O scrisoare... tristă

Scrisoarea nostalgică a d-lui Șerbănescu îmi stârnește tristețea pe care o încerci în fața deșertăciunii unor aspirații ce rătăcesc prin vremi, căutându-și alinarea unor timpuri apuse...

Într-o recentă Scrisoare deschisă către bu­­cureșteni și toți românii, cunoscutul ec­o­nomist și publicist Ilie Șerbănescu ne atra­ge atenția asupra unei stări de lucruri de o maximă gravitate – în opi­nia domniei sale -, me­sajul său încheindu-se ast­fel: „Fă­ră producție au­tohtonă de bunuri, doar cu con­sum de servicii, și alea livrate de străini, vom pie­ri ca țară și ca neam în câțiva ani de zi­le. Acest lu­cru trebuie să înceteze și România să-și recapete controlul asupra ser­vi­cii­lor publice și asupra întregii eco­nomii! Serviciile publice sunt afaceri cu clienți captivi. Ele trebuie să fie în mâna ro­mâ­nilor, a statului român, altfel ne vom tre­zi cu prețuri din ce în ce mai mari!“.

Dacă este să găsim vreun merit epistolei d-lui Șerbănescu, este acela că reușește să adune, într-o formulare concisă, toate te­mele de suflet ale discursului nostalgic de pe la noi: tranziția a distrus economia ro­mânească și, în mod predilect, industria, iar această năpastă vine din faptul că ultimul sfert de secol a însemnat o vân­za­re nesăbuită a țării intereselor străine; sin­gura modalitate responsabilă de a scoate lu­crurile din acest marasm este aceea de a restitui cât de repede țara celor cărora ea le aparține, românilor, adică, mai exact, sta­tului român.

În ceea ce mă privește, nu am ceva anume cu purtătorii și mesagerii nostalgiei după vremurile cincinalelor în patru ani și ju­mătate. În definitiv, în zilele noastre fie­ca­re are dreptul să tălmăcească ce poate din mersul istoriei și sensul existenței. Pro­ble­mele apar însă atunci când astfel de me­saje instrumentează neadevăruri grosolane și erori dureroase de ra­ți­o­nament economic. Este, din păcate, și cazul acestei scri­sori deschise. Îmi iau în­gă­duința de a aduce, suc­cint – date fiind con­strân­gerile de spațiu redacțional -, doar câteva argumente în acest sens. 

„Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce ni­mic (...) Au dispărut, în ul­timii 24 de ani, peste 1.200 de în­tre­prin­deri productive: fabrici, uzine, com­bi­na­te, cooperative, sisteme de irigații și câte al­tele (...) Pagubele sunt uriașe!“

Neîndoios, tema ruinării postcomuniste a economiei românești reprezintă vârful de lance al discursului nostalgic de la noi. Este, însă, un mare neadevăr aici. Pe de o par­te, „disparițiile“ la care se face referire nu sunt altceva decât expresia unui bine­făcător proces de asanare a economiei de activitățile generatoare de valoare adău­gată negativă, pierderi masive care îm­po­vărau bugetul public (este un adevăr cu­noscut, de altfel, faptul că cele mai multe dintre aceste întreprinderi nici nu ar fi trebuit să fie înființate vreodată, decizia autorităților comuniste de la vremea res­pectivă bazându-se, în cea mai mare parte a cazurilor, nu pe considerente eco­no­mi­ce, ci pe unele social-politice, ideologice sau propagandistice). Pe de altă parte, es­te la fel de neadevărată și afirmația ce susține extincția, în consecință, a indus­triei autohtone („Fără producție au­toh­tonă de bunuri, doar cu consum de ser­vicii...“; „Toată lumea consumă și ni­meni nu mai produce nimic...“). Datele statistice și studiile de specialitate arată că, în România de astăzi, industria – și în special sectoarele industriei prelucrătoare – continuă să fie cea mai importantă ac­tivitate economică din perspectiva ocu­pă­rii forței de muncă și a contribuției la ex­porturi, dar și din perspectiva platformei legăturilor interramuri, pe care o asigură pentru dezvoltarea tuturor celorlalte sec­toare. Ea deține astfel un rol important în crearea valorii adăugate și susținerea creș­terii economice. Relevant în acest sens este că, la nivelul ultimilor ani, industria prelucrătoare, alături de cea extractivă și de ramura energie-distribuția apei, a con­tribuit cu aproape un sfert din produsul intern brut. În plus, această industrie este un important creator de locuri de muncă, fiind de fapt sectorul care înregistrează nu­mărul cel mai mare de salariați (circa 23% din totalul la nivel național). Și mai mult decât atât: pe lângă aportul semnificativ la crearea de valoare adăugată și de locuri de muncă, industria prelucrătoare repr­e­zintă un important laborator pentru ino­vare, antrenând efecte pozitive în restul economiei. Bunăoară, sectorul deține pon­de­rea cea mai semnificativă din chel­tuie­lile totale realizate de întreprinderile ro­mâ­nești pentru cercetare-dezvoltare-ino­vare (aproximativ 40% la nivelul anilor din urmă).

Așadar, contrar afirmațiilor alarmante ale nostalgicilor, industria românească nu și-a dat încă obștescul sfârșit, ci continuă să exi­s­­te: avem producție autohtonă de bu­nuri, iar românii nu au ajuns să se în­de­let­ni­ceas­că doar cu consumul de servicii („...și alea li­vrate de străini...“).

Este adevărat, această producție autoh­to­nă de bunuri își are propriile sale severe pro­bleme structurale, legate mai ales de faptul că valoarea adăugată creată de ea în economie provine într-o proporție im­por­tantă din sectoare industriale care s-au dovedit a nu avea capacitatea de a prelua din magnitudinea șocurilor externe aduse de criza mondială declanșată în 2008 și nici nu au putut asigura, în mod sus­te­nabil, viteze mai mari de creștere a eco­nomiei românești. De unde, nevoia unei re­industrializări economice, axată însă pri­mordial nu pe instrumentele politicii in­dus­triale, ci pe forța alocativă a me­ca­nis­melor pieței libere.

Dincolo însă de toate acestea, îmi îngădui în final un moment de slăbiciune ome­nească pentru a spune că scrisoarea nos­talgică a d-lui Șerbănescu îmi stârnește tristețea pe care o încerci în fața deșer­tă­ciu­nii unor aspirații ce rătăcesc prin vremi, căutându-și alinarea unor timpuri apuse...