Urâciunea pustiirii

Ion Vianu | 13.10.2015

Pe aceeași temă

Ultimul deceniu comunist e o mărturie fără preț a ororii pe care au trăit-o românii între 1978 și 1989, perioada finală a comunismului ceaușist. Acordând un loc atât de important mesajelor venite din țară, Europa Liberă a fost însăși vocea nemulțumirii și un vector puternic al revoluției care se pregătea.

 

Observ cu melancolie că tot mai rari sunt cei care au trăit pe viu experiența comunistă și tot mai mulți cei pentru care tranșa de istorie 1947-1989 este o realitate de manual; și încă, pentru asta, ar trebui ca istoria con­tem­po­rană să devină cu adevărat obi­ec­tul unei predări serioase. Dar is­toria, se știe, povestește, nu este oglindirea obiectivă a lui „cum a fost pe atunci“. Trecutul fiind ire­versibil, nimeni nu-l re­tră­ieș­te întocmai. Iar memoria este cru­dă cu suferințele, dovadă stând relativa clemență cu care este reflectat comunismul în an­che­tele de opinie actuale. Oamenii uită de „frică, foame, frig“, au tendința să-i ierte unui trecut, nu foarte îndepărtat, întu­ne­ci­mea. Este adevărat, această opi­nie blândă sună mai mult ca o sancțiune pentru oligarhia care ne conduce decât ca o judecată lucidă..., dar confuzia se ins­talează în spirite.

 

Mai grăitoare decât cons­­tructele istorice sunt documentele di­recte la care putem să avem acces grație eforturilor unor cercetători. Și, când aceștia au fost actori direcți ai eve­ni­men­telor, mărturiile pe care le pre­zintă sunt cu atât mai con­vingătoare. Este cazul lui Mihnea Berindei, apropiat între apro­piații Monicăi Lovinescu și ai lui Virgil Ierunca, probabil cel mai eficace și mai percutant purtător de cuvânt al rezistenței ro­mâ­nești din exilul anticomunist, în­tre 1978 și 1989, având după re­voluție un rol decisiv în în­te­me­ierea Grupului pentru Dialog So­cial și a revistei în care se pu­bli­că acest articol. Este și cazul lui Gabriel Andreescu, unul dintre foarte puținii care, fără aco­pe­ri­re, luând riscuri maxime, a pro­testat ani la rând, găsindu-se în țară, împotriva lipsei de libertate și abuzurilor clicii ceaușiste. Cu alte cuvinte, este vorba de oa­meni care știu despre ce vor­besc. Ideea lor a fost să reu­neas­că, în două volume (sub titlul Ul­timul deceniu comunist), o se­lec­ție de scrisori adresate pos­tu­lui de radio Europa Liberă, ma­jo­ritatea provenind de la ro­mâni, anonimi sau semnând în clar, din țară sau (mai rar) din străinătate.

 

Fiecare volum conține o sub­stanțială reproducere care situează mesajele în epocă (1978-1985 și 1986-1989). Documentele sunt re­pro­duse în forma în care au fost ci­tite la radio. Direcția americană opunea vetoul ei asupra for­mulărilor celor mai violente, ne­voind să incite la revoltă. Pa­sa­je­le necitite – puțin numeroase – au fost menționate prin note. No­tele biografice ale personajelor citate orientează asupra epocii.

Trebuie să fim conștienți că, acord­ând un loc atât de im­portant mesajelor venite din ța­ră, Europa Liberă a fost însăși vo­cea nemulțumirii și un vector puternic al revoluției care se pregătea. Să subliniem că locul larg acordat lecturii acestor scri­sori era o inițiativă a redacției românești a postului, direcția ge­nerală americană fiind mai de­grabă reticentă la atacurile fron­tale.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1334/foto_vianu.jpg

// GABRIEL ANDREESCU, MIHNEA BERINDEI (editori)
// Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Europa Liberă, 2 volume
// Editura Polirom, col. „Documente“, 2010, 2014

 

Cei care nu au trăit acele vremuri pot cu greu să înţeleagă care era influenţa postului Eu­ro­pa Liberă asupra vieţii curente a României socialiste. În libertate, este greu să apreciezi greutatea cuvântului. Dimpotrivă, în dic­tatură, chiar criticile moderate deveneau explozive. Într-un re­gim în care cuvântul era strict controlat, vocea postului de ra­dio era, de fapt, singura opoziție publică. Și cum toată lumea, chiar activiștii și securiștii, as­cul­ta postul, ecoul era imens. A fi cri­ticat la Europa Liberă era chiar și pentru un activist un mo­tiv de mare nemulțumire, pro­vo­când o reacție învecinată cu pa­ni­ca. A reciti azi aceste scri­sori revine a recepta ceva din for­ța acelei reacții, singura ca­pa­bilă a exprima indignarea pu­bli­că.

Se poate spune fără ezitare că aceste misive sunt un adevărat sa­mizdat românesc, vocea in­dig­nării în afara oricărui filtru de cen­zură și oricărei filiere oficiale.

Ultimul deceniu comunist este o mărturie fără preț a ororii pe care au trăit-o românii între 1978 și 1989, perioada finală a comunismului ceaușist. Sărăcia, supravegherea generalizată, abu­zul de putere, corupția, per­se­cu­țiile antireligioase, cultul invaziv al personalității cuplului fatal se reflectă în corespondența care ajungea la redacția postului pe cele mai diverse căi, în condițiile în care aproape toate scrisorile erau cercetate de cenzură. De­seori erau transportate de stră­ini, puse la poștă în străinătate. Alteori erau scrise de români care călătoreau sau emigrau. Cele mai multe erau nesemnate sau purtau iscălituri fictive. Dar existau și curajoși care nu se sfiau să semneze cu numele ade­vărat, precum Doina Cornea, Do­rin Tudoran, Ion C. Brătianu ș.a. Adresându-se de obicei co­la­bo­ra­torilor sau directorului radi­ou­lui, unii nu pregetă să-l apos­tro­feze direct pe Ceaușescu cu o as­prime care implica violența re­pri­mată. Pe lângă mulțimea si­tuațiilor concrete, scrisorile re­flectă o stare de spirit pre­re­voluționară, care izbucnea din când în când în manifestații pre­cum cele de la Brașov, în oc­tombrie 1987, înainte de răs­tur­narea din 1989 în condițiile in­ternaționale știute. Între altele, aceste documente fac imposibilă și de negândit teza revizionistă a unei revoluții artificiale pro­vocate de „agenturi“, de­mon­strând cu prisosință izbucnirea justificată a nemulțumirii po­pu­lare.

Materialul, organizat cronologic, dă seama și de involuția re­gi­mului în ultimul deceniu co­mu­nist, de „progresele“, în toată această perioadă, ale mizeriei și corupției, de rolul fatal jucat de serviciile secrete, „brațul armat al Poporului“. Sărăcirea țării es­te progresivă, disperarea pe mă­sură. Cu cât situația devine mai dramatică, cu atât cresc vocile opoziției, tonul devine mai ferm, precum al acelui „român, optimist“ care încheie culegerea (octombrie, 1989): respectivul corespondent menționează nu­mărul crescând de opozanți care se manifestă pe față, cu toate riscurile de rigoare, pe teritoriul național. Cei ce acționaseră în de­plină singurătate devin acum figuri publice „cunoscute, în­dră­gite și stimate“.

 

Poate că cel mai bine re­zumă situația muncitorul Teodor Briscan, în me­sajul difuzat la 21 ia­nuarie 1987: „Tovarășe secretar general, această scrisoare este ur­marea faptului că, fiind în schimbul doi de lucru, am în­trebat colegii de muncă: oare când se va reveni la programul de televiziune de dimineață, ca să putem și noi vedea filmul difuzat seara? Știți ce mi-au răspuns ei? «Ce se ia nu se mai dă». Am auzit deseori acest răs­puns. Din păcate, cred că aces­ta este și adevărul: ce se ia nu se mai dă... Socialismul s-a men­ținut pe linia de plutire un număr de ani pentru că s-a ali­mentat cu speranța în mai bi­ne, speranța în progres, în bu­năstare... Această speranță a determinat și un anumit grad de entuziasm. Dar speranța a dispărut, entuziasmul a murit și le-au luat locul delăsarea, lipsa totală de interes, plac­id­it­a­tea. Așadar ce se ia nu se mai dă!“. Greu de imaginat o ex­pre­sie mai precisă a disperării. Cu alte ocazii, am menționat dis­pe­rarea ca greșeala care ne-a făcut să acceptăm pasiv asuprirea: convingerea că regimul era etern. Totuși, undeva în adân­curi, fierbea revolta care s-a ex­primat în zilele târzii ale lui 1989 și numai când întreg la­gărul socialist a basculat în îm­pre­ju­ră­rile cunoscute, înlăturând acel sen­timent existențial pe care un alt corespondent îl numește cu vi­goare poetică „urâciunea pus­tiirii“. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22