De același autor
În Franţa se cântă de mult prohodul unui Partid Socialist (PS) care mult timp s-a încăpățânat să nu se social-democratizeze, iar acum a devenit bastionul refuzului reformării „modelului social francez“. Actualul context sporește considerabil șansele ca acest partid aflat de mai mult timp în pragul exploziei să-și ducă până la capăt criza existențială. Și să iasă din rândul partidelor de guvernare.
Criza existențială a socialiștilor francezi datează încă de pe vremea (re)fondatorului François Mitterrand. În 1981 acesta provocase prima alternanță din istoria Republicii a V-a având un program cvasi-revoluționar. Un program care îi permisese să preia de la comuniști dominația asupra stângii franceze. O mișcare strategică care avea să fie plătită de PS până azi cu un tip de conștiință vinovată, o conștiință a unei ilegitimități care trebuia depășită printr-o ortodoxie socialistă în decalaj față de stânga guvernamentală europeană.
Problema socialiștilor a venit din faptul că practica lor guvernamentală nu a dus la construirea unei doctrine a responsabilității, partidul rămânând rupt între ideologia profesată și realitatea politicilor aplicate. Contextul unei intelectualități foarte de stânga, cu un mediu universitar și mass-media pe măsură, dar mai ales existența unei elite economice ea însăși etatistă au permis ca acest șpagat între ideal și real să supraviețuiască într-un echilibru instabil. În timp, însă, tensiunile au crescut între cei responsabili de guvernare și ideologi, între discursul pragmatic și cel idealist-populist.
Mitterrand anunțase că „cei care nu sunt adversari ai capitalismului nu au ce căuta în PS“. Hollande, la fel de cinic, s-a ales el însuși cu un discurs în care spunea că „adevăratul meu adversar e lumea finanțelor“. Rezultatele politicii sale sunt rezumate de cifrele șomajului care a crescut, în timp ce în țările din jur scădea. Hollande a eșuat, dar eșecul său nu a fost asumat de o parte a PS-ului care i-a reproșat faptul că guvernele sale nu au fost destul de socialiste. Cu acest tip de discurs, Benoît Hamon a câștigat dreptul de a reprezenta PS-ul la prezidențiale. Astfel, socialiștii se leapădă oportunist de bilanțul unui Hollande care a condus partidul 11 ani. Dar, de fapt, se leapădă de orice responsabilitate, discursul acestora dezvoltându-se ca și cum nu ar fi guvernat 10 din ultimii 20 de ani sau nu ar fi deținut președinția aproape 20 din ultimii 36 de ani.
Hamon asumă în schimb un viitor de aur și se demarcă de adversari spunând, în discursul său de la Bercy de duminică, 20 martie, că „partidul banului are prea mulți candidați la aceste alegeri“. Propunerea sa principală este „venitul universal“, care se va traduce în creșterea veniturilor celor care câștigă sub 2.200 euro, activi independenți, muncitori, alți salariați. La asta se adaugă finanțarea a sute de mii de locuri de muncă, creșterea ajutoarelor de stat și a salariului minim, scăderea timpului de lucru (deja de 35 ore/săptămână). Finanțarea acestor propuneri e neclară, inclusiv pentru ziarul de centru-stânga Le Monde, care în plus acuză programul de favorizare a întreprinderilor franceze ca fiind contrar dreptului european. Hamon vrea și un protecționism european, fiind inclusiv pentru suspendarea acordului de liber-schimb cu Canada. La nivel instituțional, anunță o a VI-a Republică cu mai multă democrație directă și cu limitarea dreptului de a fi reales. Plus taxarea roboților, suprataxarea profiturilor băncilor, legalizarea canabisului.
Mulți din apropiații lui Hollande fie îl susțin pe Macron, fie, precum fostul prim-ministru Manuel Valls, unul dintre cei mai populari lideri ai PS, consideră nerealist programul lui Hamon. Acum Hamon se bate pe un teren comun cu cel al candidatului populist de stânga, Jean-Luc Mélenchon, un fost socialist care acum a devenit tribunul iubit de stânga-stângii. Sondajele le dau ambilor în jur de 12%, Hamon va fi votat numai de 25% dintre alegătorii lui Hollande de la primul tur din 2012. Majoritatea relativă a acestora (40%) merg acum spre Macron.
Socialistul Hamon e un fel de simpatic Asterix care vrea să reziste mondializării, dar îi lipsește poțiunea magică. Programul său e un strigăt de război. Un război ideologic care în Franța încă se mai poartă, dar și acolo este ușor demodat. E deci un program care nu va fi votat pentru a fi aplicat. Va fi votat pentru „a da un semnal“ lumii întregi că socialismul francez supraviețuiește. Dar adevărata întrebare nu e dacă va supraviețui, ci dacă nu va fi definitiv marginalizat de probabila victorie a lui Macron. Acesta ar fi primul candidat de centru-stânga care ar deveni președinte. Are nevoie de deputați socialiști pentru a guverna, dar nu are nevoie de un partid al cărui centru de greutate e în acest moment incompatibil cu reformele anunțate. De aici poate rezulta fie o ipotetică și improbabilă convertire a PS-ului la o formă de liberalism social, fie o mult mai probabilă apariție a unui partid de centru-stânga care ar rupe și ar marginaliza restul de PS care se dovedește neconvertibil la reformarea statului social. Noul partid se va naște din larva socialistă, dar fluturele se va duce spre alte zări. Sfârșitul PS pare mai aproape ca niciodată.
