Pe aceeași temă
Ajungi in Sighetul Marmatiei, pe la 7 dimineata, venind dinspre Bucuresti, dupa o noapte chinuitoare petrecuta in tren, si descoperi cu neplacuta strangere de inima ca telefonul tau mobil nu mai functioneaza. Esti in aria de acoperire a retelei ucrainene. De la gara spre centru, vezi un oras prapadit, amestec de ruinat imperiu si ruinata "epoca de aur", cu oraseni de provincie si tarani in reminiscente de port popular, masini si carute, biciclete si utilaje de turnat bitum - toate intr-un ritm lanced, fara nici o legatura cu scopul calatoriei tale: teribila inchisoare, in care a fost decapitata elita Romaniei in anii ‘50, unde functioneaza azi Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei si Centrul International de Studii asupra Comunismului.
Facusem acest drum la Sighet inca din ‘93, de la prima editie dedicata de Memorial victimelor comunismului. Calatorisem tot noaptea, intr-un vagon de clasa a II-a, slab luminat, intr-un compartiment plin de oameni, sleiti de sete si de caldura, care se foiau pe banchetele de lemn lustruite. Dintre toti, o doamna isi pastra cel mai bine firea. Calma, ignora cu noblete disconfortul, acceptand fara fason sa bea apa dintr-o aceeasi sticla trecuta din mana in mana. Intrebata, iesea cu anume efort din gandurile ei si vorbea masurat, cu un usor accent. Cand conversatia s-a mai "legat", si-a spus cu simplitate numele: Ioana Bratianu. Chiar fiica marelui istoric Gheorghe Bratianu, omorat de comunisti in inchisoarea de la Sighet.
Am mers apoi, an de an, la Sighet, pana in 1997. Pe atunci, intalnirile organizate de Academia Civica pastrau, intai de toate, aerul ritualic al comemorarii victimelor: ceremonia de la cimitirul saracilor, unde se presupune ca ar fi fost aruncate trupurile ministrilor Romaniei, oficiata de preoti ai tuturor cultelor, era rascolitoare. Cu fete uimite ca se putea vorbi de nemaipomenita urgie din anii ‘50, tarani veniti de prin toata zona incepeau sa povesteasca: "nu aveai voie nici macar sa treci pe trotuarul din fata inchisorii", femeile, cu broboada la gura, jeleau: "ne-au omorat toti vladicii". Urmau lucrarile simpozionului, tinute intr-o sala din oras, o casa de cultura sau, parca, un cinematograf. Mai toate comunicarile erau marturii ale victimelor: arestari, batai, fuga, chinurile din inchisoare. Aerul se facea dens, insuportabil. Cel de la microfon si cei din sala nu-si puteau stapani plansul. Aparusera si istoricii, dar distanta dintre memorie si sistematizarea ei era mult prea mica. Mi-aduc aminte prea bine, la acea vreme, comunicarile istoricilor nu ma interesau.
In 1997, la festivitatea de deschidere din acel an, Emil Constantinescu, pe atunci presedintele Romaniei, a trimis un mesaj emotionant prin care isi cerea iertare victimelor comunismului. Aflasem ca textul fusese compus de un foarte talentat consilier al lui, Petru Berteanu, si am aflat apoi ca mesajul fusese pus pe unul dintre peretii Memorialului, dar niciodata n-a ajuns in parlamentul tarii, pentru a deveni act oficial al statului roman. De aceea, cand il aud azi pe fostul presedinte Constantinescu afirmand ritos "eu am condamnat comunismul", mi se pare cel putin nepotrivit. Atunci, cladirea inchisorii era inca in ruina, desi, cu infinit efort, incepusera lucrarile de reabilitare (repararea acoperisului, a zidariei si a incintelor). Era un moment bun: CDR se afla la putere, iar Academia Civica si Memorialul Sighet scapasera de tirurile montate abject de guvernarea Iliescu-Vacaroiu, chiar daca institutia functiona de o buna vreme sub egida Consiliului Europei. Tirurile venite din partea unor persoane-bine-informate, dar care nu vazusera niciodata Sighetul, cum ca acolo se facea cultul legionarilor, avea sa continue insa.
In 1997, preotul greco-catolic Eugen Popa se facuse tot mai firav. Ii prindeam reactiile, devenite lente, si fata extrem de palida pe care nu citeai decat suferinta. In scurta vreme a murit. La prima intalnire de la Sighet il vazusem cum, dupa festivitatea de deschidere, a tasnit pur si simplu, alergand usor ca o umbra, de la o celula la alta, si pipaind febril partea interioara a usilor. Pe una dintre acele usi, Gheorghe Bratianu scrijelise harta Romaniei, iar el, chemat sa curete celula dupa moartea teribila a istoricului, o vazuse. O vedea inca in fata ochilor. Si cauta acel semn dupa care avea sa ne spuna unde a fost locul.
Muzeul
Patrunzi pe usa inchisorii-memorial direct din strada. Este, dupa cum vad, aceeasi usa, doar ca e vopsita. Si, ca de fiecare data, nu-mi pot impiedica uimirea ca prin ea treceau, intrand si iesind, ca la serviciu, probabil cu o servieta in mana, tortionarii. Ca, zilnic, "slujba" lor era sa chinuiasca si sa omoare oameni. Patrunzi, asadar, direct din strada. Si primul lucru pe care il vezi, si ar fi fost ultimul la care te-ai fi asteptat, este peticul de iarba vie, verde si indrazneata. Culoarul de la intrare pana in zona centrala a muzeului are peretii acoperiti de fotografiile victimelor comunismului. Tonul verzui al montajului creeaza impresia unei ape de sub care mortii se ridica la suprafata. Treci printre chipuri de femei si barbati, tineri si batrani, preoti, domni si tarani, cu mine surazatoare, incruntate sau solemne, si inca nu poti intelege cum a fost posibil ca atatea vieti sa fie curmate in numele unei nebunii. Apoi, celula dupa celula, adica sala dupa sala, la parter si cele doua etaje, muzeul iti "explica": represiunea taranilor care se opuneau colectivizarii, rezistenta in munti, decapitarea elitei politice si a celei intelectuale, reprimarea cultelor, arestarea culturii, destinul tragic al marilor figuri (Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Ion Lazar), viata in inchisori, rezistenta din anii ‘80, primul sindicat liber, dar si revolta ungurilor din ‘56, a cehoslovacilor din ‘68 si crearea Solidaritatii poloneze in 1980. In cateva sali, dai de obiecte confectionate de detinuti in inchisoare: inscrisuri, ustensile confectionate ingenios din sarma, linguri, fragmente de os sau miez de paine. Mai sunt si cateva piese de imbracaminte cu care unii detinuti au revenit acasa: o camasa petic pe petic, niste "ciorapi" carpiti de atatea ori ca nu mai poti deslusi materia initiala etc., suficient sa-ti imaginezi mizeria si suferinta, fie si a unei clipe. Dar pentru ei, cei inchisi, a insemnat zi de zi si an dupa an, cat tineretea, si, de multe ori, cat viata.
Cobori impleticit. Si pasii te duc spre usa care da in curtea interioara a inchisorii-muzeu. Este spatiul de reculegere - un spatiu rectangular in mijlocul caruia creste, printre meri rotunzi, iarba. Pe zidurile din jur, numele mortilor, nesfarsit de multe. Dar sub iarba si meri, o grota care primeste lumina printr-un orificiu in forma de cruce, direct pe tipsia enorma, de piatra, unde ard lumanari. La doi pasi, grupul statuar al lui Aurel Vlad, trupuri de oameni, barbati si femei, cu bratele smulse sau ridicate, incremenite intr-un cortegiu al mortii. Daca te apropii mai mult si chiar intri in acest cortegiu, simti cum o dinamica stranie, amestec de speranta si disperare, te alatura si te include fapturilor de piatra chinuite, al caror mers este indreptat spre un zid.
Am auzit si am citit nenumarate aprecieri facute Memorialului de la Sighet: "o lectie de istorie", "un omagiu adus victimelor", "un rechizitoriu la adresa calailor", "un avertisment pentru alti aventurieri" s.a. Nu pot sa produc o alta. Nu pot decat sa va cer imperios sa mergeti la Sighet.
Scoala de vara
Oricare universitate din Romania ar fi mandra sa stranga in salile ei conferentiari straini precum Dennis Deletant, Thierry Wolton, Harald Welzer, Christian F. Östermann, Anneli Ute Gabany, Ioan Holender, Helmut Müller-Enbergs, alaturi de conferentiari romani ca Sorin Antohi, Mircea Martin, Alexandru Zub, Mihai Sora, Dan C. Mihailescu - ca sa enumar, desigur incomplet (imi cer scuze), foarte concentrata lista a personalitatilor invitate de Academia Civica sa le vorbeasca celor aproape 100 de copii (intre 14 si 19 ani), adunati din toata tara si Republica Moldova. Caci aceasta este a doua dimensiune impresionanta a Sighetului: Scoala de vara, al carei rector este Stéphan Courtois, ajunsa la a 9-a editie. Un demers educativ unic in Romania, unde, din cand in cand, se trag doar semnale de alarma privind catastrofa din invatamant, neurmate de nimic. Scoala de vara isi selecteaza cursantii pe parcursul anului, le asigura transport, masa si casa pe o saptamana, oferindu-le prilejul de a asculta si de a pune intrebari celor mai avizate voci din tara si strainatate, in materie de istorie a comunismului. Este frapant sa-i vezi pe acesti copii cum asculta si isi iau notite de-a lungul unei zile foarte incarcate si cum apoi pun intrebari inteligente si dezinhibate inaltilor conferentiari. Este frapant sa-i vezi pe copii cum si in pauze se tin dupa profesori, ii descos si isi exprima indraznet opiniile.
Un moment special al editiei din acest an a fost prezentarea documentarului realizat de Lucia Hossu-Longin despre drama lui Mihail Sebastian, film introdus si comentat de Andrei Oisteanu. A fost un bun prilej de a pune in ecuatie cele doua tragedii ale sec. XX, Holocaustul si Gulagul.
Ce au putut sa faca doi oameni
Tot ce am relatat foarte pe scurt si foarte partial, adica realizarea Memorialului Sighet si a Scolii de vara, se datoreaza muncii uriase, de o tenacitate rara, a doi oameni: Ana Blandiana si Romulus Rusan. Si numai cine a incercat, in tara asta, vreme de 16 ani, in materie de institutie, sa mute dintr-o parte in alta fie si un pai poate sa evalueze efortul celor doi. Am beneficiul de a fi cunoscut "locul" chiar de la inceput, din 1993: o ruina mare si descurajanta, aflata la capatul tarii. Am beneficiul de a fi cunoscut chiar de la inceput ostilitatea care a impresurat aceasta initiativa. Infrangerea prejudecatilor, gasirea banilor, a oamenilor si a modalitatilor de a avansa concomitent cu reparatii, amenajari expozitionale, cercetare, simpozioane, traducere, redactare si tiparirea unor lucrari esentiale si, nu in ultimul rand, organizarea Scolii de vara - reprezinta doar cateva din directiile prin care cei doi si-au dedicat integral viata Sighetului, reusind sa creeze o institutie exemplara nu doar pentru Romania, ci pentru intreaga Europa. Sigur ca Blandiana si Rusan au avut in spatele lor o echipa, in cea mai mare parte de voluntari, dar este tot meritul lor de a-i fi gasit si de a-i fi tinut alaturi. Se cade sa amintesc mai intai Fundatia Konrad Adenauer (despre ale carei eforturi de a civiliza Romania ar trebui sa vorbim mai mult), cu Priscila Banu si Zenovia Pavlica, fundatie care sustine financiar multe actiuni. Apoi Ioana Boca, Gheorghe Arvunescu, Ana Tutuianu, Gheorghe Barlea s.a. N-as vrea sa-l uit pe Florin Esanu, care, de-a lungul anilor, a imortalizat in zeci, sute, poate mii de fotografii activitatile de la Sighet.
Cum recunostinta e un lucru rar in tara noastra, le spun celor doi, Anei Blandiana si lui Romulus Rusan, chapeau bas!
