Un bac fără maturitate

Un examen de bacalaureat se încheie cu bi­ne dacă reuşeşte să trimită pe piaţa mun­cii şi în universităţi un număr semnificativ de tineri bine pregătiţi. Ca să-şi justifice denumirea de odinioară, de examen de maturitate, pe lângă însuşirea de cu­noş­tinţe, aceşti tineri ar fi tre­buit ca în răstimpul liceului să capete şi un set de valori despre lume, să-şi dezvolte spiritul critic şi simţul ci­vic, să aibă discernământ. Ar fi miza excepţională pe care o clasă politică res­pon­sabilă ar trebui să şi-o asu­me, dacă îşi doreşte o societate solidă, în­sănătoşită.

Statisticile Ministerului Educaţiei arată pen­tru acest an un procent de promovare de peste 71% (aproape 92.000 de admişi), teoretic cel mai bun scor de la intro­du­cerea camerelor de supraveghere, în 2011. Relevanţa procentului (calculat ca raport între înscrişi şi admişi) este discutabilă şi umflată artificial, ca să dea bine la popor. Dacă admişii ar fi raportaţi la numărul ti­nerilor eligibili să fi dat examenul în acest an, promovabilitatea coboară la 56%. Ci­frele nu aduc informaţii nici despre ca­litatea pregătirii liceenilor, confruntaţi cu un examen mai degrabă facil ca grad de dificultate a subiectelor.

Când, în 1925, Constantin Angelescu, mi­nistrul Instrucţiunii, introducea în sis­te­mul de educaţie românesc bacalaureatul, acesta era un examen extrem de greu. Se urmărea nu doar verificarea cunoştinţelor dobândite de elevi, dar şi „influenţa stu­dii­lor făcute asupra formării cugetării lor“. Doar circa jumătate dintre liceenii ace­lor vremuri au reuşit să treacă la în­ce­put acest hop, dar seriozitatea examenului s-a păstrat chiar şi la în­ceputurile comunismului. Dar cum pentru comunişti nu conta calitatea, ci can­ti­tatea, examenul a fost adap­tat şi el timpurilor. Im­por­tant era să se raporteze ce elevi silitori avem, aşa că procentele de reuşită tre­buiau să fie cât mai mari. De atunci a început decă­de­rea bacului şi institu­ţio­na­lizarea copiatului ca metodă de trecere a examenului. Bacalaureatul nu a revenit la standarde prea înalte nici după 1990. Era nevoie de cât mai mulţi liceeni cu bac ca­re să ocupe locurile plătite la recent în­fiinţatele universităţi private, în realitate, fabrici de diplome care i-au înavuţit pe proprietarii lor. Trecând cu vederea con­ţi­nutul filtrat ideologic al programelor şco­lare din comunism, probabil că cel mai trist şi greu reversibil proces – desăvârşit din păcate după 1990 – a fost cel al dis­preţului faţă de şcoală şi faţă de cei trecuţi serios prin ea. Când modele în societate au devenit analfabeţii şi cei care au ştiut să se învârtească mai bine, să înveţi pen­tru bac nu a mai fost cu adevărat o miză. Un declic s-a produs în 2011.

Daniel Funeriu este cel care a revoluţionat organizarea bacalaureatului acum 6 ani, când a introdus camerele de supraveghere în sălile de examen. A fost un şoc când ra­ta de promovare s-a înjumătăţit (80% în 2009, 43% în 2011), dar şi dovada de ne­tă­găduit a furtului la care s-au dedat ge­neraţii întregi. Fostul ministru estimează pe Contributors că între 1990 şi 2011 apro­ximativ 2 milioane de persoane au obţinut diploma de bacalaureat în mod fraudulos. Nu ştim cu precizie dacă acum examenul este corect sută la sută, dar, graţie mult hu­litului Funeriu, s-a oprit frauda masivă, iar liceenii s-au mai pus cu burta pe carte pentru bac sau, poate, au renunţat să se mai înscrie.

Într-o ţară cu un număr record de doctori plagiatori, să-i determini pe tineri să fie corecţi şi nu să fraudeze un examen este un pas înainte, dar nu suficient. Ne con­fruntăm acum cu problema milionului de tineri care nu au reuşit în ultimii 10 ani să treacă de bac, dar şi cu lipsa de strălucire, cu mediocritatea examenului actual. O so­luţie este evident să organizezi un ba­ca­laureat diferenţiat, în funcţie de ceea ce tânărul vrea să facă în viaţă, dar şi de capacitatea şi pregătirea sa. Să dai şansa să facă o meserie unui tânăr mai puţin dotat intelectual, dar să încurajezi şi per­formanţa şi pe cei dedicaţi studiului. Mo­delul francez, de exemplu, are trei filiere: generală (pentru cei care urmează studii universitare), tehnologică (pentru cei care se specializează într-o meserie, dar pot con­tinua şi studiile) sau profesională (pentru şcolile profesionale). Nu ştim exact cum vrea actualul ministru, Liviu Pop, să schimbe Legea educaţiei din 2011, mutilată la nesfârşit de PSD. Acest lucru nu se poate face oricum peste noapte pen­tru a nu-i bulversa pe elevi. Dacă le­gea lui Funeriu nu ar fi fost masacrată, anul aces­ta ar fi trebuit să avem prima generaţie de absolvenţi ai unui bac diferenţiat. Teo­retic, acum ar trebui să mai aşteptăm un ciclu.

Dar nu numai examenul în sine ridică pro­bleme. La urma urmei, rezultatele ob­ţi­nute reflectă toate avatarurile învăţă­mân­tului românesc. O programă stufoasă şi prăfuită, neadaptată zilelor noastre; un mod de finanţare păgubos (sunt licee cu promovabilitate 0), lipsa unui sistem de evaluare de parcurs corectă, care să per­mită o corijare a deficienţelor.

Bacalaureatul este punctul final al unui ci­clu definitoriu pentru tinerii care termină liceul. Grosul educaţiei lor, sub toate as­pectele, se face în aceşti ani. Eventuale stu­dii universitare reprezintă de fapt doar o specializare într-o direcţie. Ne dorim şi aş­teptăm o schimbare în bine a societăţii. O cheie ar fi să ne concentrăm mai mult aten­ţia pe ce şi cum învaţă copiii noştri în li­­ceu. Să facem din educaţie în general o pri­oritate, să punem presiune pe po­li­ti­ci­eni, să ieşim în stradă pentru asta. Şi nu doar să ne dăm cu părerea despre ba­ca­lau­reat, an de an, la aflarea rezultatelor.