Pușcăria originală

Premierul Cioloș (și, desigur, președintele Io­han­nis, în spate) n-a avut curajul ca, printr-o or­do­nanță de urgență (aici urgența era indiscutabilă) să suprime pur și simplu articolele de lege care per­miteau pușcăriașilor să-și scurteze pedeapsa, redactând „lucrări științifice“, așa cum propusese, foarte corect, ministrul Justiției, d-na Raluca Pru­nă. Articolele cu pricina au fost doar suspendate până în toamnă, rămânând ca, până atunci, gu­ver­nul să elaboreze diferite metodologii care să sta­bi­lească ce este și ce nu este știință, cum și cine tre­buie să exercite controlul asupra lucrărilor efec­tua­te etc. Un drum fundamental eronat, după pă­rerea mea.

Argumentul principal (susținut și de CSM, și de unii juriști) în favoarea menținerii de principiu a articolelor de lege cu pricina a fost că, dacă ele ar fi suspendate, s-ar crea o discriminare între mun­ca fizică și cea intelectuală: un deținut ar putea să-și scurteze timpul de ședere la închisoare spă­lând vase, muncind în parcuri sau în atelierul de tâmplărie al închisorii, dar n-ar putea face același lucru dacă ar scrie „lucrări științifice“.

Trec repede peste dificultatea legală de a defini clar ce înseamnă „lucrare științifică“. Ce se va mă­sura: numărul de pagini? Dar există articole care va­lorează mai mult decât tomuri. Numărul de re­ferințe? Arbitrar. Contribuția la cunoaștere? Cum poate fi ea cuantificată, în așa fel încât un ju­de­că­tor să ia o decizie? În fapt, știm de la Thomas Kuhn că este „știință“ producția unui „om de ști­in­ță“ recunoscut ca atare în comunitatea oamenilor de știință din mediul academic-universitar în mo­men­tul respectiv. Definiția nu-i deloc lipsită de echi­voc. De exemplu, dacă cineva scrie o lucrare de „medicină alternativă“ este „știință“? Dar de crea­ționism? Sunt anumite comunități – mi­no­ri­ta­re – care vor spune că da. Mulți alții – că nu.

Oricine de bună-credință își dă seama că, în prin­ci­piu, închisoarea nu-i locul unde să desfășori ac­ti­­vități științifice. Nu ai biblioteci și laboratoare; nu sunt posibile cercetările „pe teren“, n-ai la dis­poziție date statistice noi, n-ai colaboratori. Dar să admitem că cineva ar primi încuviințarea să ai­bă tot ceea ce-i trebuie (de exemplu, cărți și ar­ti­co­le), pen­tru a realiza o activitate științifică. Și să mai pre­supunem că, în aceste condiții, respectivul a rea­lizat o lucrare pe care o comisie academică o va califica drept științifică. În continuare, susțin că respectivul om de știință tot nu ar trebui să ai­bă dreptul la o scutire de pedeapsă și, cu atât mai pu­țin, cu cât el este un om de știință mai au­ten­tic.

Argumentul meu se bazează pe premisa că în­chi­soarea reprezintă o pedeapsă. Or, a fi pedepsit în­seamnă și a face altceva decât ai vrea să faci în li­bertate. Altfel spus, detenția aduce și o cantitate de­terminată de neplăcere, de suferință pe care de­ținutul o are de îndurat, pentru a compensa su­fe­rin­ța pe care a produs-o în libertate. Or, nimeni nu face de bunăvoie o muncă fizică, de exemplu, a mătura străzile sau a spăla vasele. În libertate, omul muncește astfel numai constrâns de nevoia subzistenței sau a altor beneficii, ex­te­rioare muncii respective. („Întru su­doarea feței tale să mănânci pâine, pâ­nă când te vei întoarce în pă­mânt...“) Deținutul care acceptă mun­ca fizică (indiferent dacă a trăit sau nu din ceva similar în libertate) acceptă deci o neplăcere și, în acest caz, este în­dreptățit să primească o diminuare a zilelor de detenție. Cantitatea ge­ne­rală de neplăcere rămâne constantă, dar ea se distribuie diferit: mai puțin în timpul de executare a pedepsei, mai mult în munci fizice.

Cazul deținutului autor de lucrări ști­in­țifice este diferit: dacă luăm în se­rios pretențiile lui, el își continuă în în­chisoare o activitate de vocație, pe ca­re se presupune că a ales-o de bu­nă­voie și a practicat-o cu plăcere și chiar entuziasm. De ce atunci ar tre­bui el iertat de zile de pedeapsă pen­tru continuarea unei vocații? Accept ca deținuții să „iasă mai repede“, dacă îndeplinesc diferite munci care nu le sunt pe plac sau măcar susceptibile să nu le fie pe plac. Dar cum să accept ca cineva să iasă mai repede, dacă și-a practicat tocmai profesia creatoare că­reia i s-a dedicat, care dă sens vieții sa­le? Cum s-ar putea diminua în acest fel cantitatea totală de neplăcere pre­su­pusă de pedeapsă?

Așadar, dacă deținutul produce „lu­crări științifice“ autentice, el nu va di­minua această cantitate de neplăcere; deci nu există o rațiune pentru eli­be­ra­rea lui mai rapidă. Iar dacă lucrarea es­te o impostură, atunci cu atât mai pu­țin nu există această rațiune.

La acest argument mai adaug și că, ne­suprimând articolele de lege res­pec­ti­ve, am creat deja o discriminare între munca științifică și cea artistică și li­terară: de ce un deținut care produce „lucrări științifice“ iese mai repede, iar unul care ar produce romane sau picturi nu ar avea același drept? Bi­ne­înțeles că, în aceste ultime situații, con­trolul ar fi practic imposibil (dacă ne e greu să definim ce este „știința“, cum vom putea defini „arta“ sau „li­te­ratura“?), dar chestiunea de principiu e de același tip: nicio activitate voca­țională și creatoare, despre care pre­su­punem întemeiat că își găsește sa­tis­facția și în ea însăși, dincolo de re­com­pensele externe, n-ar trebui să „răs­plă­tească“ un deținut, ci în această po­ziție se pot afla doar „muncile“ care se fac „întru sudoarea feței“ și despre care nu presupunem că-și află în sine vreo satisfacție. De aceea, nu este în­tâmplător că, după spusele d-nei Ra­lu­ca Prună, reglementări similare în fa­voarea „savanților“ din penitenciare nu există în nicio altă țară din UE.

Dar noi ne vrem „originali“ și aici, nu însă spre a aduce ceva bun pe lume, ci spre a spori tupeul și sfidarea pe ca­re ne-o aruncă marii noștri infractori, cu consecința adâncirii în rușine și în discreditare profesională.