Albert Londres, reporterul curajos care a citit regimul sovietic în 1920

Prin relatările experienţei sale temerare în Rusia, Albert Londres şi-a introdus ascuţitul său stilou în rănile regimului sovietic.

Albert Londres a fost unul dintre cei mai mari reporteri ai presei franceze din pri­ma jumătate a secolului trecut. S-a născut la 1 noiembrie 1884, în cochetul oraş Vi­chy, devenit celebru, simbol destul de de­testat în Franţa. Tatăl său plecase din de­partamentul gascon Haute-Garonne. Pa­tronimul său a fost iniţial Loundres, de la un termen basc ce desemnează zonele ume­de sau mlaştini. Ulterior, ziaristul şi l-a schimbat în forma care l-a făcut cu­noscut.

Cea dintâi mare lovitură avea s-o dea la începutul primului război mondial, când, în calitate de corespondent de război, a fost trimis să relateze confruntările din zona oraşului Reims, descriind incendierea în 19 septembrie 1914 a celebrei catedrale de către un bombardament de artilerie german. Reportajul său, apărut după două zile, avea să anunţe un mare ziarist de investigaţie şi să pună jaloanele unei cariere extraordinare, a cărei principală calitate a fost tocmai prezenţa curajului. Curaj de a se strecura în locurile cele mai inospitaliere în căutarea adevărului. Profesiunea sa de credinţă se rezuma la cuvintele: „Sunt convins că un jurnalist nu este un copil de cor şi că rolul său nu este de a sta în spatele procesiunii, cu mâna în coşul cu petale de trandafir. Meseria noastră nu constă în a provoca plăcere, nici de a provoca durere, ci de a introduce stiloul în rană“. Iar în Rusia sovietică a găsit suficiente răni pentru a-şi introduce ascuţitul stilou.

După relatările experienţei sale în Rusia, Albert Londres a mers în Asia (1922), descriind viaţa cotidiană din Japonia, nebunia din China sau acţiunile politice ale lui Nehru şi Gandhi în India britanică. În 1923 s-a îndreptat către Guyana Fran­ceză, condamnând în termeni duri con­diţiile carcerale groaznice de aici, fapt ca­re a determinat autorităţile franceze să întreprindă timide măsuri de îm­bu­nă­tă­ţire. L-a interesat chiar şi Turul Franţei la ciclism, denunţând eforturile fizice inu­mane la care erau supuşi cicliştii pentru a obţine performanţă. În 1927 a ajuns şi în Ar­gentina, căutând poveştile fran­ţu­zoai­celor care au fost duse acolo pentru a se prostitua. În 1928 a relatat din Senegal şi Congo, unde a descoperit condiţiile groa­z­nice impuse muncitorilor locali, angajaţi pentru construirea liniilor de cale ferată. Rata mortalităţii era deosebit de mare. A ajuns şi în Palestina, înfăţişând conflictul mocnit dintre evrei şi arabi, îngheţat de britanici pentru două decenii. Ultima serie de reportaje provine din Macedonia, pro­vincie împărţită între Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia, unde a descris lupta organizaţiei teroriste VMRO. A murit în condiţii ob­s­cure în timpul incendiului pachebotului Georges Phillippar, în 1932. Vasul îl adu­cea din China înapoi în Franţa. Se pare că în China descoperise un subiect sensibil care implica imixtiuni bolşevice în China. În continuare se pune problema dacă nu a fost cumva victima unui atentat organizat de serviciile secrete sovietice. Cele scrise în China au ars în timpul incendiului na­vei. Londres reprezintă reporterul tip care l-a inspirat pe Herge, autorul celebrelor benzi desenate cu Tintin.

Albert Londres acoperea răs­coa­lele felahilor egipteni împotriva britanicilor când a fost re­che­mat la Paris de redacţia zia­rului, urmând a pleca în Rusia. Mai uşor de spus decât de înfăptuit, căci haosul din fostul spaţiu al imperiului ţa­rist era departe de a se sfârşi. Pentru a ajunge în Rusia sovietică, ziaristul francez avea nevoie de viză. Dar de unde să o cea­ră? A urmat un traseu sinuos, de la Paris la Berlin, iar de aici în oraşul Reval din Es­tonia, care tocmai îşi proclamase in­de­pendenţa. Aşteaptă douăzeci şi două de zile obţinerea unei informaţii care să-l du­că spre un posibil reprezentant al So­vie­telor. În van, căci e nevoit să plece tocmai la Copenhaga pentru a da de Litvinoff, care, cu greu, îi acordă viza. În capitala daneză, un bolşevic rus, constatând că Fran­ţa încă nu devenise republică roşie,
îl ia la întrebări, cu o voce superioară:
„– Nu vă e ruşine că sunteţi francez? Nu tre­buie niciodată să loveşti. Pentru pri­ma oară îl tutuiam. – Dar sora ta? i-am răspuns“¹. Cu viza pe paşaport, Londres trece în Finlanda, care se afla în război cu Rusia sovietică. Lângă linia de demarcaţie, locatarii unei case, refugiaţi din Rusia, au fost stupefiaţi să afle că Londres nu venea din Rusia, cum o făcea toată lumea, ci do­rea să intre. Spre marea lui surprindere, bagajele i-au fost îngreuntate cu alimente, haine groase, lumânări. Un astfel de suflet caritabil îi spune că „peste două săp­tă­mâni ai să ne mulţumeşti“. Trecând linia frontului, a fost condus către un post de observaţie sovietic, unde o deţinută din lumea veche, francofonă, a fost trimisă să-l descoasă. Aceasta nu poate înţelege: „Ce faceţi aici? Părăsiţi Parisul pentru a veni aici?“ şi-l întreabă pe reporterul francez: „Se mai spală rufele la Paris? Se mai pot face vizite prietenilor? Se mai pot primi scrisori? Se mai poate spune ce­ea ce vrei? Se mai poate dormi în pace în propriul pat, fără a fi sculat de groaznice mâini care să vă scuture şi care vin să percheziţioneze?“.

Rusia regăsită de Londres are as­pecte apocaliptice, mai ales la nivel micro. O societate sfârşită, stoarsă, căci peste cei trei ani de război mondial (1914-1917) s-au suprapus anii războiului civil, care au definitivat distrugerea societală, dar şi economică. „Nu mai există decât haine vechi, când se mai văd unele noi ele sunt croite din perdele. Nu mai există pantofi. A-ţi spăla rufele este ca şi cum ai cere luna de pe cer, culoarea lenjeriei este mai degrabă neagră.“ Intrat în Petrograd, primul dintre cele două mari oraşe vizitate (ne întrebăm ce ar fi găsit dacă s-ar fi dus în mediul rural, dacă descrierea celor două capitale este atât de deprimantă?), Londres deplânge starea jalnică în care a fost adus oraşul de bolşevici. „Petrograd es­te fantastic. Se spune că este un vechi oraş asasinat, dar nu este suficient: este un vechi oraş asasinat de doi ani de zile şi lăsat fără mormânt şi care acum se află-n descompunere.“ 300.000 de oa­meni au murit la Petrograd într-o singură iarnă din cauza foametei şi a tifosului, cam 80.000 pe lună. Autorul nu mai vede nici urmă de porumbei, cai, câini sau pi­sici. Nu mai există comerţul antebelic, ci o parodie de comerţ. „Petrogradul nu a păstrat din vechiul său statut de oraş de­cât urmele străzilor sale. Nu mai este un oraş din secolul al XX-lea, ci o aglo­me­raţie de oameni luptând nu pentru a trăi, ci împotriva morţii. Cei 700.000 de oa­meni care mai rezistă nu au un alt scop decât să caute mâncarea. Înfometaţi, pentru a câştiga o pradă minusculă care să-i mai ţină puţin în viaţă, fiecare îşi târăşte cu umilinţă decăderea. Omul a redevenit lup pentru om.“

Umorul lui Londres se împleteşte cu ci­nismul, descriind cu exactitate esenţa sis­temului sovietic. „Aţi citit Capitalul de Karl Marx? Este indigest. Asta v-ar duce imediat într-o staţiune balneară pentru o cură a stomacului; dar dacă din în­tâmplare aveţi un stomac de struţ, puteţi înfuleca această cărămidă comunistă. (...) Ceea ce se întâmplă în Rusia este Karl Marx în acţiune. În fiecare zi Lenin extrage un articol din Biblia marxistă, îl îmbuteliază şi-l serveşte Rusiei. (...) Bol­şevismul nu coboară de pe lună, cum aţi putea fi tentaţi să credeţi. Lenin nu s-a trezit într-o bună dimineaţă, după ce a auzit voci, şi nu a ţipat crezând că a des­coperit o nouă concepţie asupra lumii: «Evrika!». Nu! Pur şi simplu a deschis cartea lui Karl Marx şi, găsind-o pe gus­tul său, a rostit pur şi simplu: Vreau să pun în practică asta! Lenin nu este un inventator, ci un adaptator. Este un ex­perimentator. Vedeţi că este o distanţă între figura preparatorului din la­bo­ra­torul social şi cea de bandit. Nu trebuie să ni-l imaginăm cu cuţitul între dinţi, ci îmbrăcat în halatul alb al cer­ce­tă­torilor, cu o eprubetă (roşie, bineînţeles) în mână. În felul lui, este un tip uman după modeul lui Pasteur. Câţi cobai nu a sacrificat Pasteur pentru a descoperi se­rul lui? Chestia asta nu i-o mai re­proşează nimeni azi, nu-i aşa? Cobaii lui Lenin sunt oamenii. Deja a omorât sute de mii. Formula nu este încă pusă la punct. Dar într-o ţară mare precum Ru­sia, numărul nu contează...“.

Londres râdea de naivii din Occident care aşteptau revenirea la normal, integrarea şi adoptarea de către comunişti a unor ti­pare comprehensibile. „Tocmai împotriva democraţiei, împotriva votului universal bolşevicii au făcut revoluţia.“ Şi con­tinua: „Au împărţit Rusia în două: pro­letarii şi paraziţii. Comunist este oricine strigă «Trăiască comunismul!». Iar pa­ra­zit este oricine încearcă să se mul­ţu­mească cu sine însuşi. Proletarul va trăi; parazitul trebuie să moară. Omul nu a ajuns în secolulul al XX-lea pentru a avea libertăţi individuale. Cine îşi caută libertatea, libertatea de a acţiona, de a trăi, de a gândi, este un reacţionar. Omul nu mai trebuie să existe în calitate de om, ci în cea de atom al comunităţii. Dacă este absolut necesar să găsim un nume pentru a defini regimul lui Lenin, acesta nu ar fi nici imperiu, nici regat şi nici republică, ci internat. Iar pilonul lui este comisarul“. Londres, specializat cum era în relatarea grozăviilor lumii, nu ezită să descrie violenţa bolşevică, confirmând cele mai negre temeri. „Aristocraţii au fost înecaţi. Îmbarcaţi în nave, duşi la Kronstadt, unde navele au fost scu­fun­date. Scafandrii, spune legenda, care au coborât în acele locuri, au revenit la suprafaţă înnebuniţi. Pretindeau că toc­mai văzuseră un mare număr de nobili ţinând o consfătuire pe fundul mării. Burghezii mor de foame, iar proletarii sunt traşi de belciugele din nas.“

Londres a fost primit chiar şi de comisarul pentru afaceri externe, Cicerin. Întâlnirea a fost pro­gra­mată la ora 3 dimineaţa. „Adică, vreţi să spuneţi, la 3 după-ma­să!“ „Nu, tovarăşi, chiar în această noap­te la ora 3!“ Cicerin îi expune reporterului francez viziunea despre raporturile di­plomatice noi pe care puterea sovietică intenţiona să le promoveze² şi despre in­tenţiile paşnice şi nevinovate ale noii pu­teri, faţă de care Londres este cam scep­tic, redându-le ironic. Ba mai mult, Lon­dres are năstruşnica idee, atât de per­tinentă încât s-ar aplica şi acum, după 90 de ani de la data publicării ei în ziarul Excelsior, de a propune guvernului fran­cez ca toţi comuniştii francezi să-şi ia cu ei soţiile şi copii; să le fie plătite vizele şi biletele de drum până în Rusia sovietică, unde ar fi urmat să trăiască, să mănânce, să muncească, pentru ca, după şase luni, să fie repatriaţi pentru a spune Franţei ceea ce au trăit. Comuniştii contemporani ar avea de ales între RPD Coreeană şi Cuba. Ce ar alege?³

Londres relatează într-o altă co­res­pon­denţă întrevederea pe care a avut-o cu un alt demnitar de rang înalt al regimului bolşevic, proaspăt instalat, care dovedeşte debusolarea de început avută de aceştia, surprinderea că au câştigat puterea ab­solută şi, mai mult, că reuşeau să se men­ţină la putere. Comisarul pentru finanţe îi declară reporterului francez siderat că mi­siunea bolşevicilor era... suprimarea ba­nilor ca modalitate de ordonare a schim­burilor interumane, banul fiind considerat ochiul dracului, dar, mai ales, al în­robitorului vechi regim dominat de bur­ghezie. Londres insistă şi-l zgândăreşte pe comisar, neputând înţelege cum va func­ţiona o societate, fie ea şi comunistă, în absenţa banului. Şi avea dreptate, utopia începuturilor comuniste a fost abandonată până şi de bolşevici, care însă nu au re­nunţat la normarea tuturor aspectelor vieţii şi dobândirea dominaţiei asupra tu­turor resurselor, în ideea dominării ab­solute a cetăţenilor. Londres întreabă: şi dacă am un prieten rus care ar vrea să vină să mă vadă în Franţa? Comisarul i-o retează scurt: nu are cum să ajungă în Franţa, aşa că nu are nevoie de bani. Dar dacă eu vreau să vin în Rusia, să-mi văd prietenul?, întreabă cu maliţiozitate re­porterul francez. Răspunsul comisarului este edificator pentru întreaga mare ca­tegorie a celor (scriitori, oameni politici, artişti etc.) care au fost primiţi şi omeniţi în URSS de-a lungul deceniilor: „Rusia nu-i va primi decât pe aceia pe care ea îi recunoaşte şi pe care va dori să-i re­cunoască. Vor fi puţin numeroşi: atunci ne vom putea ocupa în mod special de fiecare“. Londres descrie şi întâlnirea cu doi francezi trecuţi de partea co­mu­niş­tilor, unul dintre ei fiind chiar Pierre Pas­cal, autorul volumului propagandistic En Russie rouge. Londres îi ia peste picior şi, la întrebarea lui Pascal cum i se pare Rusia sovietică, lumea nouă edificată de bolşevici, răspunde franc: „Îmi produce senzaţia că sunt într-un azil de nebuni în care nebunii le-au dat cămăşile de forţă gardienilor şi s-au apucat să gu­verneze“. Pierre Pascal i se pare lui Albert Londres orbit, nu mai vedea foametea, tristeţea, nemaifiind un om civilizat, nici măcar francez: era doar comunist. „L-a în­tâlnit pe Dumnezeu: Karl Marx i-a vor­bit“.

Albert Londres l-a vizitat şi pe Maxim Gorki, „singurul om sigur pe sine pe care l-am vă­zut de când am ajuns în Rusia“. Justificările lui Gorki, care recunoaşte că nu era comunist, dar îi aprecia pe comunişti pentru ceea ce do­reau să construiască(!), ne sună extra­or­dinar de familiar şi pleacă de la tema sa­crificiului personal al omului de cultură (sacrificiu care implică în primul rând onoarea, coloana vertebrală) pentru a ob­ţine/smulge regimului mici concesii: o raţie în plus pentru artişti, care erau condamnaţi la moarte prin înfometare, zece kilograme de cărbune etc. Ra­dio­grafiei sale nu-i scapă nici convertirea de nevoie a unei părţi a corpului ofiţeresc din vremea ţaristă la noul regim. Evident, acei ofiţeri care scăpaseră masacrelor sis­tematice din perioada 1917-1918 şi cei care nu se alăturaseră armatelor albe. Fiind elemente potenţial instabile, bolşevicii, de nevoie, fiind atacaţi din mai multe părţi concomitent, chiar dacă prea puţin con­vingător, au acceptat să le încredinţeze din nou comanda. Londres descrie cum, din vânaţi, ofiţerii au redevenit respectaţi de trupă, căci puteau condamna la moarte elementele care nu se supuneau ordinelor, o răsturnare de situaţie spectaculoasă faţă de cea din timpul destrămării armatei ţariste. Însă bolşevicii nu aveau încredere în aceste elemente, de aceea primeau comanda unităţilor mari doar acei ofiţeri care-şi lăsaseră drept zălog familiile. Cam cum făceau domnitorii moldo-vlahi în Evul Mediu, când una dintre condiţii era tocmai trimiterea celor dragi la Stambul. Ofiţerii recent convertiţi încercau să se iluzioneze cu cartea patriotismului rus, însă viitorul lor nu a fost nici lung, nici strălucit. O altă armă de care s-au folosit de-a lungul întregii perioade de început a fost cea a alimentaţiei, arma foametei. Londres presimţea provizoratul acestei înţelegeri – „Uniune sfântă pentru mo­ment“. Corespondenţa lui din Rusia so­vie­tică se sfârşeşte cu trasarea portretelor celor două mari personalităţi ale Re­vo­lu­ţiei comuniste: al lui Lenin şi al lui Troţky. Analizându-i în puţine, dar pertinente cuvinte, Londres descoperă că cei doi se com­pletau de minune, unul fiind teo­re­ticianul Terorii, celălalt practicantul ei, unul fiind pasiv, trăind în spaţiul Krem­linului, celălalt mobil, în celebrul său tren, alergând neobosit pe întinsul imen­sului fost imperiu, în funcţie de nece­sităţile de moment. „Troţky nu ştie în­totdeauna ceea ce vrea poporul rus, dar ştie ceea ce doreşte el de la poporul rus şi asta-i ajunge.“ Londres nu men­ţio­nează deloc numele lui Stalin, însă, dacă l-ar fi cunoscut, cu siguranţă l-ar fi des­cifrat rapid şi pe el.

Londres a surprins în reportajele sa­le comunismul de război, a că­rui violenţă este totală, de o cru­zime greu de imaginat azi şi pe care nu-l prea interesau apa­renţele, spre deosebire de regimul so­vietic, aşezat şi aparent stabilizat de către Stalin, care a folosit cu mult mai mult succes imensa dorinţă a multor in­te­lec­tuali occidentali, dar nu numai, de a edi­fica o lume nouă, perfectă, folosind toate miturile utopice din dotare. În mod sur­prinzător (oare?), după doar doi ani de ad­ministrare a puterii, regimul bolşevic îşi dezvăluia mecanismele de funcţionare care-l vor domina pentru restul existenţei sale istorice.

(Fragment din volumul Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă, în curs de apariţie.)

Note:

1. Albert Londres, Dans la Russie des Soviets, Arléa, Paris.

2. Să nu uităm şocul produs nu numai de denunţarea tratatelor secrete ale Antantei, dar şi de publicarea lor de către bolşevici, la scurt timp după lovitura de stat din noiembrie 1917.

3. Cu toate că nici RP Chineză nu face o figură mult disonantă, căci, dacă lăsam la o parte imensul succes economic pe care i-l asigura tot perversul capitalism, se iveşte aceeaşi piele roşie.