cru deoarece peste tot în lume cu­noaş­terea unei alte religii a dus la o puternică rezistenţă din partea majorităţii. Dar nu mai putem continua fără dezvoltarea unei culturi a „toleranţei epistemice“ a va­lo­rilor celuilalt, bazată însă pe o solidă con­ştiinţă de sine.

Putem continua astfel încă mult timp. Do­resc doar să mai adaug că actuala criză constituie o ocazie excepţională pentru a înţelege procesul de transmitere şi trans­formare a unor fapte religioase centrale (tra­diţie, socializare, iniţiere religioasă) sub presiunea modernităţii. Secularizarea lu­crează sub ochii noştri, iar noi suntem par­te integrantă din ea. Până la ur­mă­toarea criză majoră, să încercăm mai întâi să înţelegem, pur şi simplu, şi mai apoi să căutăm soluţii.

Post Scriptum: Am o mică rugăminte per­sonală pentru cei implicaţi în dezbaterile prezente şi viitoare. Există mari diferenţe de sens şi interpretare între „se­cu­la­ri­za­re­/secular“ şi „secularism/secularist“. Ul­­tima pereche a intrat recent în limba ro­mâ­nă prin filiera anglo-saxonă. Nu-i mai folosiţi anapoda! Utilizarea eronată a aces­tor termeni spu­ne multe despre dorinţa de a ne adap­ta schimbării, dar şi despre su­per­fi­cia­li­tatea noastră grăbită. Despre aceste dife­renţe esenţiale, într-un viitor articol.