Eseu

Ultimul gest omenesc pe care Fiul lui Dumnezeu îl alege este de a-și încredința Născătoarea în mâini sigure. În punctul culminant al patimilor, Mântuitorul dă glas Pruncului eternizat în El.

La 30 de ani de la evenimente, Arhivele Naționale ale Regatului Unit au deschis corespondența anterior secretizată dintre Ambasada Marii Britanii de la București și Ministerul de Externe de la Londra.

Până una alta, strategia transmisă în lanț de la o guvernare la alta este aceea a prafului în ochi. Cu alte cuvinte - aburirea contribuabilului, de la amvonul puterii, fără niciun scrupul.

Nicio contradicție de fond, între sport și credință. Persoana înduhovnicită va ști probabil cel mai bine să acordeze fizicul și metafizicul, în lumina unei ținte superioare.

Dar Occidentul nu poate renunța la China. Toate companiile de succes întrețin o relație de prietenie interesată cu China.

Construind un joc subtil de semnificații, Suveranul Pontif și-a rezervat o singură misiune pontificală, aceea de a „crea o punte între inima mea și inima voastră“.

Fricile care ne bântuie sunt multe. Zilnice. Societatea, în latura sa nebunească, alimentează tot mai intens, dimpreună cu fake news, așa-zisele fake fears. Iar prima este frica de sine însuși.

Pentru mulți dintre contemporani, revenirea, reiterarea, adăstarea - nu înseamnă nimic. Schimbarea cât mai surprinzătoare și oricât de schimonosită e singura care poate garanta fericirea.

În urmă cu mai bine de jumătate de veac, poeții Traian Dorz și Harald Siegmund au fost victime ale abuzurilor regimului comunist.

După mulți ani de la căderea regimurilor naziste și comuniste, regimurile autoritare de astăzi au inventat modalități ingenioase de a scăpa de informațiile incomode.

Pe 16 ianuarie 1969, tânărul Jan Palach moare în capitala Cehoslovaciei ca urmare a unui act de autoincendiere în semn de protest față de sfârșitul brutal al Primăverii de la Praga.

Ce prețioasă ar fi rușinea corect înțeleasă, în al 30-lea an de la Revoluție, când singurul monument în amintirea celor jertfiți arată ca un loc părăsit...

Deși recursul la construcții precum ca coleg, ca copil, ca cercetător nu este incorect, deoarece cacofonia nu reprezintă o eroare, asistăm la o avalanșă de ca și-uri diseminate euforic.

Nu strică să analizăm mai atent atenția ca resursă vitală. Între formă și fond, această capacitate de mobilizare a fiecăruia se detaliază într-o paletă greu de epuizat în câteva rânduri.

2019 va marca în țările din Europa Centrală și de Est cea de-a 30-a aniversare a eliberării de sub monopolul socio-politic și cultural creat de marxism-leninism, după cum arată și publicațiile underground.

„E singura crimă pe care o recunoaștem... Să răpești alegerea altuia... să uiți realitatea lui concretă, să-l abstractizezi, să uiți că ești un nod al matricei, că acțiunile tale au consecințe. Nu trebuie să răpim posibilitatea de alegere a altei ființe. Ce este comunitatea, dacă nu... un mijloc pentru toți indivizii... de a alege.“ (China Miéville, Stația pierzaniei, tr. Mihai Samoilă, Editura Tritonic, 2009)

Pe măsură ce îmbătrânirea devine bătrânețe, frumusețea chipului se transformă în metaforă. Nu se mai poate vorbi de ea decât la figurat. Bătrânii (nu puțini!) care izbutesc să rămână cu adevărat frumoși, adică să nu fie scârbiți de propria metamorfoză biologică, au inversat cu succes tratamentul cosmetic, lăsând lumina interioară să lucreze.

Ascultându-i pe practicanții limbajului de eprubetă, constatarea unei gândiri la fel de mici pare întemeiată, după cum întemeiată este îngrijorarea pentru o limbă română ce riscă, pe parcursul unei generații, să se transforme în limbă străină pentru propriii săi vorbitori.

Greu concepem iubirea desprinsă de un motiv (iubesc fiindcă...) sau de un scop (iubesc ca să...). Cum să cunoaștem însă „dulceața“ acestui liant universal, atât timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul și deci dimensiunea interioară?

În fiecare an, la Saintes-Maries-de-la-Mer, în sudul Franţei, are loc în perioada 24-26 mai un pelerinaj aparte, care atrage o mulţime extraordinar de diversă de pelerini catolici, gitani şi romi, plus turişti.

Încheiem, la aproape 12 ani de la drama care a avut loc la Tanacu, traseul duhovnicesc al Irinei la mănăstire, urmând cronologia stabilită de Tatiana Niculescu Bran în romanul nonficţional în două părţi bazat pe acest caz.