Călătorie în istoria publicațiilor samizdat

2019 va marca în țările din Europa Centrală și de Est cea de-a 30-a aniversare a eliberării de sub monopolul socio-politic și cultural creat de marxism-leninism, după cum arată și publicațiile underground.

Peter Gross 18.12.2018

De același autor

Deși ne-am obișnuit să vedem 1989 drept momentul prăbușirii partidelor comuniste din Europa Centrală și de Est, totuși, monopolul statelor asupra media și comunicațiilor a fost spart mult mai devreme, datorită ziarelor subterane sau samizdat, revistelor, cărților, casetelor cu muzică și filme. O alternativă la comunicarea controlată, la știri și informații, media samizdat a jucat un rol-cheie de disidență și rezistență, perforând delirul și iluziile create și impuse de autoritățile comuniste.

În 1988 - preludiul anno mirabilis 1989 - amploarea și impactul media samizdat crescuse. Aceasta a hrănit o societate paralelă „angajată în dezbateri publice critice“, așa cum a definit Jurgen Habermas spațiul public din democrațiile occidentale.

În Cehoslovacia, de exemplu, unul dintre cele mai vechi și mai influente ziare, Lidové noviny, înființat în 1893 și închis de comuniști în 1952, s-a relansat în formă samizdat în ianuarie 1988 și a fost unul dintre multele care au contribuit în timp la încurajarea și susținerea oamenilor și a grupurilor cu gândire democratică. Jiří Dienstbier, Ladislav Hejdánek și Jiří Ruml sunt disidenții din spatele revitalizării, un demers care a oferit mult mai mult decât rezistența pasivă a compatriotului lor fictiv, „bunul soldat Svejk“. Ruml a fost editorul ziarului.

În Polonia, în timpul epocii comuniste au existat sute de editori de cărți și ziare subterane. Un săptămânal, Tygodnik Mazowsze, editat de Anna Bikont, a fost cea mai mare publicație samizdat, cu un tiraj mediu de 60.000-80.000 de exemplare.

Tot în 1988, Adam Michnik - care scria la mai multe publicații subterane și care era membru al Comitetului Cetățenilor din cadrul Solidarității - a fost însărcinat de Lech Wałęsa să creeze un ziar național. Împreună cu Andrzej Wajda, Aleksander Paszyński și Zbigniew Bujak, Michnik a lansat Gazeta Wyborcza în mai 1989, fiind primul său redactor-șef.

În Ungaria, unde activitatea de samizdat a devenit tot mai extinsă după 1972, parlamentul a adoptat în 1988 așa-numitul „pachet al democrației“, când premierul Károly Grósz l-a înlocuit pe János Kádár în funcția de secretar general al Partidului Comunist Ungar. În țara care ne-a dat „comunismul gulaș“, această legislație cuprindea noțiuni contrare catehismului tradițional al comunismului: libertatea de asociere, adunare și a presei (și chiar au fost respectate în mod limitat).

Până în 1988, trimestrialul maghiar Beszélő, lansat în 1976, a fost ziarul underground cu cel mai mare tiraj, însă a fost doar una dintre sutele de publicații samizdat existente în „închisoarea de catifea“, cum o numea editorul său, Miklós Haraszti. Cartea lui Haraszti cu același titlu, publicată în Statele Unite în 1987, a apărut tot în samizdat (A Cenzúra Esztétikája) în 1986, după ce a fost publicată prima dată în Franța în 1983 cu titlul L’Artiste d’Etat.

Publicațiile samizdat - atât cele scurte, cât și de lungă durată și, în cea mai mare parte, tipărite în loturi și formate mici - au fost în Europa Centrală și de Est replica publică la cenzura impusă de autorități și la autocenzura adoptată de majoritatea jurnaliștilor. Tot ele au dat presei occidentale o perspectivă asupra știrilor, asupra trăirilor cetățenilor, asupra dizidenților și a luptelor lor.

Cel mai important aspect a fost acela că media samizdat era lipsită de lexiconul corupt al unei ideologii care a creat insistent „o lume a aparențelor... un limbaj formalizat, privat de contactul semantic cu realitatea și transformat într-un sistem de semne ritualice care înlocuiesc realitatea cu o pseudorealitate“, cum scria Václav Havel în Puterea celor fără de putere.

În contrast puternic cu cele trei țări menționate mai înainte, Albania și Bulgaria nu au avut presă subterană. Și nici măcar Iugoslavia, copilul teribil al blocului comunist, deși au apărut niște cărți samizdat, precum cea din 1986 a lui Ljubomir Tadić - Este naționalismul destinul nostru? și Alte dezbateri și controverse despre națiune, socialism și federație.

Lipsa regretabilă a presei samizdat în România (manifestele lui Radu Filipescu, strecurate în cutiile poștale ale locuitorilor din București în 1983, nu intră în această categorie) a fost foarte aproape să ia sfârșit în 1988, odată cu încercarea de a publica România de către patru jurnaliști de la ziarul comunist România liberă - Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă și Alexandru Chivoiu - împreună cu Ștefan Niculescu-Maier. În primul număr „nepublicat“, aceștia l-au criticat pe dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu, regimul său și cenzura de presă, pledând pentru o presă liberă și pentru democrație. Arestați, închiși, iar unii trimiși în provincie, au fost eliberați pe 22 decembrie 1989 de către revoluționarii care au răsturnat regimul lui Ceaușescu.

Arestul și închisoarea erau consecințe obișnuite pentru punerea în pericol a controlului comunist asupra comunicării în masă. În cuvintele disidentului sovietic Vladimir Bukovsky, publicația samizdat a însemnat: „Eu o scriu, eu o editez, eu o cenzurez, eu o public, eu o distribui și eu fac închisoare pentru ea“.

Aceste pericole nu au împiedicat Germania de Est, cea amplu torturată de către Stasi, să găzduiască 25 de publicații subterane, una dintre cele mai notabile fiind Streiflichter. Activitatea samizdat din țară a amplificat vocea disidenților din exil, care și-au desfășurat lupta pentru libertate preponderent în Germania de Vest.

Să nu uităm Uniunea Sovietică, unde activitatea samizdat era relativ extinsă. Introducerea glasnost-ului de către Mihail Gorbaciov în 1988 a relaxat controlul asupra discursului și asupra presei sovietice, semnalând altor state comuniste că libertatea de exprimare și presa ar putea fi posibile, ceea ce a transmis un mesaj de încurajare pentru creatorii de samizdat și pentru mișcările disidente.

Astfel, ecouri din arhivele samizdat sunt un memento pentru autoritarismele actuale, indiferent de culoarea ideologică, că bărbații și femeile curajoase vor găsi mereu modalități de a depăși distorsiunile lingvistice și monopolurile de comunicare pentru a face posibilă „viața în adevăr“.

* PETER GROSS, Ph.D., este profesor la Școala de Jurnalism și de Media Electronică de la Universitatea Tennessee din SUA. A scris amplu pe tema presei est-europene și evoluția acesteia după 1989.

Articolul a fost publicat în limba engleză pe platforma Transitions Online.

Traducere de OCTAVIAN MANEA

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22