De același autor
Ambigua, mostenirea Constitutiei din 1991 poate fi identificata in zona conflictelor institutionale ce marcheaza viata publica autohtona. Ca niciodata in trecutul recent, concurenta dintre seful de stat si seful de guvern domina o agenda politica: in functie de acest reper sunt ordonate aliantele partinice, iar luarile de pozitie tind sa induca o doza de inflamare suplimentara. Perspectivele sunt radical diferite: viziunea unui guvern paralizat decizional se confrunta cu imaginea, amenintatoare, a unui regim de autoritate prezidentiala pe cale de a se naste. Profilul presedintelui, in aceasta lectura juridica, pare sa se identifice cu cel al unui autocrat capabil sa isi extinda controlul asupra intregii comunitati. In vreme ce legea fundamentala este ignorata in aceasta mobilizare intelectuala, ca si cum aportul ei ar fi unul secundar si irelevant.
Un exercitiu de memorie
Ceea ce anii de dupa 2004 au relevat este dificultatea adaptarii institutiilor democratiei constitutionale autohtone la exigentele coabitarii. Epoca de dupa divortul ocazionat de convocarea alegerilor anticipate poate fi privita ca o premiera politica - intre seful de stat si premier este oficializat dezacordul in mai toate chestiunile strategice imaginabile. Situatia este cu atat mai delicata cu cat, spre deosebire de anii guvernarii Emil Constantinescu, solutia demiterii primului ministru nu este una constitutionala.
In acest moment, fiecare dintre actorii implicati este obligat sa ia act de realitatea legala: in absenta unui vot popular sau a unei sentinte a Inaltei Curti pe motive de inalta tradare, seful de stat nu poate fi revocat, iar, in oglinda, premierul nu poate fi eliminat decat in urma unui vot de neincredere al adunarilor. Delimitarea sferei de competente proprii, in interiorul puterii de stat, devine o urgenta politica. Blocajele actuale sunt, in ultima instanta, efectul acestei negocieri dificile post-2004.
Precaritatea culturii juridice a membrilor parlamentului agraveaza tensiunea deja existenta. Adversarii sefului de stat au ambitia de a-si construi imaginea de aparatori inflexibili ai drepturilor adunarilor. De la social-democrati la conservatorii umanisti, vocile sunt unite de apelul la respectarea valorilor regimului reprezentativ. Din acest punct de vedere, un mic exercitiu de memorie are darul de a recontextualiza pozitiile unora dintre cei evocati. Inainte de a fi intransigenti in profesia lor de credinta parlamentara, politicienii din arcul social-democrat si conservator sunt responsabili in chestiunea cautionarii celei mai dramatice incalcari a democratiei constitutionale postdecembriste: acceptarea candidaturii la cel de-al treiea mandat al lui Ion Iliescu, in 1996.
Nu mai putin semnificativa este si experienta autoritarismului guvernarii Adrian Nastase, ce prezenta cateva dintre marcile clasice ale patologiei politice, de la ingerintele in afacerile puterii judecatoresti pana la oficializarea practicilor de coruptie. Blazonul democratic social-democrat este departe de fi unul imaculat, calit in batalii pentru mentinerea statului de drept. Compromiterea Curtii Constitutionale si debilizarea aparatului de justitie sunt mosteniri ale unui stat marcat de amprenta longevivei lor administratii.
Cazul guvernarii de dupa 2004 este unul clasic, in masura in care ilustreaza efectele disparitiei/fragmentarii majoritatii prezidentiale originare. In tipologia semiprezidentialismului, unul dintre factorii cheie de configurare este reprezentat de existenta/absenta unui sprijin parlamentar pentru initiativele sefului de stat. Profilul institutiei prezidentiale este unul cu geometrie variabila: influenta sa efectiva este direct proportionala cu abilitatea sefului de stat de a influenta deciziile Legislativului, in directia indeplinirii propriului program de actiune electoral. Izolarea presedintelui Basescu, la nivelul celor doua Camere, poate fi contraproductiva pe termen mediu si lung.
Astfel, cum dezbaterile legate de referendum au indicat, seful de stat nu poate ocoli drumul legislativ clasic, adresandu-se direct natiunii. O asemenea ipoteza ar fi condus la echilibrarea raportului de forte: date fiind realitatile legale autohtone, o coalizare a fortelor antiprezidentiale in adunari blocheaza orice perspectiva de actiune a sefului de stat. Dimensiunea parlamentara a regimului iese in evidenta in momentele in care fidelitatea majoritatii fata de presedinte este slaba sau absenta. O comparatie cu intervalul administratiei Iliescu este relevanta: chiar fara a detine majoritatea numerica, FDSN/PDSR/PSD au fost in masura sa acorde un sprijin constant initiativelor sefului de stat. Chiar in cazul circumstantele conturarii unui dezacord (polemica in jurul alegerilor anticipate), Ion Iliescu si-a reafirmat pozitia de preeminenta constitutionala si politica.
Politica si practici constitutionale
Incidentul ocazionat de initiativa ministrului Apararii de a retrage trupele din Irak ridica, dincolo de grotescul situatiei, chestiunea centrala a rolului pe care seful de stat il joaca la nivelul anumitor domenii cheie, specificate constitutional. Este legitima asumarea de catre primul ministru si cabinet a deciziilor legate de apararea nationala, siguranta nationala sau politica externa, in afara oricarei consultari cu presedintele?
Formularea unui raspuns afirmativ ar fi posibila doar in conditiile unei Romanii guvernate pe model pur parlamentar - o asemenea organizare (cu seful de stat desemnat indirect, prin votul adunarilor sau al unui colegiu electoral restrans) ar presupune ca intreaga legitimitate decizionala revine celui desemnat de expresia politica a natiunii, respectiv premierului. In cazul de fata al Romaniei, legea fundamentala nu sprijina, in nici un fel, un demers de natura unilaterala: prin organizarea actuala, gestionarea domeniilor evocate nu poate fi realizata de premier in contra vointei prezidentiale.
Fara a forta o analogie cu Constitutia franceza de la 1958, se poate argumenta ca si seful de stat autohton detine preeminenta in anumite sfere indicate constitutional. Este vorba de o pozitie care nu indica, in nici un fel, deriva autoritara, atata vreme cat deciziile fundamentale sunt validate de catre adunari. De la angajarea de trupe pe teatre de operatii externe pana la decretarea starilor exceptionale, seful de stat partajeaza teritoriul constitutional in cauza cu parlamentul Romaniei. In orice moment, acesta din urma poate sa sanctioneze conduita prezidentiala. Suspendarea din functie sau punerea sub acuzare pentru inalta tradare sunt doua mecanisme incadrate constitutional si operationale. Nu este mai putin adevarat ca punerea lor in miscare este dependenta de dinamica coalitiilor din adunari: probabilitatea acuzarii unui presedinte izolat parlamentar este mult mai ridicata decat cea existenta in cazul unei majoritati prezidentiale solide. Precedentul Ion Iliescu se cere evocat, inca o data: suspendarea sa din functie, in 1994, esueaza din ratiuni ce tin de sprijinul politic de la nivelul Camerelor.
In esafodajul actual, organismul in cadrul caruia este obligatorie armonizarea pozitiilor in domeniile sensibile este Consiliul Suprem de Aparare a Tarii. Mai mult decat orice sedinta de cabinet la care poate participa seful de stat, CSAT are vocatia de a oferi un mediu institutional de dialog si decizie, cu accent pe medierea conflictelor potentiale. In aceasta ipoteza, pozitia prezidentiala nu poate fi ignorata. Dupa cum este evident ca anumiti ministri din cabinet, prezenti si in CSAT, sunt obligati sa intretina o relatie de colaborare cu seful de stat: dezavuarea prezidentiala a activitatii lor nu are efectul unei sanctiuni constitutionale, dar poate fi un punct de plecare in directia unei demisii sau a unei revocari din functie, pe calea remanierii.
Dezvoltarea unor practici constitutionale coerente poate fortifica, potential, arhitectura legii fundamentale. Concurenta dintre puteri risca sa alimenteze, in cazuri limita, blocajele cu repercusiuni dramatice. Diferenta dintre solutionarea democratica si blocajul juridic trece prin identificarea unui mod de a fi impreuna, in respectul prerogativelor fiecarei institutii. Caci eficienta actului de guvernare este una dintre exigentele asociate democratiei constitutionale autentice.
