De același autor
Problematica vastă a ajutorării refugiaților din teritoriile pierdute în vara anului 1940 s-a suprapus creșterii exponențiale a antisemitismului, care după 1940 a atins cote paroxistice, regimul antonescian făcându-i pe evrei țapi ispășitori. „Pe măsură ce România se alinia din ce în ce mai strâns de partea Germaniei, situația evreilor devenea tot mai precară”(1). Abuzurile comise de comisarii pentru românizare, care se ocupau cu confiscarea bunurilor evreiești, a fost, de altfel, unul dintre motivele nemulțumirii lui Antonescu față de legionari și de ruptură între cele două tabere. La 18 ianuarie 1941, în ajunul rebeliunii legionare, Antonescu a abolit posturile de comisari, înlocuindu-i cu o structură aflată în subordinea Ministerului Economiei Naționale care se numea Secretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului, în componența căruia se afla și un Centru Național de Românizare. Chiar și denumirea acestui secretariat de stat dovedește că ambele aspecte erau interconectate, în viziunea autorităților, spolierea evreilor trebuind să ajute la integrarea, despăgubirea refugiaților români. „După înlăturarea Gărzii de Fier, nu a existat niciun răgaz în aplicarea măsurilor antisemite; politica de românizare a continuat în ritm alert. Sub dictatura antonesciană, au fost extinse măsurile antisemite”(2). Antisemitismul lui Ion Antonescu este indiscutabil în lumina cercetărilor actuale, răzbate din nenumărate documente și îl face direct responsabil pentru moartea evreilor de pe teritoriile românești sau administrate de România (adică Transnistria).
Legislația antisemită a început să fie adoptată încă de pe vremea Guvernului Goga-Cuza, de la începutul anului 1938. La 8 august 1940 s-a adoptat Decretul-lege nr. 2650 privitor la starea evreilor din România (existau trei categorii de evrei). La 9 septembrie 1940, la scurt timp de la abdicarea lui Carol al II-lea, întregul personal evreiesc al teatrelor și operelor din România a fost concediat. Ulterior s-au întocmit liste cu „artiștii și muzicanții de origine etnică evrei, cărora Ministerul Cultelor și Artelor le-a refuzat acordarea autorizațiilor” (de a-și exercita profesia –n.m.). Foarte judicios acest minister, care transmitea prefecturilor din țară liste cu numele a 733 de artiști evrei care nu mai aveau dreptul de a cânta nici individual și nici în vreo orchestră. Evreii puteau cânta doar pentru evrei, pentru a nu corupe auzul fin al românilor ortodocși, în localuri speciale, destinate numai evreilor. Ele nu puteau angaja artiști sau cântăreți români. Un fel de apartheid. Mai mult, patronii acestor localuri erau obligați să trimită autorităților, pe lângă o cerere de autorizare pentru un program artistic, care să fie acceptat de Societatea Compozitorilor, plătind o sumă de bani acesteia, dar și acte oficiale prin care să facă dovada originii etnice a artiștilor!
Un alt decret-lege din 27 martie 1941 prevedea exproprierea și administrarea de către stat și revinderea proprietăților evreiești ne-evreilor. Mărinimos, statul român le permitea evreilor care fuseseră evacuați din mediul rural în reședințele de județ, pentru a fi mai îndeaproape controlați, „să își vândă averea lor mobiliară (marfă, mobile) la români”(3). Alte decrete-legi îi obligau să predea Armatei române un număr de haine și încălțăminte de bună calitate, să își predea aparatele de radio. „La 3 octombrie 1940, evreilor li s-a interzis să închirieze farmacii – cele mai multe farmacii erau fie închiriate, fie deținute în proprietate de evrei – și la 5 octombrie, proprietățile rurale au fost expropriate de la evrei, tot așa cum au fost expropriate terenurile forestiere, morile, distileriile și silozurile de cereale la 12 noiembrie și navele la 4 decembrie”.(4)
Documentele găsite în dosare prăfuite prind viață în evocările lui Mihail Sebastian din celebrul său jurnal,(5) dovedind încă o dată că ele produceau efecte dramatice chiar dacă, în fond, erau doar niște simple bucăți de hârtie „Toți evreii de la 20 la 36 de ani, convocați la Prefectura Poliției pentru astă-seară și mâine-dimineață, cu mâncare pe trei zile și rufe de schimb, așadar și Benu, și eu. Un moment de înlemnire, de spaimă neputincioasă, de disperare. Și pe urmă, vechiul meu sentiment de inutilitate, de predare în fața nenorocirii, de acceptare cu ochii închiși a catastrofei”(6) (2 august 1941). „Lamentabil spectacol în curtea Sinagogii Mari, unde se strâng pături, saltele, rufe de pat, perne. Oameni necăjiți vin mereu cu lucrurile în spinare, resemnați, triști, fără revoltă, aproape fără mirare. Nu se mai miră nimeni de nimic. Autoritățile sunt nemulțumite; se lucrează fără spor, fără entuziasm. Se aduc lucruri vechi. Am fost avertizați că, dacă până mâine nu ne executăm, rechizițiile se vor face direct de armată. În plus, azi-dimineață a venit o nouă cerere, tot ultimativă: 5.000 de costume, pălării, bocanci”(7) (4 septembrie 1941). Iar la 12 septembrie 1941 i-a fost închis telefonul pentru că evreii nu mai aveau dreptul să dețină unul, după cum i-a fost confiscat și aparatul de radio, la un moment dat. Iar la 12 noiembrie 1941 scria în jurnal că „o ordonanță a primăriei interzice evreilor să târguiască în piață, în afară de anumite ore (10-12) și prevede pedepse pentru oltenii care le-ar vinde totuși, călcând această interdicție. Te întrebi în fiecare zi ce se va mai născoci împotriva noastră. Trebuie multă imaginație ca să se găsească ceva nou. De altfel, de când cu exproprierea imobilelor, de când cu deportările și asasinatele – tot restul devine grotesc, pueril, stupid. Nici măcar nu mai e deprimant. E uneori în antisemitism ceva diabolic – dar acum, când nu înotăm în sânge, ne bălăcim în simple găinării”(8).
Cea mai importantă concentrare de evrei din județul Prahova se afla la Ploiești, unde recensământul din 1930, cel care oferă cea mai bună oglindă a României interbelice, arată că trăiau 3.741 de evrei, adică 4,84% din populația de 77.341 de locuitori, dominată zdrobitor de români (87%). La recensământul din 1966 mai rămăseseră în Ploiești doar 964 de evrei, reprezentând un neglijabil 0,84% din totalul populației. După limba vorbită în anul 1930, erau înregistrați doar 955 de vorbitori de idiș, ceea ce înseamnă că o bună parte dintre evrei au declarat româna ca limbă maternă. Religia mozaică era practicată de 3.876 de oameni (5%).(9)
Și în Prahova au avut loc tulburări cu caracter antisemit după proclamarea statului național-legionar din 14 septembrie 1940. Filiala prahoveană a Mișcării Legionare a fost una deosebit de activă în toată perioada interbelică, totul culminând cu asasinarea lui Armand Călinescu de către un comando al răzbunătorilor, condus de Miți Dumitrescu, care era avocat în baroul din Ploiești. Toți cei nouă legionari care făceau parte din această echipă a morții erau din Prahova, ei fiind executați. Populația evreiască din oraș evident că începea să aibă temeri și mai mari decât până atunci, complet îndreptățite. La 10 octombrie 1940, poliția legionară care dubla poliția normală și care își aroga drepturi extralegale a sechestrat un număr de evrei la sediul ei și i-a forțat să vândă „de bunăvoie” proprietățile urbane. Un alt grup de evrei a fost arestat și reținut într-un depozit de covoare persane, furate, adică românizate de către legionari. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 s-ar fi produs mai multe violențe și jafuri asupra unor familii evreiești din Ploiești, iar sinagoga din strada Greceanu, care suferise oricum deteriorări în urma cutremurului din 9/10 noiembrie 1940, a fost pusă la pământ de legionari.
Ampla legislație antisemită a produs consecințe directe care se regăsesc în documentele de arhivă. Într-o proclamație pompoasă (10) care se regăsește în documente tip afiș care era lipit peste tot cu ocazia trecerii în anul 1941, generalul Ion Antonescu se lăuda cu faptul că expropriase „56.000 de hectare pentru a da rosturi de viață celor pribegi”, fără să menționeze că o bună parte din aceste suprafețe aparținuseră, de fapt, evreilor, și nu statului român. Există o listă cu suprafețele agricole confiscate de statul român de la evrei, cele mai mari din Prahova fiind de 203 hectare la Ploieștiori și 98,5 hectare în Buda-Găgeni. Mai mulți refugiați din Basarabia primiseră diverse bunuri care aparținuseră evreilor. Unui anume Constantin Vidrașcu, care era arendașul viei ce fusese expropriată de la evreul Mircea Schein, din com. Chițorani, i se permitea să vândă vinul rezultat. Un alt refugiat dintr-o comună din județul Durostor solicita zece pogoane de teren pentru a le cultiva „din moșia jidanului Hergas din Bereasca”, acum cartier în Ploiești. Evreilor, fiind bine reprezentați (11) în domeniul medical sau farmaceutic, le-a fost interzis să mai producă spirt sau produse derivate. Toate micile fabrici erau confiscate de stat și de asemenea „cazanele de orice categorie pentru fabricarea rachiului și țuicii” (în inventarul antisemitismului român, la loc de frunte se afla mitul evreului diabolic care se îmbogățea vânzând alcool bunului și nevinovatului țăran român). „Se vor prelua aceste bunuri împreună cu întregul inventar viu sau mort, precum și stocurile de produse și materii prime aflate în depozitele lor la data de 3 mai 1941 cari trec în patrimoniul statului”. Administrația își făcea datoria și redacta un raport complet adresat prefectului, în care se sintetiza situația confiscărilor proprietăților evreiești din întregul județ Prahova. La Valea Călugărească se expropriase o vie, având o suprafață de 8,5 hectare, care a fost trecută în administrarea unei școli medii de agricultură, iar de la alt evreu, o altă vie mai mică, având o suprafață de două hectare. În același registru, și la Urlați fusese rechiziționată via lui Pascu Fitermann cu o suprafață de 21,45 hectare, care a fost arendată unui refugiat basarabean. Lângă Ploiești, în satul Ploieștiori, fusese confiscată o moșie mare, cu o suprafață de 203 hectare, care fusese arendată unui colonel (oare cum și pe ce bază?). O altă moșie de 23,5 hectare fusese românizată/naționalizată în comuna Rafov și dată în arendă unui refugiat din Cadrilater, iar în comuna Plavia (12) aceeași soartă o avusese o moșie de 23 de hectare, dată spre exploatare unui refugiat din Basarabia. Și celebra moară a lui Jacques Leon din Ploiești, cea mai importantă din județ și nu numai, fusese rechiziționată și în cele 11 camere locuibile fuseseră instalați refugiați, cu o chirie lunară între 200 și 800 de lei, „în funcție de mărimea camerelor”.
În Câmpina, se rechiziționase moara care nu mai funcționa de ceva timp a unui evreu, precum și alte 44 de imobile, mai mult sau mai puțin deteriorate de cutremurul din 10 noiembrie 1940 (multe erau magazine, având și suprafețe de teren, mai mari sau mai mici). În tabelul transmis de primărie era specificat și numărul de camere pe care le aveau. În comuna Boldești (acum, componentă a orașului Boldești-Scăeni), fusese naționalizată o pășune de 4 hectare. Și în Bușteni fusese confiscat un imobil care avea și o suprafață de teren mare, de 5.547 de metri pătrați. Interesant este că acest raport a fost întocmit de un subprefect care avusese aceeași poziție în județul Tighina și care s-a retras din Basarabia cu destule documente de serviciu, dar și cu suma de 472.500 de lei, pe care o preda comisiei județene din Prahova „pentru dispunere”, un exemplu de moralitate mai rar întâlnit (în debandada din iunie 1940 nu s-ar fi mirat nimeni dacă subprefectul și-ar fi însușit suma, clamând că a lăsat-o în localurile părăsite în fața avansului trupelor bolșevice). //
Dennis Deletant în Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său 1940-1944, Editura Humanitas, București, 2008, pag. 116.
Ibidem, pag. 119
SJAN Prahova, Fond Prefectura Prahova, Dosar refugiați Cadrilater, nr. 23/1941Ibidem, pag. 118
Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, 1996Op. cit., pag 366. Sebastian face referire la faptul că evreilor li s-a impus munca forțată, de exemplu, în folosul Căilor Ferate Române sau la întreținerea drumurilor. Însă din cei 84.042 de evrei apți de muncă în 1941, doar 47.345 au fost cu adevărat convocați, restul fiind scutiți din varii motive. Nu putem decât să ne imaginăm corupția în floare care exista. Sursa Dennis Deletant, op. cit., pag. 125
Mihail Sebastian, op. cit. pag. 381
Ibidem, pag. 414.
În Evoluția populației între 1810 și 2011 de Niculina Gheorghe, Elena Florica Popescu și Gabriel Stoian în „Marea Carte a Ploieștilor”, coord. Gheorghe Marinică, Constantin Treistioreanu, vol. I, Editura Ploiești-Mileniul III, Ploiești, 2011, pag. 63-70
Către toți românii. Cuvânt de Anul Nou în Dosarul 27/1941 rebeliunea legionară în județul Prahova, SJAN Prahova.
Suprareprezentați în raport cu ponderea lor în cadrul populației, din motive care țineau de tradiția acestei ocupații - se transmitea din tată în fiu etc.
Acum doar sat component al com. Iordăcheanu.
