Marele război care a schimbat lumea (I)

Ferguson analizează cu minuțiozitate dimensiunea economică, raportul de forțe de dinainte de 1914, atât de important pentru ceea ce avea să urmeze după august 1914.

Codrut Constantinescu 08.03.2022

De același autor

Niall Ferguson este unul dintre cei mai inspirați și inteligenți istorici ai spațiului anglofon, ceea ce nu-i deloc puțin. Cărțile lui combină analiza economică cu cea istorică, încercând să ofere o perspectivă inedită asupra unor mari procese istorice. În limba română i-au fost publicate mai multe volume esențiale. Am scris despre unul dintre ele chiar în paginile Revistei 22 (Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă)1. Niall Ferguson s-a concentrat și asupra Primului Război Mondial și pentru că există o dimensiune personală – bunicul său, John Gilmour Ferguson, luând parte la el, înrolându-se la numai 16 ani, ajungând în Batalionul 2 Seaforth Highlanders, care făcea parte din Corpul Expediționar Britanic, în fapt, unul dintre cei 557.618 scoțieni care s-au înrolat în Armata Britanică. Scoția a suferit pierderi teribile (26,4% au murit, unul dintre cele mai grele procente). „Bunicul meu a fost unul dintre norocoșii 73,6%. A fost împușcat în umăr de un lunetist al cărui glonț l-ar fi ucis cu siguranță dacă l-ar fi nimerit cu doar câțiva centimetri mai jos. A scăpat cu viață dintr-un atac cu gaze, deși plămânii săi au suferit leziuni permanente.” De altfel, monumentele dedicate eroilor scoțieni se află amplasate până în cele mai obscure cătune ale Scoției, comunitățile ținând să eternizeze memoria acestor fii ai lor care au murit pentru Marea Britanie și imperiu.  

Ferguson analizează cu minuțiozitate dimensiunea economică, raportul de forțe de dinainte de 1914, atât de important pentru ceea ce avea să urmeze după august 1914. „Dacă se calculează ratele de creștere pentru populația Germaniei (1,34% pe an), produsul național brut (2,78%) și producția de oțel (6,54%), nu există nicio îndoială că ea a depășit Marea Britanie și Franța între 1890 și 1914.” Trebuie luată în considerare uriașa putere financiară pe care o avea Marea Britanie, care exportase mult capital în afara granițelor sale. Spre deosebire de versiunea comunistă, care încerca să explice declanșarea Primului Război Mondial prin teoria capitalurilor concurente care s-au ciocnit (și era absolut inevitabil să o facă) și care este falsă, ca mai tot ceea ce au imaginat corifeii ideologici comuniști (doar teroarea este concretă și adevărată), cei mai mulți oameni de afaceri britanici sau germani au adoptat poziții clar antirăzboinice și pentru că orice război afectează lumea afacerilor. Exportul de capital al Marii Britanii a sporit influența ei internațională, care oricum era uriașă, având în vedere că stăpânea într-o formă (juridică) sau alta 33 de milioane de kilometri pătrați, iar în imperiu trăiau 444 de milioane de oameni, din care numai 10% se aflau propriu-zis în arhipelagul britanic, și deținea principala flotă militară și comercială a lumii. De altfel, globalizarea de azi este o creație britanică, ea fiind doar preluată și apărată de americani după scufundarea Imperiului Britanic de după 1945. Cunoscutul istoric scoțian trece în revistă, în detaliu, și crizele care au avut loc înainte de 1914, deloc puține și care nu au dus la izbucnirea unui război mondial. Care era în ajunul războiului proporția cheltuielilor militare în cadrul produsului național al fiecărei puteri care a luat parte la această teribilă conflagrație? „În perioada de dinainte de 1914, povara militară a crescut rapid raportată la economie ca întreg în Marea Britanie, Franța, Rusia, Germania și Italia, de la 2-3% din produsul național net în perioada de dinainte de 1893, la 3-5% în 1913”. Marea Britanie cheltuia relativ puțini bani pe acest domeniu, având în vedere întinderea imperiului său colonial. În principiu, apărarea era descentralizată, fiecare colonie sau dominion având grijă de el însuși. Germania cheltuia 3,9% din produsul național net, mai mult decât Austria și Marea Britanie (3,2%), dar cu mult mai puțin decât Franța (4,8%) și Rusia (5,1%), o cifră similară cu cea a tinerei Italii.

Pentru istoricul scoțian, marea întrebarea a verii anului 1914 era cum urma să se poziționeze Marea Britanie în conflictul inevitabil dintre cele două tabere. Însă atât germanii, cât și francezii desconsiderau importanța și forța micii armate britanice și credeau că, indiferent de atitudinea Imperiului Britanic, se vor putea descurca. Guvernul britanic era divizat în legătură cu poziția care trebuia adoptată (unii erau pentru o neutralitate cu orice preț). S-a dovedit însă că germanii au desconsiderat masiv impactul avut de intrarea Londrei într-un război care nu a fost deloc scurt, așa cum toată lumea credea în august 1914.

Captivante sunt informațiile despre fenomenul recrutării și proporționalității etnice și sociale din Imperiul Britanic în ajunul războiului și în primii doi ani după aceea. În Marea Britanie, serviciul militar obligatoriu a fost instituit abia în 1916, până atunci, armata britanică bazându-se pe voluntari. Care nu au fost deloc puțini, ci 2,5 milioane de bărbați, cam 25% dintre cei apți de război. Într-o singură săptămână, la începutul războiului s-au înrolat 174.901. Cei mai entuziaști au fost reprezentanții clasei de mijloc, dar și ai muncitorimii miniere (în prima lună se oferiseră voluntari 115.000 de mineri, ceea ce punea o mare problemă, având în vedere că sectorul extracției de cărbune era vital pentru efortul de război). „Până la bătălia de pe Somme, britanicii au luptat mai ales pentru că au vrut ei, nu pentru că au fost nevoiți”. La nivelul naționalităților, războinicii scoțieni și-au dovedit entuziasmul, până în decembrie 1915 înrolându-se 27% dintre bărbații cu vârste între 5 și 49 de ani. Irlandezii, care așteptau intrarea în vigoare a Home Rule Act (legea care garanta autonomia Irlandei în cadrul imperiului, dar care a fost amânată sine die, ducând la radicalizarea unei bune părți a naționaliștilor irlandezi), au fost mai puțin entuziaști, căci era clar că nu era războiul lor, doar 11% înrolându-se voluntar (punându-i la socoteală și pe protestanții din Ulster, mult mai devotați cauzei imperiale). Mulți dintre irlandezi erau atât de săraci, încât o făceau pentru ca solda să asigure traiul familiei lăsate acasă. Din rândul dominioanelor, canadienii și australienii s-au dovedit cei mai dornici să ia parte la luptele Imperiului Britanic (641.000 de canadieni s-au înrolat, cel mai mare număr de trupe din rândul dominioanelor – însă doar 5% dintre francofoni s-au înrolat, chiar dacă francofonii numărau 40% din totalul populației, destul de ciudat, având în vedere că se lupta în Franța, pentru Franța). În multe cazuri, în Anglia și în Scoția era un stigmat social să nu te oferi voluntar pentru front. Cauza principală ar fi ideea de patriotism care le fusese inculcată generațiilor de tineri. Însă dacă națiunile occidentale aveau un simț patriotico-civic mult mai aprofundat, în mare măsură știau pentru ce și împotriva cui luptă, în schimb, pe frontul de est, situația era cu totul alta, căci imensele armate austro-ungare, țariste sau otomane erau foarte pestrițe din punct de vedere etnic, armate rurale. La ele nu ajunseseră decât zvonuri și rudimente de sloganuri propagandistice, pe care țăranul nu le credea și nici măcar nu le înțelegea.

Un aspect puțin cunoscut la noi a fost cel legat de propagandă și cenzură în țările implicate în lupte. „Primul Război Mondial a fost primul război mediatic”, chiar dacă ziarele mai relataseră și înainte despre alte războaie, precum cel anglo-bur, de la începutul secolului, sau cel al Crimeei (1853-1856). Dar niciunul dintre acestea două nu avusese amploarea Primului Război Mondial. Statele Unite au adoptat măsuri draconice în această privință și pentru că populația era multietnică și se considera puțin sigură. În 1914, din 100 de milioane de americani, 14,5 erau născuți într-o altă țară și circa opt milioane de americani erau de origine germană, la prima generație sau a doua. Legislația americană era atât de dură, încât nu se permitea nici măcar criticarea războiului, 2.500 de cetățeni fiind puși sub acuzare și o sută primind pedepse cu închisoarea între zece și douăzeci de ani. „În afară de încercarea de a influența opinia publică din străinătate, un obiectiv major al tuturor acestor activități a fost să fortifice voința compatrioților”. De asemenea, această propagandă a avut drept scop atragerea de împrumuturi pentru finanțarea războiului (ca de exemplu emiterea de obligațiuni de stat care erau achiziționate de populație, precum s-a întâmplat în Germania). Interesant este că o bună parte din propaganda războinică nu a fost produsă de stat și agențiile lui, ci de sectorul privat sau semiprivat, care erau coordonate doar de agențiile publice. Și industria cinematografică a fost implicată în acest efort de convingere, care era din ce în ce mai dificil, pe măsură ce anii treceau, iar pierderile erau colosale. Cineaștii britanici au produs aproximativ 240 de filme între 1915 și 1918, pe lângă jurnalele de știri, care erau proiectate în sălile de cinema de două ori pe săptămână. În Germania au apărut filmele feldgrau (gri militar), care au fost produse cu susținerea minimă a autorităților. Acesta a fost mediul în care a apărut compania Universum-Film-AG (Ufa), care avea să devină după război una dintre cele mai mari case de film private din Europa. Explicabil pentru acel timp (dar nu și pentru ceea ce avea să devină după decenii), Hollywoodul nu prea a fost interesat de războiul din Europa, el fiind deja concentrat pe coasta de vest a Americii, departe de Europa. Paradoxal este că „la niciun nivel al societății propaganda de război nu a trebuit să fie produsă de guverne; se genera singură”. Și asta pentru că elitele intelectuale (universitari, poeți, jurnaliști) mureau de nerăbdare să se implice în cauza țării lor. Era începutul pactizării elitelor intelectuale cu națiunea, în conformitate cu teoria lui Julien Benda din celebra sa carte. „La sfârșitul secolului al XIX-lea s-a produs o schimbare esențială: cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice.”2 Acum apare rivalitatea dintre laic (realist) și cărturar (cel desprins din sfera practicului, pământescului, realului). Miza acestei rivalități este dată de puterea de a schimba cursul istoriei. Pe cleric, acest fapt începe să-l intereseze, punându-și talentul în slujba cauzelor. „Cărturarul modern nu-l mai lasă pe laic să coboare singur în piața publică; el consideră că a dobândit spirit cetățenesc și înțelege să și-l exercite din plin; e mândru de acest spirit; literatura lui este plină de dispreț față de cel care se izolează împreună cu arta sau știința și se desprinde de pasiunile cetății.”3 Începutul unui secol extrem de complicat și sângeros. //

Va urma.

 

1. Vezi https://revista22.ro/cultura/imperiul-britanic-sub-lupa-istoricului

2. Julien Benda, Trădarea cărturarilor, traducere de Gabriela Creţia, prefaţă de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. Volumul a apărut într-o primă ediţie în 1927, reeditată în Franţa abia după 19 ani, în 1946, şi iarăşi în 1958 şi 1975 pag. 60

3. Ibidem, pag. 62

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22