De același autor
Pentru unii, revenirea la monarhie, ca restaurație a celor mai înalte valori morale și civice, reprezintă cel mai important și legitim proiect de țară pe care România și-l poate propune pentru viitor. Pentru alții, nici dacă s-ar fi realizat în 1990, nici dacă s-ar realiza acum, restaurarea monarhiei nu ar fi schimbat și nici nu ar schimba mare lucru din moravurile românești și nici nu ar îmbunătăți cu nimic guvernământul, care ar rămâne, ca și acum, captiv unor grupuri de interese formate din noua ciocoime comunisto-securistă care a pus stăpânire pe țară în 1990. Altfel spus, politica românească ar fi dominată tot de PSD și sateliții săi, legitimați prin vot de un popor care a pierdut sau nu a deprins niciodată practica responsabilității civice. Cele două puncte de vedere operează cu concepte fundamental diferite ale „monarhiei“. Primul privește monarhia drept expresie a unei ordini morale, sociale și politice fundamentale a unei națiuni, starea sa organică, naturală, din care a fost smulsă de brutalitatea istoriei, celălalt în dimensiunea sa funcțională, instrumentală, ca formă de guvernământ. Dacă am admite această perspectivă, reprezentată, de exemplu, de Sorin Ioniță, atunci acesta are dreptate. Monarhia constituțională nu ar aduce cu sine în mod automat o guvernare mai bună, mai integră și mai competentă. Într-o vreme în care instituțiile democrației și statului de drept sunt supuse unui asalt mortal din interiorul parlamentului, a discuta despre restaurarea unui regim de guvernare în care parlamentul este suveran pare cea mai proastă idee posibilă.
În prima accepțiune, monarhia rămâne un ideal politic și social, dar, mai ales, moral, perfect legitim. Printr-o reformă în aceeași măsură amplă și profundă de durată, România ar putea fi transformată într-o societate de cetățeni responsabili care prețuiesc „lucrurile permanente“ și care ar putea decide în mod rațional și conștient că monarhul este cea mai bună întruchipare și garanție a acestora, iar restaurarea monarhiei, ca „ancoră în cer“, cea mai sigură și profitabilă opțiune.
Există însă două mari provocări la adresa acestei viziuni conservatoare despre monarhie. Prima vine din cel mai nou tip de contestare, concoctată în laboratoare nu tocmai salubre, care a venit să înlocuiască mai vechea contestare a Regelui prin punerea sa în opoziție cu figura mareșalului Ion Antonescu. Cum comparația cu Antonescu nu mai ține în lumea civilizată, cineva a venit cu o idee „nouă“, extrasă din propaganda postcomunistă, al cărei cel mai cunoscut promotor a fost Traian Băsescu, care a susținut că monarhia a fost compromisă în România prin abdicarea Regelui. Regele Mihai, spune noua linie de gândire, nu ar fi trebuit să abdice niciodată, indiferent de amenințările și șantajul la care a fost supus de comuniști, pentru că libertatea și suveranitatea României nu erau ale lui ca să renunțe la ele. Regele ar fi trebuit să accepte sacrificarea inocenților și sacrificiul propriei persoane și al întregii familii regale pentru a salva Țara și integritatea morală a națiunii. Din această perspectivă, prin actul abdicării Regele ar fi „trădat“ România pe care ar fi „cedat-o“ comuniștilor și ocupantului sovietic. Această contestare suferă însă de un viciu de esență: neabdicarea nu ar fi reușit să schimbe cursul istoriei, retrospectiv acest lucru e indubitabil, și admite că regimul comunist a obținut la un moment dat legitimitate în România, ceea ce este fals. În România, comunismul a fost de la instaurare până la îndepărtare, ambele făcute brutal, un regim bazat pe forță și represiune de masă, lipsit de cea mai mică urmă de legitimitate istorică.
Cu toate acestea, comunismul a lăsat urme adânci în istoria țării, care mă tem că nu vor mai putea fi șterse vreodată. Comunismul nu este o paranteză istorică pe care s-o închidem și să reluăm lucrurile de unde le-am lăsat în 1947. Abdicarea poate să fie nulă de drept, dar efectele ei se produc și astăzi. Majestatea Sa credea că firul Istoriei trebuie reînnodat și România ar trebui să revină de drept la regimul constituțional din 1923. Din păcate, nu există un „fir al Istoriei“. Nu există o Istorie cu majusculă, un destin care marchează implacabil omenirea și națiunile. Istoria este ceea ce fac oamenii din ea - nici mai mult, nici mai puțin. Monarhia românească s-a născut cu rădăcinile în trecut și cu coroana în viitor. Rolul ei a fost să ducă România în modernitatea liberală occidentală, păstrând în același timp Tradiția. Astăzi, România este o țară în care tradiția a fost ștearsă brutal de comuniști, iar modernitatea este compromisă sub ochii noștri de urmașii lor. Monarhia eternă a valorilor perene nu își mai are locul aici, într-o țară profund stricată. În această Românie nu mai era loc pentru un Rege din alte vremuri, precum Majestatea Sa. De aceea nu s-a mai întors niciodată cu adevărat și de aceea a murit în exil.