De același autor
Nu avem de-a face numai cu o tentativă de destabilizare a democrației românești, ci cu un experiment de mari proporții care studiază capacitatea UE de-a replica la o asemenea transgresiune a principiilor ei de funcționare.
Este notoriu de un secol încoace că orice situație politică și socială din România poate fi comentată cu un citat din opera lui I.L. Caragiale. Iar întreaga devenire a societății noastre este, așa cum a remarcat mai de mult Al. Paleologu, pusă în lumină de Cațavencu: „Toți suntem români... Mai mult sau mai puțin onești“.
Un editorial publicat de curând pe Contributors.ro de Vlad Zografi se intitulează lucid: Așteptând rinocerii. Alăturându-mă profeției lui Zografi, trebuie să observ că istoria noastră, văzută ca un șir de momente caragialiene, devine, în momentele ei cruciale, ionesciană.
Adormirea cronică a conștiinței morale este întreruptă de tresăriri de fanatism care au tendința să se răspândească în medii și printre oameni la care nu te aștepți. Pașnicul român mioritic (alt mit de vremuri vitrege) suferă, prin contagiune, metamorfoza: devine rinocer.
Dar cine i-a îmbolnăvit pe rinoceri?
Rinocerita altor vremuri, adică declanșarea dispoziției războinice, se distingea prin aceea că atribuia Răul unei anumite categorii. De pildă, evreilor. Rinocerita de azi are o caracteristică: ea se focalizează asupra unui singur individ: Traian Băsescu. Băsescu singur devine, pentru cei atinși de rinocerită, un întreg popor.
Este de bon ton să-i critici pe cei rinocerizați, începând cu formula de stil: „nu-l iubesc pe Băsescu“. Pornind de la prezumția că pe cititori nu-i interesează pe cine iubesc sau nu iubesc, voi constata că președintele (suspendat) a făcut multe gafe, dar și că este la originea celui mai însemnat progres al orânduirii românești de la revoluție încoace: independența – recentă, fragilă, reversibilă(?) – a justiției.
Băsescu le-a dat procurorilor și judecătorilor mândria profesiei lor, sentimentul puterii de care dispun, cu singura condiție de-a se face interpreții pasionați și incoruptibili ai legii. A consimțit implicit să fie atinși de asprimea legii și oamenii din partidul din care provine el, ceea ce l-a făcut să-și piardă influența în aparatul sus-zisului partid (PDL), de unde și sprijinul atât de moale pe care-l găsește acolo.
Să revenim la simptomul principal al rinoceritei: atribuirea întregului rău lui Traian Băsescu. Această convingere nu este cu nimic influențabilă prin rațiune și îi însuflețeşte până la fanatism pe cei – numeroși azi, mâine țara întreagă – atinși de rinocerită.
Alt aspect al sindromului, încă mai îngrijorător, este convingerea că, odată cauza înlăturată, va dispărea și efectul: după înlăturarea președintelui, în România vor începe să curgă laptele și mierea, iar oile și lupii vor paște împreună.
Ar fi nedrept să afirmăm că o asemenea stare de spirit provine numai din intoxicarea premeditată a opiniei publice. Măsurile drastice economice resimțite direct de români, chiar dacă au prevenit un faliment ca cel al Greciei, sunt firesc atribuite unui guvern care este resimțit al președintelui. Indiferent dacă este pe deplin dreaptă sau nu, reacția populară este demnă de luat în seamă, respectabilă. Dar este, pe de altă, parte clar (și aici mă alătur lui Vlad Zografi) că numai dezlănțuirea sălbatică de ură promovată de posturile de televiziune, care se știu, poate explica tonul crunt al polemicii, ținta ei distructivă.
Că unul dintre proprietarii de televiziuni – îl numesc pe d-l Voiculescu – este și principala figură a alianței, împotriva naturii, cunoscută sub numele de Uniunea Social–Liberală nu poate fi o coincidență.
Ce ne preocupă cu precădere este excelența metodologică a campaniei care presupune un grad de profesionalism încă neatins de la revoluție, un know how de excepție. Campania a început cu o pregătire de artilerie mediatică durând mai bine de un an. Ea a făcut praf spiritul critic al opiniei românești. A continuat prin crearea unei crize guvernamentale cu toate ingredientele perfidiei: începând cu pervertirea multora dintre deputații și senatorii PDL, trecuți cu arme și bagaje în tabăra adversă, și ducând la o inversare a majorității – fără alegeri –, continuând cu amabilitatea înșelătoare a lui Victor Ponta la instalarea Guvernului Ungureanu, apoi cu o adevărată implozie a PDL, care a dus la faimoasa moțiune din mai și chemarea inevitabilă a Guvernului Ponta. A urmat faimoasa strategie în cinci zile și șase pași, care a dus la suspendarea lui Băsescu.
În ciuda subtilității lor, aceste practici nu au ținut, aparent, seama de un singur factor: sensibilitatea Uniunii Europene, în toate componentele ei. Că USL a adoptat o strategie pucistă, în totală contradicție cu democrația și cu normele Uniunii Europene din care facem parte, a fost îndeajuns analizat în zilele din urmă. Lucrul la care nu avem răspuns este altul: dacă au fost atât de subtili, cum au putut creatorii acestei strategii să nu țină cont de faptul că partenerii europeni vor reacționa în mod sigur negativ (cancelara Merkel a folosit chiar termenul cel mai grav: „inacceptabil“) și că vor fi șocați de manevrele USL care au produs, în ultimele zile, o adevărată „ucrainizare“ a scenei politice românești? Singurul răspuns posibil a fost că reacția occidentală nu a fost neprevăzută, ci chiar dorită. Pentru cei care vor să mențină corupția ca pe un element central al politicii românești, normele de conduită europene constituie un element jenant. Ei s-ar simți mai bine în zona gri.
Orice detectiv se întreabă: cui prodest? Cui servește crima? Firește, celor cărora apartenența României la UE și la NATO nu le convine. În ce mă privește, mi se impune din ce în ce mai mult o ipoteză: nu avem de-a face numai cu o tentativă de destabilizare a democrației românești, ci cu un experiment de mari proporții care studiază capacitatea UE de-a replica la o asemenea transgresiune a principiilor ei de funcționare. Și aici se cuvine să fim mai îngrijorați chiar decât o merită situația aparentă și să recomandăm celor atinși de rinocerită să ia antibioticele de cuviință. //
