Abdicarea și (im)posibila reînnodare a firului Istoriei

Moartea și funeraliile Regelui Mihai au redeschis dezbaterea despre o posibilă și, eventual, dezirabilă „reînnodare“ a firului „istoriei firești“ a României, înțeleasă ca restaurare a monarhiei constituționale, considerată singura formă de guvernământ legitim al României.

Cristian Campeanu 19.12.2017

De același autor

 

Pentru unii, revenirea la monarhie, ca res­taurație a celor mai înalte valori morale și civice, reprezintă cel mai important și le­gitim proiect de țară pe care România și-l poate propune pentru vii­tor. Pentru alții, nici dacă s-ar fi realizat în 1990, nici dacă s-ar realiza acum, res­taurarea monarhiei nu ar fi schimbat și nici nu ar schim­ba mare lucru din mo­ra­vu­rile românești și nici nu ar îmbunătăți cu nimic gu­ver­nământul, care ar rămâne, ca și acum, captiv unor gru­puri de interese formate din noua ciocoime comunisto-securistă ca­re a pus stăpânire pe țară în 1990. Altfel spus, politica românească ar fi dominată tot de PSD și sateliții săi, legitimați prin vot de un popor care a pierdut sau nu a deprins niciodată practica responsabilității civice. Cele două puncte de vedere ope­rea­ză cu concepte fundamental diferite ale „monarhiei“. Primul privește monarhia drept expresie a unei ordini morale, so­cia­le și politice fundamentale a unei națiuni, starea sa organică, naturală, din care a fost smulsă de brutalitatea istoriei, celălalt în dimensiunea sa funcțională, instru­men­tală, ca formă de guvernământ. Dacă am ad­mite această perspectivă, reprezentată, de exemplu, de Sorin Ioniță, atunci acesta are dreptate. Monarhia constituțională nu ar aduce cu sine în mod automat o gu­vernare mai bună, mai integră și mai com­petentă. Într-o vreme în care instituțiile democrației și statului de drept sunt supuse unui asalt mortal din interiorul par­la­men­tu­lui, a discuta des­pre res­ta­u­rarea unui re­gim de gu­ver­nare în care par­lamentul este suveran pa­re cea mai proastă idee po­sibilă.

 

În prima accepțiune, mo­nar­hia rămâne un ideal po­litic și social, dar, mai ales, moral, perfect le­gitim. Printr-o reformă în aceeași mă­su­ră amplă și profundă de du­rată, România ar putea fi transformată într-o societate de cetățeni responsabili care prețuiesc „lu­crurile permanente“ și care ar putea de­cide în mod rațional și con­știent că mo­narhul este cea mai bună întruchipare și garanție a acestora, iar res­tau­rarea mo­nar­hiei, ca „ancoră în cer“, cea mai sigură și pro­fitabilă opțiune.

 

Există însă două mari provocări la adresa acestei viziuni conservatoare despre mo­nar­hie. Prima vine din cel mai nou tip de contestare, concoctată în laboratoare nu tocmai salubre, care a venit să înlocuiască mai vechea contestare a Regelui prin pu­ne­rea sa în opoziție cu figura mareșalului Ion Antonescu. Cum comparația cu An­to­nescu nu mai ține în lumea civilizată, ci­neva a venit cu o idee „nouă“, extrasă din propaganda postcomunistă, al cărei cel mai cunoscut promotor a fost Traian Bă­sescu, care a susținut că monarhia a fost compromisă în România prin abdicarea Regelui. Regele Mihai, spune noua linie de gândire, nu ar fi trebuit să abdice nicio­dată, indiferent de amenințările și șantajul la care a fost supus de comuniști, pentru că libertatea și suveranitatea României nu erau ale lui ca să renunțe la ele. Regele ar fi trebuit să accepte sacrificarea inocen­ților și sacrificiul propriei persoane și al întregii familii regale pentru a salva Țara și integritatea morală a națiunii. Din aceas­tă perspectivă, prin actul abdicării Regele ar fi „trădat“ România pe care ar fi „ce­dat-o“ comuniștilor și ocupantului so­vietic. Această contestare suferă însă de un viciu de esență: neabdicarea nu ar fi reușit să schimbe cursul istoriei, retro­spec­tiv acest lucru e indubitabil, și admite că regimul comunist a obținut la un moment dat legitimitate în România, ceea ce este fals. În România, comunismul a fost de la instaurare până la îndepărtare, ambele făcute brutal, un regim bazat pe forță și represiune de masă, lipsit de cea mai mică urmă de legitimitate istorică.

 

Cu toate acestea, comunismul a lăsat ur­me adânci în istoria țării, care mă tem că nu vor mai putea fi șterse vreodată. Co­munismul nu este o paranteză istorică pe care s-o închidem și să reluăm lucrurile de unde le-am lăsat în 1947. Abdicarea poate să fie nulă de drept, dar efectele ei se produc și astăzi. Majestatea Sa credea că firul Istoriei trebuie reînnodat și Ro­mânia ar trebui să revină de drept la regimul constituțional din 1923. Din pă­cate, nu există un „fir al Istoriei“. Nu există o Istorie cu majusculă, un destin care marchează implacabil omenirea și na­țiunile. Istoria este ceea ce fac oamenii din ea - nici mai mult, nici mai puțin. Mo­narhia românească s-a născut cu ră­dă­cinile în trecut și cu coroana în viitor. Ro­lul ei a fost să ducă România în mo­der­nitatea liberală occidentală, păstrând în același timp Tradiția. Astăzi, România este o țară în care tradiția a fost ștearsă brutal de comuniști, iar modernitatea este com­pro­misă sub ochii noștri de urmașii lor. Monarhia eternă a valorilor perene nu își mai are locul aici, într-o țară profund stricată. În această Românie nu mai era loc pentru un Rege din alte vremuri, pre­cum Majestatea Sa. De aceea nu s-a mai întors niciodată cu adevărat și de aceea a murit în exil.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22