Ce mai înseamnă solidaritatea europeană?

Solidaritatea, deopotrivă centrul gravitațional al UE și al NATO, se află sub asalt. Astăzi, doar 38% dintre germani ar recurge la forța militară pentru a in­terveni în apărarea unui aliat în eventualiatatea unui conflict cu Rusia.

Europa e zguduită de multiple crize. În Est, Ru­sia forțează frontierele consacrate și ignoră nor­mele care ancorează pacea continentului, la Sud valuri succesive de refugiați iau calea Europei, retrăgându-se din ca­lea răz­bo­iului civil care face ravagii în Libia. În ciuda insistenței Bruxellesului, nimeni nu vrea să audă de un sistem al co­telor naționale menit să dis­tribuie responsabilitatea găz­du­irii refugiaților, relaxând pre­siunea care crește pe Italia, Spania și, desigur, Grecia. Tot­o­dată, nimeni nu vrea să dis­cu­te despre oportunitatea unei intervenții de stabilizare a Libiei pentru a opri exo­dul. Asta deși experiența anilor ’90, a răz­boa­ielor din fosta Iugoslavie împinsese atunci Eu­ropa, tot pe fondul unui exod care ame­nin­ța stabilitatea continentului, să se afle în avan­garda celor care propuneau doctrina „res­pon­sabilității de a proteja“. Iar acum, peste toate acestea, se suprapune spectrul Grexit-ului. O Grecie în afara Europei, cu elite care re­ac­țio­nează exclusiv la stimuli populari, ar putea ajun­ge să semene cu „Macedonia sau Kosovo - cu o politică anarhică, instituții putrezite, de­pen­dentă de ajutor economic ex­tern“ și care, în absența Ves­tului, ar putea intra în ca­te­go­ria statelor eșuate, spune To­ny Barber, editor al Financial Times. Dar într-un fel sau al­tul, mai devreme sau mai târ­ziu, toate testează și chiar pun sub semnul întrebării ide­ea care se află la baza pro­iectului european, ideea de so­lidaritate.

În același timp, la firul ierbii, la nivelul opiniei pu­blice europene, prinde contur o altă rea­litate. Un sondaj recent, realizat de către Pew Research Center, pe un eșantion de 11.000 de respondenți (din Ru­sia, Ucraina, Canada, Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania, Marea Britanie și SUA), lansat la Brookings Institution evi­den­țiază o fotografie extrem de îngrijorătoare. Nici măcar Articolul 5 al tratatului aflat la ba­za NATO și care afirmă explicit că un atac asu­pra unui stat membru este un atac asupra în­tregii Alianțe nu este atât de sacrosanct pe cât ne place să credem. În medie, 42% dintre europeni au declarat că țara lor nu ar trebui să intervină pentru apărarea unui aliat[1]. Spi­ri­tul mușchetarilor, „toți pentru unul, unul pen­tru toți“, a cam ruginit și chiar s-a demodat, în special în state precum Germania care, în timpul Războiului Rece, a fost marea be­ne­fi­ciară a solidarității euroatlantice și a apărării co­lective. Astăzi, doar 38% dintre germani (cel mai mic scor înregistrat între statele eu­ro­pene) ar recurge la forța militară pentru a in­terveni în apărarea unui aliat NATO care se află în conflict militar cu Rusia, în timp ce 58% se opun[2]. Mai mult, în Franța (53%), Italia (51%) și Germania (58%), procente semnificative (un pic peste jumătate) din opinia publică nu sprijină obligațiile de articol 5. Paradoxal, pe undeva vedem un proces unde opinia publică devine o victimă a succesului extinderii: “extinderea UE și a NATO a înconjurat Germania cu prieteni și a creat în ultimele decenii o iluzie a securității. Cred că puțini dintre germani realizează că deși securitatea noastră a crescut pe fondul extinderii, totuși ne-am exportat problemele la perfierie. Există un deficit de empatie între germanii de rând și statele aflate la periferie - fie că vorbim despre sud sau de est”, crede Constanze Stelzenmuller. În același timp, europenii rămân cap­tivii mentalității „pasagerului clandestin“, mizând pe faptul că SUA vor fi oricum nevoite să intervină pentru menținerea credibilității garanțiilor sale de securitate[3].

Nu putem să nu ne întrebăm cum ar arăta măsurile de reasigurare strategică a frontierei estice a NATO fără efervescența americană din ultimul timp. Sigur, operaționalizarea vâr­fului de lance al Forței de Răspuns a NATO contează. Dar, în esență, ea exprimă doar pro­misiunea unei reacții rapide, o decizie care poate fi amânată exact atât cât să ofere su­fi­cient timp pentru forțarea unui fait accomplit teritorial. Sigur, așa cum ne amintea Ron As­mus, „nu litera tratatului per se conferă pu­terea şi substanţa Articolului 5. (…) ceea ce a dat substanţa acestor cuvinte a fost faptul că în spatele lor s-a aflat întotdeauna o vo­inţă politică comună“. Și în asta rezidă pro­blema pe care sondajul o expune. Tot mai mult, în Europa, politicienii sunt tentați să ia decizii pe termen scurt, sub presiunea străzii, pentru a reflecta interese volatile, de mo­ment, dar populare. Este de ajuns ca, sub in­fluența empatiei populare, decidenții unui stat să ezite suficient de mult timp în ac­ti­varea mecanismelor de apărare colectivă, mai ales în cazul unui scenariu hibrid (difuz, ne­clar, menit să întârzie reacția), pentru ca mașinăria solidarității, adică esența NATO, să primească un șah-mat decisiv.