De același autor
În perioada vacanțelor și a concediilor, se întâmplă, mai întotdeauna, lucruri grave în România. Ele devin subiect de dezbatere și de convulsie pe canalele de știri și pe social media, apoi subiectele se sting încet-încet, prinse de tăvălugul începerii anului școlar, încetării timpului liber, apropierii toamnei.
Mă opresc și consemnez aici câteva note despre trei dintre știrile - din domenii complet diferite - care au agitat media și rețelele sociale în august. Subiectele sunt de interes public și au o rezonanță mult mai gravă decât cea pe care tonul de scandal din orice al presei noastre generaliste îl dă fiecărei informații, ca să o facă să pară senzațională, cu orice preț.
Situația de la Spitalul Sf. Pantelimon, arestarea doctorițelor și apelativele monstruoase care le-au fost atribuite de presă, decredibilizarea unui corp profesional esențial societății (cel al medicilor) reflectă, indirect, și lucruri pe care, poate, nu le-am observa la prima vedere.
Este vorba, în primul rând, despre bătălia cu media a profesioniștilor. E obsesională afirmarea agresivă a opiniei radicale, mai importantă decât adevărul, concluzia care precede analiza, sentința care precede expertiza. Acestea au fost dominante. Faptul că sistemul de sănătate (așa precum educația și cultura) e tratat, în politicile publice din România, cu o răvășitoare indiferență e cunoscut de foarte multă vreme. Construirea și dotarea spitalelor, modernizarea lor, stabilizarea unei viziuni de lung termen pentru sănătatea publică, condiționările și toxicitățile relaționale întreținute de cadrul legislativ și administrativ existent sunt, de mult, secrete ale lui Polichinelle. Și avertismente despre seriozitatea problemelor au existat, foarte multe.
Ceea ce descrie Alexandra Furnea în cartea ei „Jurnalul lui 66 - noaptea în care am ars” (ed. Humanitas 2022) despre tragedia de la Colectiv, femeia care a născut pe caldarâm în fața spitalului sau cea care a murit cerând ajutor personalului medical... toate aceste revelații au fost de dată relativ recentă. Reforma, reorganizarea, ameliorarea se lasă însă așteptate.
La fel de obsesională e cererea să existe un „acar Păun”, pe persoană fizică, a greșelilor din sistemul medical. Să fie schimbat ministrul sau, tot ministrul, să-și dea demisia. Or, toată lumea din spațiul puterii știe că nu miniștrii - care abia, abia își termină mandatele - sunt cei care controlează sistemul, ci aparatul administrativ, pletoric, înțepenit, uzat, ne-remaniabil. În curtea acestui aparat zace și îngheață, de fapt, orice reformă. Iar atunci când, într-adevăr, miniștrii au o responsabilitate - vezi cazul Bănicioiu -, sunt achitați și se întoarce pagina, fiindcă, și în acel caz, complicitățile politice intervin, și ele sunt mult mai ample, mai grave și, din nou, sistemice.
În fine, cu toate binefacerile pe care le poate aduce, la nivelul informației, existența social media, tot așa, zgomotul internautic, forța de calomnie și de dezinformare a lor, completată de superficialitatea televiziunilor private, nu face decât să umfle spectaculosul toxic și să aneantizeze orice tentativă de bun simț a spiritului critic.
Ca urmare, nu mai contează ca o situație să fie rezolvată rațional și în favoarea interesului public, contează doar relansarea constantă, sub forma aparentă de informație obiectivă, a unei dinamici repetitive de reality-show.
A demonstrat-o și situația de la SNSPA, și execuția în piața publică la care a fost supusă Mihaela Miroiu, cu toate că aceia care sunt în cauză, precum Marius Pieleanu sau Alfred Bulai, ar fi trebuit să rămână personajele principale ale dezvăluirilor. Ca în cazul secției ATI de la Spitalul Pantelimon, conversația s-a purtat exploziv și copleșitor pe rețelele sociale și în presă, fără niciun element critic moderat, care să regleze, să medieze critic eficient, rațional și nuanțat, tonul calomniei. Încă o dată, e limpede că mascarea intenționată a ceea ce se petrecea la SNSPA, pasivitatea tuturor celor implicați e teribilă și pune serios pe gânduri. Reflectă o lipsă de responsabilizare. Dar cred că ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne îngrijoreze mai ales faptul că oricine poate deveni azi, peste noapte, personaj de bandă desenată, supus unor răsturnări de situație și unor drame constante, petrecute la vedere, grație modului brutal și spălător de creiere de a construi și de a transmite, fără nuanțe și analiză serioasă, informația. Răsturnările acestea compromit, prin forța lor caricaturală și valori pozitive eventuale. Cine mai recuperează acum autoritatea academică - atâta cât există - a celor care au navigat în jurul scandalului SNSPA? Orice formă de apărare e compromisă.
În fine, știrea despre amenda foarte mare pe care Consiliul Concurenței o dă unor entități precum Cărturești și Humanitas, precum și altor edituri, tratarea acestei știri ca pe o victorie a mecanismelor de drept care îi acuză pe niște deja considerați vinovați față de o entitate ce se consideră nedreptățită, e transmisă într-un fel care trunchiază și ascunde multe nuanțe esențiale, din care ar putea rezulta absurdul absolut al acestei acuzații.
Dar de ce să nu vrem să îi pedepsim pe aceia, puțini, care mai încearcă să împiedice spălarea generală pe creier la care asistăm, neputincioși? Transformând edituri cu reputație în personaje negative, demne de Marvel, decredibilizăm rarele oaze de cultivare care ne-au mai rămas, ca societate.
În concluzie, ne temem de inteligența artificială, dar nu ne uităm la cât de compromis, de fapt, este deja teritoriul umanist al nuanțelor binelui, adevărului și frumosului.
Între timp, publicul unor emisiuni ca „Insula iubirii” crește exponențial și formează gustul și opțiunile intelectuale ale unor generații și niveluri consistente ale societății de azi. Educația de la școală sau televiziunea publică nu pare să fie capabilă să echilibreze în vreun fel taifunul emoțional al unei asemenea emisiuni de divertisment extrem de atent și de profesionist construită pentru ținta sa de audiență. „Insula Iubirii” nu are însă doar un rol de entertainment, ea conduce, ireversibil, la construirea, în psihologia spectatorului, a unui fel de a percepe lumea care este desprins dintr-o ficțiune simplificatoare, extrem de atent gradată. Iar emisiunea asta și urmărește. Ca urmare, așteptarea aceluiași spectator de la informație va fi una care să oglindească dramatismul excesiv și simplist al întâmplărilor din reality-show.
Sedus adictiv la înșiruirea de drame și de judecăți în alb și negru, privitorul va avea nevoie de acum încolo doar de informații în alb și negru, de victime și de călăi, de descărcări cu „wow” la tot pasul. Orice informație calmă și rațională îl va plictisi, argumentele analitice și nuanțele unei povești ne-scenarizate îl vor irita. Gravitatea complexă a unor situații va fi expediată ca neinteresantă.
Dacă viața nu e povestită narcisist, ca reality-show sau ca telenovelă, ea nu există. Aici s-a ajuns. Iar mass-media s-a adaptat. Fiindcă altfel își pierde urmăritorii.
Or, în exemplele pe care le-am dat în acest articol, subiectele reale, serioase și foarte grave sunt despre cum avem grijă de acompanierea celor aflați la sfârșitul vieții, cum garantăm o ambianță academică respectabilă și de înaltă calitate și cum putem susține mai eficient industria cărții, într-o țară cu mult prea multe false doctorate și analfabeți funcționali. Poate cineva să facă din aceste subiecte emisiuni și seriale la fel de palpitante ca „Insula iubirii”? Și-a propus măcar cineva să încerce?
Mă îndoiesc. Și este păcat. E foarte greu să faci asta, admit, dar nici să faci „Insula iubirii” și să ai un asemenea succes nu este ușor deloc. Doar că aceia care o produc fac foarte bine ceea ce fac. Ce bine ar fi dacă ne-am propune să reinventăm și să respectăm un profesionalism asemănător în toate serviciile noastre publice, în educație și în cultură, în loc să ne plângem constant de faptul că vulgaritatea și prostul gust au câștigat, iremediabil, teren. Ar fi, repet, extraordinar.
Pe linia celor scrise mai sus însă, mă tem că acest tip de aspirație pare tot un scenariu imposibil, desprins dintr-o telenovelă.
