Pe aceeași temă
Într-un comunicat dat publicităţii duminică, 13 februarie, Gruparea Fraţilor Musulmani reiterează intenţia de a nu se prezenta cu un candidat propriu la viitoarele alegeri prezidenţiale sau de a obţine majoritatea în viitorul parlament egiptean (actualul tocmai a fost dizolvat de Consiliul Suprem al Forţelor Armate). Precizări necesare menite să calmeze comunitatea internaţională şi pe acei comentatori (cei drept, majoritatea) care au şi trasat destinul Egiptului ca stat islamic, urmând modelul celebru al Republicii Islamice Iran, dar şi al Hamas-ului câştigător al alegerilor legislative în Teritoriile Palestiniene. Hezbullah-ul apare adesea în analizele rău prevestitoare ale acestor zile ca fiind un alt model pe care gruparea l-ar putea adopta şi aplica în Egipt.
Trecând peste diferenţele, semnificative de altfel, doctrinare şi ideologice dintre cele trei modele invocate, ar trebui să se ţină seama în astfel de analize de un aspect, în opinia mea (şi îmi iau ca sprijin voci recunoscute de specialişti în problemele Orientului arabo-islamic de rangul lui Olivier Roy, Alain Gresh, John Esposito, Fareed Zakariya etc.), important: evoluţiile distincte ale mişcărilor religioase, descrise de cadrul naţional şi teritorial în care acestea evoluează. Sau, altfel spus, de particularităţile pe care cadrul naţional şi funcţionarea în interiorul acestuia şi în relaţie cu el le impune oricărei formaţiuni politice.
Astfel, pentru a da un răspuns la întrebarea „ce rol pentru Fraţii Musulmani în viitorul statului egiptean?“, trebuie să plasăm discuţia şi să căutăm răspunsurile în context naţional, egiptean. Sigur că gruparea are ramificaţii şi în alte state din regiune (Siria, dar şi Iordania au o relaţie interesantă cu propriii fraţi musulmani; pentru aprofundarea subiectului ne putem întoarce la excelenta lucrare a lui Olivier Carré şi Michel Seurat despre grupare) şi că de foarte multe ori i se atribuie pe bună dreptate o influenţă panarabă, însă nu trebuie să scăpăm din vedere mărcile naţionale pe care le poartă fiecare din aceste ramuri. Acţiunile lor sunt justificate şi justificabile în context naţional. Apariţia Fraţilor Musulmani în Egipt, în anii 20 ai secolului trecut, este strict legată de perioada istorică pe care o traversa Egiptul atunci: prezenţa britanică directă sau indirectă, aservirea clasei conducătoare faţă de politica Londrei, corupţia marii aristocraţii coagulată în jurul familiei regale, sărăcirea tot mai accentuată a populaţiei şi acutizarea diferenţelor între clase. Târziu, în contextul apariţiei statului Israel în regiune, Fraţii Musulmani capătă şi o dimensiune regională, arabă, însă tot din dorinţa de a suplini o politică lamentabilă a monarhiei egiptene în această chestiune. Implicarea naţională, mai degrabă decât cea regională, ne explică şi participarea activă a membrilor grupării, în parteneriat cu ofiţeri ai armatei egiptene, la revoluţia din 1952, care duce în cele din urmă la răsturnarea sistemului monarhic.
Dacă lovitura militară din 23 iulie 1952 este, fără îndoială, opera ofiţerilor egipteni sub conducerea lui Gamal Abdel Naser, baza populară necesară succesului acesteia a fost asigurată de Fraţii Musulmani (remarcă, avec justesse, Olivier Carré).
Marginalizarea ulterioară şi represiunea cruntă împotriva membrilor grupării din timpul regimului Naser produce o modificare structurală importantă în interiorul acesteia, care se traduce prin desprinderea unei ramuri profund radicalizate şi care adoptă ca metodă de acţiune politică şi publică actul violent. În ciuda torturării şi uciderii mai apoi a liderului acestei ramuri, Said Qutb (ale cărui învăţături continuă să servească astăzi drept ideologie politică pentru o serie de derivaţii dezvoltate în afara graniţelor egiptene, în contexte naţionale specifice), radicalii reuşesc să-şi pună în aplicare doctrina actului politic săvârşit prin violenţă, odată cu asasinarea lui Anwar as-Sadat, la 6 octombrie 1981. Acest asasinat reprezintă ultima „ieşire publică“ a radicalilor, foarte puţin vizibili în perioada preşedintelui Mubarak şi datorită atitudinii acestuia de acceptare tacită a ramurii moderate (cea rămasă fidelă învăţăturilor iniţiale ale fondatorului grupării, Hasan al-Banna). Sigur că Fraţii Musulmani au rămas în continuare, pe tot parcursul mandatului lui Mubarak în fruntea statului, o formaţiune interzisă prin lege, însă acest lucru nu înseamnă că nu li s-a lăsat spaţiu de manevră şi de manifestare, în limite bine controlate de sistem. Însă, cu acordul sistemului, Fraţii Musulmani au putut să acumuleze averi foarte mari, au reuşit să înfiinţeze şi să facă să funcţioneze o reţea de bănci islamice cu un sistem propriu de reguli, integrându-se în felul acesta în sistemul economic naţional, fiind aşadar cointeresaţi la menţinerea acestuia.
În lumina acestor date istorice, nu cred că ar fi înţelept, indiferent de noul cadru politic de la Cairo, ca gruparea Fraţilor Musulmani, în forma ei egiptenizată, să fie lăsată din nou în afara ecuaţiei politice. De altfel, a spus-o foarte răspicat şi Muhammad al-Baradei în intervenţiile sale publice de dinainte şi de după revoluţia egipteană. Liderii revoluţiei din 1952 au făcut greşeala de a ignora o forţă care se bucura atunci, ca şi acum (poate nu în acelaşi grad), de un suport popular substanţial.
Laura Sitaru este lector dr. la Secţia de Arabă a Universităţii Bucureşti.
* * *
Consolidarea armatei
Consiliul Suprem al Forţelor Armate a anunţat dizolvarea celor două Camere ale Legislativului şi suspendarea Constituţiei. Autorităţile militare au mai precizat că perioada de tranziţie politică va dura 6 luni, timp în care se angajează să organizeze alegeri pentru parlament şi preşedinţie. Consiliul Suprem Militar va emite decrete cu valoare de lege, se menţin toate tratatele în vigoare, iar pe plan internaţional statul egiptean este reprezentat de ministrul Apărării.
Reprimarea opoziţiei
Până toamna trecută, Fraţii Musulmani au deţinut, prin candidaturi individuale, un număr important de locuri în parlamentul egiptean. E adevărat că regimul a desfăşurat un control permanent asupra activităţii grupării musulmane, de multe ori bunurile membrilor săi sau ale celor bănuiţi că ar face parte fiind confiscate şi deţinătorii lor aruncaţi în închisoare. Însă nu este un tratament rezervat exclusiv Fraţilor Musulmani, opoziţia în general „beneficiind“ de aceeaşi soartă.
* * *
Citeste si despre: Egipt, Yemen, Algeria, Mubarak, revolutia araba.
