Eseu

Revista The Newyorker a publicat la sfârşitul anului trecut un top 10 al celor mai îndrăgiţi scriitori de către Václav Havel şi care ar putea trece cu uşurinţă drept bibliografia obligatorie pentru înţelegerea totalitarismului comunist. Toate sunt semnate de oameni care au cunoscut „viaţa în adevăr“ trăind în plin totalitarism.

În tot acest timp, se continua cu furie „ridicarea evreilor“ de pe străzi, fără distincţie de vârstă sau avut, fără alegerea locului unde să fie anchetaţi sau schingiuiţi ca ostateci sau ca ultima pradă a legiunii.

Academia Română ar trebui să repare nedreptatea făcută prin alegerea lui Ioanel Sinescu şi, în acelaşi timp, să-şi reafirme integritatea şi prestigiul.

Cartea Zenobiei Niculiţă constituie o bază solidă de plecare, de la care se pot construi o mulţime de studii referitoare la religia din/în spaţiul virtual.

Revoluţia a pornit cu o frică acaparatoare, a-toate-cuprinzătoare, o frică permanentă cu o lungă istorie.

Lion Feuchtwanger a ajuns în URSS vag simpatizant, ezitant, presimţind adevărul, punând întrebări incomode care dovedesc că nu intuiţia-i lipsea, dar, odată ajuns în Europa, a preferat să mintă, să se înhame cu entuziasm la carul celor care aduceau osanale stalinismului.

Istoria regimurilor politice româneşti, în secolul şi jumătate de după adoptarea Regulamentelor Organice, este o istorie a votului. Modul în care se organizează relaţia dintre reprezentare şi electorat, maniera în care se instituie mecanismul menit să dea semnificaţie suveranităţii naţionale sunt dimensiuni pe care nicio radiografie a modernităţii autohtone nu le poate ignora. Temele centrale pe care le evocă dilemele votului (de la alternativa monocameralism / bicameralism până la clasica interogaţie privind dezirabilitatea votului universal) sunt cele în funcţie de care se va structura câmpul politic românesc, vreme de aproape două veacuri. De aici, oportunitatea unui demers care să fie centrat pe explorarea acestui teritoriu al arheologiei reprezentării politice.

Va fi capabilă Europa să formuleze o reformă de adâncime, se va lăsa ea pradă vechilor demoni sau va deveni un tărâm decadent despre a cărui mărire vor mai şti în viitor doar câţiva istorici?

Ducem o acută lipsă de gesturi tandre prin care cei care deţin marea putere în cultura românească decid să găsească, să încurajeze şi să promoveze tineri.

Spre deosebire de alte oraşe din provincie, Baia Mare ştie să-şi valorifice muzeele. Cel puţin, aceasta este prima impresia resimţită în faţa panourilor de semnalizare uriaşe, cu numele muzeelor, înscrisuri foarte vizibile pe care nu prea ai ocazia să le găseşti în alte părţi.

Îmi vine extrem de greu să scriu câ­teva rânduri, cu cap şi coadă, despre despărţirea definitivă de Leon Volovici, vechi şi drag prieten, cu care m-am aflat cel puţin patru decenii într-o relaţie vitală de minte şi inimă.

Istoricul literar şi eseistul, cercetătorul şi ideologul nu pot fi despărţiţi, aşa cum, în amintirea mea, omul public nu poate fi despărţit de prieten sau textul de vocea care îl rosteşte.

La Baia Mare simţi efectiv că te găseşti într-un spaţiu de frontieră: locul are ceva din Europa Centrală.

Duminică, 27 noiembrie, s-a încheiat „Luna Japoniei“, un eveniment organizat de Ambasada Japoniei la Bucureşti, prin care a fost sărbătorită renaşterea ţării după cutremurul şi valul tsunami din luna martie.

Filmul Adio, tovarăşi! prezintă, într-un mod agreabil şi accesibil spectatorilor de orice vârstă, mai ales  celor tineri, evenimente, trăiri individuale, impresii, mărturii ale celor care au trăit acea epocă şi pe care şi-o amintesc, unii dintre ei cu nostalgie, şi în ziua de azi.

La douăzeci de ani distanţă de la dispariţia sa, survenită la 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu nu încetează să suscite interes.

În orice istorie intelectuală postbelică, tentaţia violenţei revoluţionare este un reper de neevitat. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât parcursul ei se suprapune peste itinerariul unei elite occidentale aflate în căutarea unei religii politice şi a unui subiect al revoluţiei înseşi.

Pe 7 noiembrie 2011, Mihai Şora a împlinit 95 de ani.

Moartea, departe de ţară, a proteicului artist Liviu Ciulei m-a trimis la o amintire din primăvara anului 1968 (cea mai pură secvenţă a scurtei „Primăveri româneşti“), când – întors din Germania, unde repurtase un uriaş succes cu spectacolul Moartea lui Danton de Büchner - m-a primit în biroul său directorial din Teatrul Bulandra (Izvor), unde mi-a acordat un interviu. Se afla – calculăm azi – la mijlocul vieţii (împlinise 43 de ani) şi nu trecuse mult de la marele succes de la Cannes cu Pădurea spânzuraţilor (premiul pentru regie), dar stilul dubitativ şi frământat al răspunsurilor lasă să se întrevadă timiditatea şi modestia unui om pe care multipla chemare a artelor nu făcea decât să-l stimuleze şi să-l dispute.

„Ce lipseşte?“, m-a întrebat zâmbind. Am privit spre scenă unde noul decor tocmai fusese ridicat. Nu-i puteam găsi niciun cusur, aşa că am răspuns: „Nu ştiu…“ A zâmbit şi mi-a spus simplu: „Candelabrul“.

Succesul neaşteptat al pelerinajelor din ultimii ani rămâne în continuare misterios, martor al unei tradiţii care nu doar a supravieţuit sub comunism, ci mai mult, a ştiut să se plieze suplu pe cerinţele modernităţii.