De același autor
Contextul iugoslav
Caderea Cortinei de Fier a schimbat complet situatia geopolitica a Iugoslaviei. Daca pana in 1989 Iugoslavia a fost unul dintre pilonii miscarii de nealiniere, reprezentand principala schisma comunista din Europa, dupa 1989 importanta ei geostrategica s-a diminuat simtitor. In timp ce toate tarile blocului comunist au cunoscut diverse miscari politice care vizau democratizarea lor si inlaturarea dictaturilor comuniste, Iugoslavia a cunoscut un proces invers, paradoxal la o prima vedere, insa explicabil la o analiza mai atenta. Principalul regizor al destramarii sangeroase a Iugoslaviei ramane, in mod indiscutabil, Slobodan Milosevici. Milosevici a incarnat spiritul revansard al sarbilor, care, dupa aproape 40 de ani de dictatura a sloveno-croatului Tito, considerau ca statutul lor in cadrul federatiei era mult diminuat fata de adevarata lor pondere. Primele alegeri democratice postbelice din Iugoslavia au adus la suprafata vechea problema nerezolvata a tarii: nationalismul, pentru ca partidele nationaliste din republicile federale au castigat cele mai multe voturi, in detrimentul celor democratice, liberale si transnationale.
Comunitatea Europeana a fost surprinsa de evolutia intregii parti estice a continentului si mai ales a Iugoslaviei, caci procesul generalizat din Est era invers in Iugoslavia. Pentru Comunitatea Europeana, slavii sudici care locuiau in Iugoslavia formata si construita de Tito pareau a fi meniti sa convietuiasca in relativa armonie pentru totdeauna. Primul gest politic al Comunitatii Europene fata de procesul de disolutie iugoslav a fost exprimat de Troica europeana care a vizitat Belgradul in martie 1991 si care viza sprijinul pentru statul iugoslav, extinderea aplicarii principiului inviolabilitatii frontierelor externe, conform Acordurilor de la Helsinki, din 1975, asupra frontierelor interne dintre republicile federale componente ale Iugoslaviei. In ciuda acestor semnale externe de sustinere a federatiei, slovenii si croatii si-au dat seama ca pot profita de noul context geopolitic pentru a-si dobandi independenta totala. Motivele slovenilor erau destul de simple si usor de inteles: fiind cea mai prospera republica federala, slovenilor nu le convenea ca impozitele lor sa fie directionate pentru dezvoltarea unor zone sarace precum Kosovo si Macedonia. La 23 decembrie 1990, slovenii au organizat un referendum privind independenta republicii lor. 89% dintre votanti s-au pronuntat favorabil acestei idei. Inarmati cu acest rezultat, liderii sloveni si-au radicalizat pozitia si, in ciuda presiunii la care au fost supusi din partea Comunitatii Europene, independenta Sloveniei si a Croatiei a fost proclamata la 25 iunie 1991. Dupa doua zile a izbucnit razboiul intre fortele de aparare teritoriala slovene si Armata Federala, dominata de sarbi si muntenegreni. Razboiul nu a fost foarte intens si a durat doar 12 zile. La 3 iulie a izbucnit razboiul si in Croatia, iar Armata Federala a inceput retragerea din Slovenia. Comunitatea Europeana a reactionat rapid si a trimis pe teren o Troica - formata din ministrii Afacerilor Externe ai Luxemburgului, Jacques Poos, Olandei, Hans van den Brock, si Italiei, De Michelis - care a reusit sa impuna celor trei parti combatante semnarea acordurilor de la Brioni. Acestea prevedeau suspendarea timp de trei luni a intrarii in vigoare a celor doua declaratii de independenta, revenirea Armatei Federale in cazarmi si trimiterea de observatori europeni la fata locului. Acest acord s-a dovedit a fi inoperabil, conflictul din Croatia escaladand in luna august si septembrie. In Croatia, minoritatea sarba era mult mai numeroasa, ajungand la aproape 30% din populatia republicii, asezata in zone compacte, destul de aproape de Serbia.
Comunitatea Europeana a fost depasita de situatia care se schimba rapid si nevoita sa adopte o atitudine pasiva, reflexiva, fiind din ce in ce mai clar ca atat Slovenia, cat si Croatia nu doreau altceva decat independenta totala. Comunitatea Europeana era insa ingrijorata in legatura cu soarta minoritatilor. Ce statut trebuiau ele sa aiba? La 7 septembrie 1991, au inceput lucrarile Conferintei de la Haga asupra Iugoslaviei. La 6 octombrie 1991, Comunitatea Europeana a declarat in mod oficial ca dreptul de autodeterminare al popoarelor din Iugoslavia nu poate sa se exercite fara a se tine seama de drepturile si interesele minoritatilor etnice din fiecare republica. Consiliul de Ministri ai Afacerilor Externe din cele 12 tari membre ale Comunitatii, din 6 octombrie 1991, a fost de acord ca negocierile de la Haga sa fie urmate de recunoasterea acelor republici iugoslave care se angajau sa respecte drepturile omului, principiul negocierii tuturor disputelor frontaliere si al inviolabilitatii frontierelor interne. Sarbii nu au fost multumiti cu aceste conditii si au insistat ca regiunile populate in majoritate de sarbi din Croatia sa se poata uni cu Serbia.
Obiectivele UE la inceputul crizei bosniace
Catre sfarsitul anului 1991 si inceputul anului 1992, in interiorul Uniunii Europene s-au cristalizat doua curente de opinie in legatura cu abordarea razboiului civil iugoslav: 1) unul favorabil accelerarii procesului de dezintegrare, care trebuia precedat de recunoasterea noilor state, idee imbratisata de tari ca Germania, Danemarca, Belgia si Italia, si 2) altul care dorea mentinerea statu-quo-ului teritorial fie prin intermediul unei federatii, fie al unei confederatii, idei sustinute de Franta, Marea Britanie, Spania si Grecia. Pozitiile pro-sarbe ale acestui din urma curent au fost erodate de urmatoarele evenimente:
a) Esecul Conferintei de la Haga, care si-a deschis lucrarile la 7 septembrie 1991, in momentul cand luptele incepeau sa se intensifice in Croatia. Conferinta s-a desfasurat sub auspiciile Comunitatii Europene, reprezentata de lordul Peter Carrington. Comunitatea Europeana a respins, in iulie 1991, o propunere olandeza care viza retrasarea frontierelor interne ale Iugoslaviei, in vederea prevenirii escaladarii conflictului. Comunitatea nu a privit cu ochi buni o astfel de solutie si a preferat sa organizeze Conferinta de la Haga, la care au participat reprezentanti ai guvernului federal iugoslav si ai republicilor secesioniste. Unul dintre putinele rezultate ale Conferintei de la Haga a fost infiintarea unei Comisii de Arbitraj a Comisiei Europene, prezidata de Robert Badinter, care trebuia sa clarifice, in urma negocierilor, raporturile constitutionale dintre republicile iugoslave. De-a lungul acestei conferinte, sarbii au inceput a fi perceputi ca fiind responsabili pentru dezastrul Iugoslaviei. Guvernul olandez a propus trimiterea a 30.000 de soldati ai Uniunii Europei Occidentale pentru a se interpune intre cele doua parti combatante. Guvernul de la Belgrad a refuzat orice interventie a unor trupe straine pe teritoriul unui stat suveran.
b) Distrugerile provocate de Armata Federala oraselor croate Vukovar si Osijek (Fiume) care au fost asediate si ulterior cucerite de catre sarbi. Armata Federala a sprijinit minoritatea sarba din Croatia in miscarea ei secesionista. Cele doua krajne sarbe secesioniste se intindeau pe 35% din suprafata Croatiei.
c) La 7 decembrie 1991, Comisia Badinter si-a prezentat concluziile destul de pesimiste: federatia iugoslava se afla intr-un proces ireversibil de disolutie. Comisia se pronunta pentru recunoasterea independentei Sloveniei, Macedoniei, Croatiei si chiar a Bosniei-Hertegovina, dupa organizarea unui referendum asupra independentei.
Pana in aprilie 1992, Bosnia nu a ocupat un loc in prim-planul scenei politice iugoslave. Parlamentul de la Sarajevo a decis, prin votul unei majoritati de deputati musulmani si croati, sa reafirme suveranitatea republicii, in ciuda opozitiei deputatilor sarbi, care au si parasit Parlamentul de la Sarajevo. In urmatoarele zile, sarbii au proclamat Republica Sarba a Bosniei. La 10 noiembrie 1991, sarbii au organizat, la randul lor, un referendum privind mentinerea zonelor locuite de ei in Iugoslavia.
La 16 decembrie 1991, Comisia Europeana a definit criteriile pe care trebuiau sa le intruneasca republicile care doreau sa devina independente. La 20 decembrie, Macedonia si Bosnia au prezentat Comunitatii Europene cereri de recunoastere a independentei. Dupa doar trei zile, Germania a declarat ca recunoaste unilateral independenta Croatiei si a Sloveniei incepand cu data de 15 ianuarie 1992, data la care si ceilalti parteneri ai Germaniei, din interiorul Comunitatii, trebuiau sa-si exprime punctul de vedere. La 15 ianuarie, Comunitatea a recunoscut independenta Sloveniei si Croatiei, dar a recomandat Bosniei sa organizeze un referendum. In ciuda faptului ca sarbii s-au opus prin toate mijloacele si, pana la urma, au boicotat referendumul, comunitatea musulmana si cea croata s-au prezentat masiv la urne, 64% din populatia cu drept de vot a republicii votand in proportie de 99% pentru independenta. La 3 martie 1992, parlamentul croato-musulman a votat independenta republicii, care a fost recunoscuta de Comunitatea Europeana la 7 aprilie 1992. Comunitatea Europeana a asistat din nou neputincioasa la o periculoasa divizare interna, sperand in van ca noile elite politice sa-si europenizeze nu numai discursul, dar si practicile.
In martie 1992, cand Bosnia statea deja pe un butoi de pulbere, Comunitatea Europeana a organizat o noua conferinta la Bruxelles, ulterior mutata la Lisabona, a carei principala tema era Bosnia si violentele care stateau sa izbucneasca. Conferinta de la Lisabona a prezentat un plan de impartire a Bosniei in cantoane etnice, prima idee de impartire a Bosniei. Planul a fost respins de sarbi. Razboiul civil a izbucnit la 4 aprilie 1992 si a condus la rapida incercuire a Sarajevoului de catre fortele sarbe. Conferinta de la Lisabona a tinut pana la 2 mai 1992, marcand si sfarsitul singurei tentative de mediere exclusiv comunitara. In Bosnia, dupa numai cateva luni de lupte, comunitatea sarba, care reprezenta doar 34% din populatia republicii, a ocupat 70% din teritoriu, profitand de armamentul modern cedat de catre Armata Federala si de miile de militari sarbi care au fost lasati sa se inroleze in fortele armate sarbe din Bosnia. Comunitatea musulmana, care reprezenta 43% din populatia Bosniei, a ramas cu doar 20% din teritoriul republicii. Celelalte 10% au revenit croatilor. Pana in vara anului 1995, s-a mentinut acest raport fragil.
Esecul Uniunii Europene, interventia americana
Agravarea situatiei din Bosnia si imposibilitatea Comunitatii Europene de a preveni varsarea de sange au determinat Comisia Europeana sa se alature eforturilor ONU. Cele doua organizatii au infiintat o noua comisie, condusa de Cyrus Vance din partea ONU si lordul Owen din partea Comunitatii Europene. Planul Vance-Owen a fost cel de-al doilea plan international care a incercat sa puna capat sangerosului razboi civil. Prezentat la 4 ianuarie 1993, el prevedea oprirea ostilitatilor, demilitarizarea orasului Sarajevo asediat de sarbi, impartirea republicii in 10 provincii autonome, fiecarei comunitati revenindu-i trei. Sarajevo era decretat oras deschis. Sarbii au respins planul, avand in vedere pozitiile puternice pe care le detineau. Cea de-a doua faza a cooperarii dintre Comunitatea Europeana si ONU s-a concretizat intr-un alt plan de pace, Planul Owen-Stoltenberg. Planul prevedea o alta impartire a Bosniei in trei republici. Musulmanilor le revenea 30% din teritoriu, croatilor 18%, iar sarbilor 52%. De data aceasta, bosniacii musulmani au refuzat planul, fiind nemultumiti de procentajul alocat. Esecul Uniunii Europene si al ONU parea a fi total, singurele lucruri pe care reusisera sa le impuna fiind un embargou asupra armelor (care ii favoriza in mod clar pe sarbi), desfasurarea Castilor Albastre, pentru a proteja sase orase-enclave unde se refugiase populatia civila musulmana (Bihac, Gorazde, Sarajevo, Srebrenica, Tuzla, Zepa). Cele sase orase au fost declarate zone de securitate, insa este interesant de stiut cum au crezut ONU si Uniunea Europeana ca este posibil sa le protejezi din punct de vedere militar cu doar 8.300 de soldati, in mare masura contingente furnizate de tarile UE, care aveau si consemnul clar de a nu folosi forta nici macar in cazuri de legitima aparare. Dupa repetatele esecuri ale UE, care reusise sa preia gestiunea crizei de pe agenda SUA, afirmand ca, fiind vorba de o criza europeana, este cazul ca UE sa o rezolve, Washingtonul a inceput sa faca presiuni din ce in ce mai insistente pentru ca politica fata de Bosnia sa fie schimbata. In urma acestor presiuni, dar si a bombardarii pietei Markale din Sarajevo de catre saarbi, la 5 februarie 1994 s-a constituit un Grup de Contact, format din SUA, Rusia, Franta, Germania si Marea Britanie. Scopul acestei formule era acela de a implica atat SUA, cat si Rusia, care ar fi putut influenta partea sarba. In acest context, rolul UE se diminueaza, ea fiind reprezentata doar de cele mai puternice trei state. Americanii au inteles rapid ca sarbii nu vor ceda de bunavoie niciodata 20% din teritoriul Bosniei, de aceea, la 1 martie 1994, i-au fortat pe liderii croati si musulmani sa semneze un acord prin care se infiinta Federatia Croato-Musulmana. Americanii au permis inarmarea acesteia. In vara anului 1995, ofensiva fortelor armate croato-musulmane, facilitata de bombardamentele NATO asupra unor obiective sarbe, a dus la recuperarea unor vaste teritorii de catre musulmani si croati. Atunci cand proportia teritoriala intre cele doua tabere a devenit egala, americanii au impus incetarea ostilitatilor. Prin Acordul de la Dayton, sarbii au trebuit sa se multumeasca cu 49% din suprafata Bosniei, dar procentul era mai mare decat proportia populatiei sarbe de la inceputul conflictului si, oricum, sarbii erau pe cale sa piarda din punct de vedere militar conflictul. Musulmanii au obtinut dublarea teritoriului lor, la fel precum croatii, ambele comunitati continuand sa faca parte dintr-o federatie care, alaturi de Republica Srbska, forma noua republica confederativa a Bosniei si Hertegovinei.
Biroul Inaltului Reprezentant a fost infiintat pentru a monitoriza implementarea aspectelor civile ale acordurilor. Incepand cu anul 1995, o forta de mentinere a pacii (IFOR), formata din 60.000 de soldati apartinand in mare masura statelor membre NATO, a fost desfasurata in Bosnia. Unul dintre obiectivele acestei forte a fost acela de a-i aresta pe vinovatii de masacrele comise in regiune de-a lungul razboiului. Pe masura ce situatia din zona se stabiliza, IFOR a fost inlocuita cu o forta mai redusa din punct de vedere numeric, SFOR, formata doar din trupe NATO. In decembrie 2004, locul acestei structuri a fost luat de catre EUFOR, o forta militara condusa si formata din militari ai statelor din Uniunea Europeana. Si prin analiza lentei translatii a conducerii fortelor militare menite a mentine pacea putem constata esecul UE in cazul crizei bosniace, cel mai sangeros razboi din Europa de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Esecul UE se datoreaza disensiunilor interne, imposibilitatii coordonarii pozitiilor marilor state, divergentelor de abordare si intereselor diverse. Esecul UE in timpul crizei iugoslave si mai ales a subcomponentei sale bosniace se poate explica si prin faptul ca Politica Externa si de Securitate Comuna se afla in plina elaborare in momentul in care criza iugoslava a izbucnit. PESC a fost prevazuta si definitivata in Tratatul de la Maastricht (titlul V, art. J 1-11) semnat in 1992, ratificat si intrat in vigoare la l noiembrie 1993. Insa PESC nu a aparut din senin, ea fiind o continuare a etapei ale carei baze au fost puse de Raportul Davignon, din 1970, cu scopul de a intari solidaritatea statelor membre in chestiuni internationale. Fulvio Attina, profesor la Universitatea din Catania (Italia), afirma ca: “Desi criticii spun ca procesul a fost lent, cu putine realizari de substanta, in ultimii doisprezece ani procesul de construire a PESC s-a dezvoltat in mod constant si a generat rezultate importante. Marea varietate a preferintelor si anticiparilor nationale in privinta PESC poate explica ritmul lent de dezvoltare a acestui domeniu. Guvernele si opinia publica din statele europene au atitudini diferite, uneori schimbatoare, asupra PESC. Guvernele cu capacitati puternice in domeniu sprijina in mai mica masura integrarea supranationala in chestiuni externe si de securitate decat guvernele cu capacitati reduse pe plan extern”. Attina nu enumera in expunerea sa si care ar fi fost rezultatele importante ale PESC, insa, cu siguranta, printre acestea nu se numara nici criza iugoslava, mergand chiar pana la subcomponenta ei kosovara, de data mai recenta, si, cu atat mai putin, criza irakiana care a impartit statele membre ale UE in doua tabere destul de bine delimitate.
Karen S. Smith scria in volumul Politica externa a Uniunii Europene ca “Razboiul din Iugoslavia a facut evidente severele deficiente ale UE in a trata conflictele violente; UE este mult mai bine pregatita pentru a impiedica, de la bun inceput, izbucnirea conflictelor. Folosindu-si instrumentele ei civile pentru a incerca sa previna conflictele in Europa de Est, UE a fost, de asemenea, mai mult proactiva decat reactiva”.
Muntenegru
Dupa criza din Kosovo, o alta etapa a destramarii Iugoslaviei a avut loc in mod pasnic la 21 mai 2006, in urma referendumului din Muntenegru, in care adeptii independentei micii republici, in frunte cu primul ministru Milo Djukanovici, au castigat 55,4% dintre sufragiile electoratului muntenegrean. Discutabila ramane impunerea de catre UE a pragului de 55%, stabilit in ideea de a elimina orice echivoc in legatura cu un act politic major. Prezenta a 85% din electoratul muntenegrean a dovedit interesul major al populatiei pentru viitorul republicii. Care au fost motivele acestui divort de catifea? Principalul motiv il constituie intreruperea de catre Comisia Europeana a negocierilor cu Belgradul, ca urmare a obstacolelor pe care le intampina Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavie in a-i captura pe Karadzic si Mladici. Opozantii independentei au sustinut ca mica republica nu va rezista din punct de vedere economic fara Serbia, teorie care poate fi demontata. Independenta Muntenegrului duce la pierderea de catre Serbia a oricarui acces la Marea Adriatica. Evolutiile ultimului deceniu si jumatate au demonstrat si ca micile tari pot face fata mai usor dificultatilor economice decat tarile medii sau mari. Nu in ultimul rand, UE a declarat ca va relua negocierile de aderare cu noul stat independent. Cei care sunt surprinsi de independenta Muntenegrului uita sau nu cunosc faptul ca aceasta republica a avut o traditie istorica a independentei mult mai bogata decat alte tari care s-au desprins din Iugoslavia titoista in perioada 1991-'95, precum Croatia, Slovenia, Bosnia sau Macedonia, tari care trebuie sa rascoleasca serios in tratatele de istorie medievala timpurie pentru a descoperi urme de viata statala independenta. Muntenegrul a fost singura zona din Balcani care si-a mentinut independenta fata de Imperiul Otoman si a carui dinastie a condus mica tara pana in 1918.
Ne-am grabi daca am considera declararea independentei Muntenegrului ca fiind ultima etapa din lungul si sangerosul proces de destramare a marii Iugoslavii, pentru ca problema regiunii Kosovo se afla in continuare in suspensie, iar exemplul muntenegrean nu va face decat sa intareasca aspiratiile de independenta ale albanezilor kosovari, care, in cazul unui referendum, ar obtine cu mult mai multe voturi decat a fost cazul in Muntenegru.
