Eseu

„E singura crimă pe care o recunoaștem... Să răpești alegerea altuia... să uiți realitatea lui concretă, să-l abstractizezi, să uiți că ești un nod al matricei, că acțiunile tale au consecințe. Nu trebuie să răpim posibilitatea de alegere a altei ființe. Ce este comunitatea, dacă nu... un mijloc pentru toți indivizii... de a alege.“ (China Miéville, Stația pierzaniei, tr. Mihai Samoilă, Editura Tritonic, 2009)

Pe măsură ce îmbătrânirea devine bătrânețe, frumusețea chipului se transformă în metaforă. Nu se mai poate vorbi de ea decât la figurat. Bătrânii (nu puțini!) care izbutesc să rămână cu adevărat frumoși, adică să nu fie scârbiți de propria metamorfoză biologică, au inversat cu succes tratamentul cosmetic, lăsând lumina interioară să lucreze.

Ascultându-i pe practicanții limbajului de eprubetă, constatarea unei gândiri la fel de mici pare întemeiată, după cum întemeiată este îngrijorarea pentru o limbă română ce riscă, pe parcursul unei generații, să se transforme în limbă străină pentru propriii săi vorbitori.

Greu concepem iubirea desprinsă de un motiv (iubesc fiindcă...) sau de un scop (iubesc ca să...). Cum să cunoaștem însă „dulceața“ acestui liant universal, atât timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul și deci dimensiunea interioară?

În fiecare an, la Saintes-Maries-de-la-Mer, în sudul Franţei, are loc în perioada 24-26 mai un pelerinaj aparte, care atrage o mulţime extraordinar de diversă de pelerini catolici, gitani şi romi, plus turişti.

Încheiem, la aproape 12 ani de la drama care a avut loc la Tanacu, traseul duhovnicesc al Irinei la mănăstire, urmând cronologia stabilită de Tatiana Niculescu Bran în romanul nonficţional în două părţi bazat pe acest caz.

Continuăm, la aproape 12 ani de la drama care a avut loc la Tanacu, să refacem traseul duhovnicesc al Irinei la mănăstire, urmând cronologia stabilită de Tatiana Niculescu Bran în romanul nonficţional în două părţi bazat pe acest caz.

„Cel mai trist aspect al vieţii în prezent este că ştiinţa acumulează cunoştinţe mai repede decât societatea înţelepciune.“ (Isaac Asimov)

Romulus Rusan, fondator, alături de Ana Blandiana, al Fundaţiei Academia Civică şi al Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, a decedat joi, 8 decembrie. Avea 81 de ani.

În ziua de 1 Decembrie am asistat din nou, ca spectatori ai televiziunilor, la un festivism necritic dedicat Zilei Naționale. O paradă a vorbelor goale ne-a împiedicat să reflectăm profund asupra a ceea ce semnifică loialitatea față de țară.

Ca urmare a convenției din 17 august 1916, încheiată cu Franța, Anglia și Rusia, în noaptea de 27/28 august 1916, ambasadorul român la Viena transmitea guvernului austro-ungar declarația de război, iar trupele noastre treceau Carpații.

La 20 aprilie 1944, evreii din Sighet au fost mutați de către autoritățile horthiste în ghetoul limitat la patru străzi din localitate, iar 140 de membri proeminenți ai comunității evreiești au fost internați în sinagoga orașului. În ghetou, fiecare cameră adăpostea 15-24 de indivizi, iar la data de 8 mai se semnalau 56 de cazuri de febră tifoidă. Între 16 și 22 mai, cei 12.749 de evrei din Sighet au fost deportați la Auschwitz cu patru transporturi. Între ei se afla Elie Wiesel.

Era 12 decembrie 1987, aproape de miezul nopţii. Părinţii mei stăteau îngânduraţi în sufrageria neîncălzită din centrul Bucureştiului. Tata era foarte îngrijorat, după ce toată ziua a fost urmărit şi supravegheat de trei maşini cu securişti. În faţa locuinţei era un miliţian care legitima pe oricine dorea să intre în casă.

Învățământul poate fi redresat. Aceasta presupune desigur investiții materiale, dar presupune și o mult mai dificilă schimbare de mentalitate.