Pe aceeași temă
De ce a preferat Franța UE, și nu NATO? Rezolvă ceva invocarea Articolului 5 al UE în atacurile teroriste?
Nici nu era foarte realist ca Parisul să mizeze pe activarea Articolului 5, pentru că, la o analiză simplă, s-a văzut că, de fapt, centrul de comandă al atacurilor teroriste a fost în Europa, deci pe teritoriul Alianței. Nu a fost o agresiune externă asupra Franței. Asta strict din perspectivă juridică, de interpretare a Tratatului Alianței. Chestiunile politice sunt însă mai profunde și nu țin de citirea unui articol din tratat, cât vin dintr-o perspectivă strategică franco-germană, din partea celor două mari componente ale motorului european, aceea de a lua tot mai puțin în considerare NATO și de a căuta soluții de hard power alternative pe continent, la nivelul UE. Soluții care nu există, în opinia mea. Singurul instrument funcțional, performant, eficient în momentul de față este NATO. De ce această căutare obsesivă, din partea tandemului franco-german, a unei alternative europene la NATO? Este un demers contraproductiv, nu doar pentru Alianța transatlantică, dar nociv şi pentru Proiectul European, care a fost de la început gândit în parteneriat cu America, nicidecum separat. Și nu este întâmplător că Franța s-a gândit să activeze Articolul 42-(7) din tratatele europene, dacă ne uităm inclusiv la declarațiile preşedintelui Comisiei Europene, destul de frecvente în ultima perioadă, el fiind un produs politic și chiar un „purtător de cuvânt“ al tandemului germano-francez în Europa. Este tot mai clar că se întâmplă ceva acolo, se coace un curent de opinie la nivelul grupului de state aflate în siajul Berlinului și Parisului, care încep să gândească soluții de securitate fără Statele Unite.
Există și teoria unei formule de securitate în Europa cu Rusia, care probabil ar fi avansat mai mult dacă nu era povestea cu Ucraina și criza de acolo. Credeți că se va reactiva după ce problema Ucrainei se va tempera?
Acest gând nu a dispărut de la Berlin și de la Paris. Au fost deja ocazii în care s-a încercat readucerea Rusiei în discuție, unele foarte recente, precum declarația de la Passau a lui Juncker, prin care a cerut „mai puțină Americă și mai multă Rusie“ în politica şi relaţiile Uniunii Europene. Sunt semnale relativ frecvente, insistente, care, pentru noi, din perspectiva unui stat central-european fost comunist, sunt ușor deranjante și îngrijorătoare, pentru că ne dăm seama în mod realist că statele care vor imprima macro-tendințele la nivelul UE sunt Germania și Franța, nu Polonia, România, statele baltice sau chiar Marea Britanie. Trebuie deci să ne așteptăm că UE, mai devreme sau mai târziu, în mod inevitabil își va normaliza relația cu Federația Rusă. Și trebuie și noi, la București, să avem în vedere acest lucru. Această perspectivă poate să fie mai rapidă decât credem, chiar și la nivelul Statelor Unite. Să ne uităm doar la mesajele transmise de Kerry în ultima perioadă: Rusia ne-a ajutat, Rusia cooperează, iar în Siria trebuie să găsim o soluție împreună cu Rusia. Este inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, să asistăm la o reașezare a relațiilor dintre marile puteri și trebuie să fim atenți să nu rămânem într-o poziție dezavantajoasă şi izolată, în contracurent, să zicem.
Relația cu Rusia se ajustează. În Europa nu mai este urgența care exista înainte de summit-ul din Ţara Galilor. Franța vrea să coopereze cu Rusia în Siria. Va merge summit-ul de la Varșovia mai departe de Ţara Galilor, în sensul recredibilizării sistemului de descurajare al NATO?
Summit-ul NATO de la Varșovia de anul viitor va da, cred, cărțile pe față și se vor decela cu ușurință cele două mari abordări, cele două mari opțiuni strategice. Pe de o parte, „opțiunea europeană“ în jurul binomului franco-german, de a menaja sensibilitățile Rusiei și de a nu crește prezența militară occidentală pe Flancul Estic. Pe de altă parte, va fi abordarea anglo-americană, a „puterilor maritime occidentale“ (în vechii termeni ai lui Halford Mackinder) care pun în continuare accentul pe un input transatlantic masiv în securitatea europeană, o abordare pe care, până în momentul de față, România, Polonia şi statele baltice o susțin vizibil, inclusiv din raţiuni istorice. Schimbarea politică de la Varșovia va evidenția și mai mult această tendință. România este oarecum prinsă într-un „clinci“ de politică externă, pentru că a existat o așteptare de îmbunătățire a relației cu Germania (având în vedere circumstanțele politice recente de la noi), precum și speranța ca Bucureștiul să devină mai important în ecuația strategică a Berlinului. Cred că la orizont ne așteaptă dileme mari de rezolvat, esenţiale, cel puțin în acest dualism al Alianței Nord-Atlantice, și care se conturează și în perspectiva summit-ului de la Varșovia. Sigur că Berlinul contează mult, dar România nu își poate permite în niciun caz să renunțe la prioritatea strategică a parteneriatului transatlantic, cu atât mai mult, cu cât Europa dă semne de instabilitate şi dezintegrare.
Schimbă noua putere de la Varșovia ecuația de securitate de pe continent, inclusiv pe Flancul Estic?
Schimbarea din Polonia poate readuce Varșovia la stadiul discuțiilor din perioada regimului gemenilor Kaczyński (2005-2007), în care ne amintim că au existat crize severe în dialogul Varșovia-Bruxelles și, desigur, în relaţia cu Berlinul. Revenirea conservatorilor eurosceptici la putere va avea impact și asupra modului în care se raportează Polonia la marile teme ale agendei europene. Polonia a făcut recent României o ofertă de politică externă foarte interesantă, aceea de a se alătura unei axe strategice a Europei Centrale. Este ocazia unei relații speciale România-Polonia, dincolo de parteneriatul strategic existent. Și există câteva argumente aici. România plus Polonia ar deveni comparabile ca reprezentare, ca pondere a votului în Consiliul European, ca număr de europarlamentari etc., cu Germania, depășind Spania, Italia și chiar Franţa și Marea Britanie luate separat, dacă ar funcționa împreună pe toate deciziile. Vorbim de două țări care joacă oarecum în aceeași categorie. Pe de altă parte, vorbim de o dilemă pentru că lumea trebuie să fie conștientă că, într-o asemenea alăturare, diplomaţia noastră ar putea să fie pusă în situația de a da explicații Berlinului pe anumite teme. Varșovia se va aștepta, la rândul ei, să fie susținută în toate pozițiile pe care le va avea, unele de frondă politică, de rezistență la Bruxelles în fața Germaniei, Franței sau Comisiei Europene. Nu știu dacă în acest moment interesul României este neapărat acela de a se afla pe linie, în „bloc“, în toate dosarele, deci, alături de Polonia. Inevitabil, Varşovia va pretinde rolul de lider regional. Probabil că va fi nevoie de o analiză selectivă, punct cu punct, cu Da şi cu Nu, ceea ce nu știu dacă se suprapune întocmai cu așteptările Poloniei de la parteneriatul strategic cu noi. Întotdeauna în guvernele Partidului Lege și Dreptate au apărut declarații contondente pe teme europene. Polonia are și argumentul istoric puternic, și îndrăzneala de a spune lucrurile mai tranșant. Trebuie să ajungem însă la un tip de relație bună, dar în care să nu devenim captivii unei atitudini intempestive, prea fruste, să zicem. Nu este în interesul nostru să ne transformăm într-un actor regional care să obstrucționeze frecvent Comisia Europeană și tandemul franco-german. Să avem vocea noastră, da, dar nu una care să ne ducă treptat spre izolarea de nucleul european.
Să ne așteptăm la o alienare și mai mare a tandemului franco-german pe fondul revenirii la putere a Partidului Lege și Dreptate, cu impact inclusiv asupra temelor mari ale summit-ului NATO?
De bună seamă că instalarea noii puteri la Varșovia va influența nu doar agenda summit-ului, dar și desfășurarea propriu-zisă a negocierilor. Polonia este gazda summit-ului și are un ascendent moral în această mare reuniune. Cred că Polonia va presa pentru înființarea de baze militare permanente ale NATO pe Flancul Estic, iar Germania și Franța se vor opune pentru că doresc normalizarea relațiilor cu Federația Rusă. Clivajul Vechea-Noua Europă este astfel reactivat. A existat o perioadă în care devenise oarecum irelevant, dar reapare acum, pe măsură ce dosarul ucrainean se îndreaptă spre un statut de conflict înghețat. Germania și Franța vor să facă uitat repede acest dosar, ca și anexarea Crimeei, iar vicepreședintele Biden a sugerat recent la Kiev că Statele Unite nu o vor accepta ca pe un fapt împlinit. Eu anticipez un semieșec al summit-ului de la Varșovia, dacă așteptarea este întărirea prezenței militare occidentale pe Flancul Estic, dincolo de ceea ce s-a decis deja în Ţara Galilor. Germania și Franța nu vor accepta acest lucru, e greu de ajuns la un consens pe această idee. De exemplu, în Germania a existat un curent de opinie destul de puternic împotriva instalării scutului american antirachetă în Europa, curent la care s-a afiliat la un moment dat inclusiv actualul ministru de Externe al Germaniei.
Cum se vede moștenirea Administrației Obama la final de mandat?
Preşedintele Obama s-a concentrat mai mult pe agenda internă. Dacă va exista vreo moștenire pe care să o lase Americii, ea este în principal una de politică internă. Nu spun că nu a fost interesat de marile dosare ale politicii internaționale, pentru că America prin natura ei de primă putere a lumii nu poate fi complet dezinteresată de agenda externă, dar sunt convins că a avut un rol secundar în cele două mandate. Iar lucrul acesta, din păcate, s-a simțit. Nu este o perioadă fericită a politicii externe americane. Sunt destul de multe abordări greșite. Strategia adoptată față de Orientul Mijlociu mi s-a părut ineficientă, greșită din start şi ușor naivă în perioada „Primăverii Arabe“, respectiv „paralizată“ mai târziu. Și dezangajarea din Europa a fost o eroare, ca de-altfel și toată această iluzorie „pivotare“ spre Asia-Pacific. În cele din urmă, nu a condus la nimic consistent pentru America, pentru că nivelul de compatibilitate între regiunea Asia-Pacific şi valorile societății americane este incomparabil mai mic față de cel din Europa. În Asia, oricât s-ar strădui, America nu este receptată corespunzător, nu găsește o moștenire culturală comună, nu are instrumente pentru a acționa așa cum o poate face în Europa. Au fost ani destul de ezitanți ai acțiunii politice externe a Washingtonului, care se văd astăzi în multitudinea crizelor, tensiunilor şi dosarelor nerezolvate, a frustrărilor acumulate în diferite regiuni ale lumii.
În plus, moștenirea cultural-europeană este tot mai firavă, are o forță tot mai slabă în Statele Unite, odată cu schimbările socio-demografice masive din ultimele două decenii. Ceea ce mă îngrijorează însă structural în politica americană nu este neapărat această îndepărtare sau această nouă generație care nu se mai simte afină cu Europa, ci faptul că unul dintre cele două mari partide istorice, Partidul Republican, nu găsește de ani buni soluții de adecvare la noile realități ale societății americane. Candidaturile republicane mi se par total inadecvate pentru ceea ce reprezintă în prezent America și pentru ceea ce așteaptă majoritatea cetățenilor din societatea americană de la președintele lor. Seniorul McCain pare acum o figură mult mai rezonabilă față de ceea ce se conturează în prezent a fi candidatura lui Donald Trump sau față de prestația mediocră a lui Mitt Romney, de acum trei ani. Îmi este greu să accept că un partid atât de mare, cu tradiții strălucite în istoria Americii, nu poate să identifice personalități credibile, cu substanță intelectuală și cu discurs prezidențiabil realist, fără stridențe sau idei jenante.
Sunteți una dintre vocile relativ optimiste față de tratatul nuclear cu Iranul. Vă așteptați la o schimbare a comportamentului Iranului în regiune, agenda sa din ultimii ani fiind profund toxică?
Aici este vorba despre opțiunile pe care le ai pe masă. Iranul este totuși un stat funcțional. Trebuie să avem în vedere și imaginea de ansamblu - câte state funcționale în Orientul Mijlociu mai sunt? Iranul este o putere regională cu care poți discuta, care funcționează articulat, în pofida unei lungi perioade de izolare economică, pe fondul sancțiunilor. Din acest punct de vedere, s-a ajuns la concluzia că o angajare a Iranului este mai bună decât izolarea sa în continuare și, indirect, decât favorizarea reîntoarcerii facțiunii dure, radicale, de tipul fostului președinte Ahmadinejad, care și-a anunțat de altfel intenția de a reveni în politică. Succesiunea ayatollahului Khamenei este, de asemenea, o necunoscută. În acest context, este mai bine să ai Iranul angajat în niște proiecte comune unde să aibă motivația de a continua colaborarea decât să îl rupi complet, dându-i „libertatea“ de a se manifesta iresponsabil. Cred că marile puteri (P5+1) au judecat corect. Iar Rusia a colaborat totuși în acest dosar complicat, deși nu este avantajată deloc de revenirea Iranului pe piața hidrocarburilor. Pe de altă parte, Rusia a avut un interes politic secundar. Imediat ce s-a convenit acordul, Lavrov a ieșit și a spus că s-a încheiat discuția cu „scutul american antirachetă din Europa, împotriva amenințării rachetelor iraniene“.
Cum vedeți evoluția internă a Rusiei? Există impresia că joacă foarte bine niște cărți slabe.
Un important om de afaceri rus spunea recent că o revoluție în Rusia este iminentă și inevitabilă. Aceasta este o declarație surprinzătoare, pentru că noi obișnuim să privim Rusia ca pe un sistem politic și social extrem de stabil, dominat de personalitatea și autoritatea lui Putin, de controlul serviciilor secrete asupra societății, de precaritatea societății civile și a opoziției. Sigur, afirmația respectivă poate fi citită și în cheie speculativă. Dar, la urma urmei, de ce nu? Ar putea fi „lebăda neagră“ a anului 2016 sau a anilor următori?! Și cred că toate aceste râuri liniștite ascund în adâncime curenți puternici și că, abia atunci când se revarsă, înțelegem de fapt ce presiuni mari existau în profunzimea societății. Altminteri, trebuie să privim mai detașat și dintr-o perspectivă mai largă. Epoca Putin se va încheia la un moment dat. Noi trebuie să avem inteligența de a privi Rusia dincolo de Putin. Raportarea noastră la Rusia este excesiv de personalizată, ne raportăm exagerat la Putin. Totul, analiza, evaluările, interpretările și articolele noastre sunt de fapt despre Putin, nu despre Rusia. Vedem o ignorare și o necunoaștere a Rusiei în ansamblul său. Nu știm mai nimic despre opoziția din Rusia, de exemplu, despre societatea civilă, despre ce gândesc tinerii de acolo, ca să înțelegem din ce zonă ar putea veni într-o zi alternativa. Rusia este cu siguranță mult mai mult decât Putin. În orice caz, Putin nu va fi etern la conducerea Rusiei, însă Rusia va rămâne totdeauna aproape de România, la propriu. Geografia și vecinătățile nu le putem schimba. E adevărat și faptul că Putin nu se va schimba în intervalul pe care îl mai are la dispoziție, ca lider. Dar un modus vivendi al Europei cu Rusia va trebui la un moment dat negociat, în timpul sau după regimul lui Putin.
Pe termen lung, ca viziune generală, cum se va așeza Rusia în relație cu celelalte mari puteri? Va merge spre Europa, spre China?
În principiu, Rusia va rămâne ceea ce a fost întotdeauna, o putere călare pe două continente, cu o privire spre două lumi, deopotrivă spre Europa și Asia, neputând fi integrată pe deplin nici în spațiul intereselor occidentale, nici în cel asiatic. Totuși, între cele două viziuni, simțim că Rusia este mai apropiată ca integrare și impact de Europa decât de Asia, dacă ne uităm la modul în care este construită civilizația și cultura Rusiei, la religie, la istorie și legătura cu imperiile europene. Și cine spune că Rusia a fost permanent și profund antieuropeană, fiind exclusiv o putere de natură asiatică, cred că vine din perspectiva unei critici exacerbate. Dacă privim în istoria Europei, Rusia a avut legături importante cu Franța și Germania. Chiar în istoria României a existat un traseu al europenizării care venea din Franța spre Imperiul Tarist și apoi spre Moldova și spre tot spațiul românesc. Din acest motiv, cred că ar trebui să judecăm un pic dincolo de Putin. Sigur, asta nu depinde prea mult de noi, ci de ce se va întâmpla în Rusia. Rusia după Putin poate să o ia fie spre Europa, dacă va avea șansa unui leadership de factură europeană, prooccidentală. Pe de altă parte, dacă lucrurile merg în direcția unei revoluții sau a unei mari crize, intrăm pe un teren imprevizibil. În Rusia nu se știe niciodată cum se iese dintr-o revoluție. Probabil că există frustrări adânci, iar din jocul intereselor s-ar putea ca o componentă militară, autoritară să spună că este singura capabilă să mențină un imens teritoriu stabil, sub control. Frica de dispariție, de invazie, de agresiune este în Rusia o veche obsesie, care explică parțial propriul ei comportament expansiv.
Cum credeți că se va așeza chestiunea ucraineană?
Nu sunt deosebit de optimist în ceea ce privește perspectivele occidentale ale Ucrainei, în sensul aderării efective la UE sau la NATO. Eu cred că din acest punct de vedere jocurile sunt aproape încheiate. Putin și Rusia au obținut ceea ce doreau, iar din acest punct de vedere războiul cu Ucraina a fost câștigat. Războiul nu viza invadarea și ocuparea Ucrainei, ci blocarea accesului Ucrainei la structurile occidentale. Important era ca Ucraina să nu aparțină Vestului. Iar, prin anexarea nerecunoscută a Crimeei, ca și prin dosarul înghețat din regiunea secesionistă estică, se profilează o Ucraină care rămâne captivă în zona tampon dintre Occident și Rusia, nici occidentală, nici prorusă. Într-un fel, aceasta este drama Ucrainei și ucrainenilor: nu îi iubesc nici pe ruși și nu sunt nici prooccidentali sinceri, în adevăratul sens al cuvântului. Sunt pe o falie culturală și geostrategică adâncă, unde se termină de fapt Occidentul și unde începe marea lume a intereselor rusești, și acolo vor rămâne. Probabil Germania și Franța vor încerca să negocieze un aranjament pe termen lung, un sistem de înțelegeri cu Rusia care să le facă viața ucrainenilor cât de cât suportabilă, să le permită statutul de membru asociat al UE, dar în niciun caz nu se vor grăbi să le deschidă porțile apartenenței depline la Uniune sau la NATO. De fapt, tot acestea s-au opus și în 2008, la Summit-ul NATO de la București, invitării Ucrainei în Alianță, propusă atunci de Statele Unite.
Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU și OCTAVIAN MANEA
