De același autor
Un examen de bacalaureat se încheie cu bine dacă reuşeşte să trimită pe piaţa muncii şi în universităţi un număr semnificativ de tineri bine pregătiţi. Ca să-şi justifice denumirea de odinioară, de examen de maturitate, pe lângă însuşirea de cunoştinţe, aceşti tineri ar fi trebuit ca în răstimpul liceului să capete şi un set de valori despre lume, să-şi dezvolte spiritul critic şi simţul civic, să aibă discernământ. Ar fi miza excepţională pe care o clasă politică responsabilă ar trebui să şi-o asume, dacă îşi doreşte o societate solidă, însănătoşită.
Statisticile Ministerului Educaţiei arată pentru acest an un procent de promovare de peste 71% (aproape 92.000 de admişi), teoretic cel mai bun scor de la introducerea camerelor de supraveghere, în 2011. Relevanţa procentului (calculat ca raport între înscrişi şi admişi) este discutabilă şi umflată artificial, ca să dea bine la popor. Dacă admişii ar fi raportaţi la numărul tinerilor eligibili să fi dat examenul în acest an, promovabilitatea coboară la 56%. Cifrele nu aduc informaţii nici despre calitatea pregătirii liceenilor, confruntaţi cu un examen mai degrabă facil ca grad de dificultate a subiectelor.
Când, în 1925, Constantin Angelescu, ministrul Instrucţiunii, introducea în sistemul de educaţie românesc bacalaureatul, acesta era un examen extrem de greu. Se urmărea nu doar verificarea cunoştinţelor dobândite de elevi, dar şi „influenţa studiilor făcute asupra formării cugetării lor“. Doar circa jumătate dintre liceenii acelor vremuri au reuşit să treacă la început acest hop, dar seriozitatea examenului s-a păstrat chiar şi la începuturile comunismului. Dar cum pentru comunişti nu conta calitatea, ci cantitatea, examenul a fost adaptat şi el timpurilor. Important era să se raporteze ce elevi silitori avem, aşa că procentele de reuşită trebuiau să fie cât mai mari. De atunci a început decăderea bacului şi instituţionalizarea copiatului ca metodă de trecere a examenului. Bacalaureatul nu a revenit la standarde prea înalte nici după 1990. Era nevoie de cât mai mulţi liceeni cu bac care să ocupe locurile plătite la recent înfiinţatele universităţi private, în realitate, fabrici de diplome care i-au înavuţit pe proprietarii lor. Trecând cu vederea conţinutul filtrat ideologic al programelor şcolare din comunism, probabil că cel mai trist şi greu reversibil proces – desăvârşit din păcate după 1990 – a fost cel al dispreţului faţă de şcoală şi faţă de cei trecuţi serios prin ea. Când modele în societate au devenit analfabeţii şi cei care au ştiut să se învârtească mai bine, să înveţi pentru bac nu a mai fost cu adevărat o miză. Un declic s-a produs în 2011.
Daniel Funeriu este cel care a revoluţionat organizarea bacalaureatului acum 6 ani, când a introdus camerele de supraveghere în sălile de examen. A fost un şoc când rata de promovare s-a înjumătăţit (80% în 2009, 43% în 2011), dar şi dovada de netăgăduit a furtului la care s-au dedat generaţii întregi. Fostul ministru estimează pe Contributors că între 1990 şi 2011 aproximativ 2 milioane de persoane au obţinut diploma de bacalaureat în mod fraudulos. Nu ştim cu precizie dacă acum examenul este corect sută la sută, dar, graţie mult hulitului Funeriu, s-a oprit frauda masivă, iar liceenii s-au mai pus cu burta pe carte pentru bac sau, poate, au renunţat să se mai înscrie.
Într-o ţară cu un număr record de doctori plagiatori, să-i determini pe tineri să fie corecţi şi nu să fraudeze un examen este un pas înainte, dar nu suficient. Ne confruntăm acum cu problema milionului de tineri care nu au reuşit în ultimii 10 ani să treacă de bac, dar şi cu lipsa de strălucire, cu mediocritatea examenului actual. O soluţie este evident să organizezi un bacalaureat diferenţiat, în funcţie de ceea ce tânărul vrea să facă în viaţă, dar şi de capacitatea şi pregătirea sa. Să dai şansa să facă o meserie unui tânăr mai puţin dotat intelectual, dar să încurajezi şi performanţa şi pe cei dedicaţi studiului. Modelul francez, de exemplu, are trei filiere: generală (pentru cei care urmează studii universitare), tehnologică (pentru cei care se specializează într-o meserie, dar pot continua şi studiile) sau profesională (pentru şcolile profesionale). Nu ştim exact cum vrea actualul ministru, Liviu Pop, să schimbe Legea educaţiei din 2011, mutilată la nesfârşit de PSD. Acest lucru nu se poate face oricum peste noapte pentru a nu-i bulversa pe elevi. Dacă legea lui Funeriu nu ar fi fost masacrată, anul acesta ar fi trebuit să avem prima generaţie de absolvenţi ai unui bac diferenţiat. Teoretic, acum ar trebui să mai aşteptăm un ciclu.
Dar nu numai examenul în sine ridică probleme. La urma urmei, rezultatele obţinute reflectă toate avatarurile învăţământului românesc. O programă stufoasă şi prăfuită, neadaptată zilelor noastre; un mod de finanţare păgubos (sunt licee cu promovabilitate 0), lipsa unui sistem de evaluare de parcurs corectă, care să permită o corijare a deficienţelor.
Bacalaureatul este punctul final al unui ciclu definitoriu pentru tinerii care termină liceul. Grosul educaţiei lor, sub toate aspectele, se face în aceşti ani. Eventuale studii universitare reprezintă de fapt doar o specializare într-o direcţie. Ne dorim şi aşteptăm o schimbare în bine a societăţii. O cheie ar fi să ne concentrăm mai mult atenţia pe ce şi cum învaţă copiii noştri în liceu. Să facem din educaţie în general o prioritate, să punem presiune pe politicieni, să ieşim în stradă pentru asta. Şi nu doar să ne dăm cu părerea despre bacalaureat, an de an, la aflarea rezultatelor.
