Politică şi morală. Plagiatul lui Victor Ponta

Ce se întâmplă în România în ultimele luni – și în special de la instalarea actualului guvern condus de Victor Ponta – este un bun prilej pentru a analiza relația între politică și morală.

Există două feluri de guvernământ, spune Machiavelli (1469-1527): principatul și re­publica. Primul este guvernat doar de bu­nul plac al principelui. De aceea el poate prac­tica minciuna, înșe­lă­ciunea, dacă acestea îi asi­gură reușita. Republica, dim­­­potrivă, este de­ter­mi­nată de supremația Legii.

Nu trebuie uitat că în, Dis­cursul asupra primelor ze­ce cărți ale lui Titus Li­vius, marele florentin Ma­chiavelli a analizat forma de stat care este republica și către republică merge preferința lui. „Machiavelismul“, anume încălcarea nor­mei morale în politică, nu își are locul în republică.

Nu ne putem permite să pierdem din ve­dere faptul că trăim într-o democrație re­publicană, fie ea și imperfectă. La rândul ei, România face parte dintr-un ansamblu eminamente democratic care este Uniu­nea Europeană. Regulile morale pre­va­lează. Păstrarea legii este criteriul suprem al democrației și garanția funcționării ei. Iar omul politic acționând în democrație este obligat să le respecte.

Cititorii vor fi înțeles că nu aș fi făcut aceste considerații dacă nu ar exista pla­giatul tezei de doctorat a lui Victor Ponta. S-a discutat la infinit cine are competența să judece dacă este sau nu vorba de un plagiat, cerându-se avizul „specialiștilor“. Or, prin definiție, constatarea unui plagiat ține de bunul simț. Copierea a mai mult de un sfert dintr-o lucrare după alte sur­se, fără indicarea acestora prin ghilimele și note de subsol, este un plagiat in­con­testabil și nicio „comisie“ de specialiști sau nespecialiști nu poate spune con­tra­riul, așa cum nicio comisie nu poate de­cide că doi și cu doi nu fac patru.

Am auzit și din partea împricinatului și chiar din marele public această opinie stu­pefiantă: „ce legătură poa­te să existe între un plagiat și exercitarea funcției de prim-ministru? Poți să fii un plagiator adeverit și, în același timp, un valoros șef de guvern“. Or, tocmai aceas­tă afirmație este pro­fund greșită. Aici intră în discuție criteriul moral. În mod evident, chiar pentru bunul simț comun, o astfel de poziție este inacceptabilă. De ce? Pentru a exercita o răspundere, în cazul de față una de o co­vârșitoare importanță în stat, trebuie să prezinți o anumită garanție morală. Pla­giatul este un furt. Dacă V. Ponta ar fi fu­rat un automobil sau o bijuterie, lucrurile nu ar fi fost mai clare: el ar fi fost declarat inapt de-a exercita o funcție de impor­tanță națională. Furtul intelectual nu este mai puțin un furt, chiar dacă obiectul nu este material. Furtul intelectual revelă o natură neonestă și lipsa de scrupule. Mai mult decât atât, furtul unui obiect poate avea o justificare, cel puțin parțială, poate presupune circumstanțe atenuante. De pildă, judecătorul va lua în considerație ca­zul, să zicem, al celui care fură o pâine. Dacă hoțul a făcut-o fiindcă îi era foame, el beneficiază de circumstanțe atenuante! Dar furtul intelectual nu se poate justifica prin nevoia de-a satisface o trebuință vi­tală. Furtul intelectual, în speță plagiatul, are drept singură justificare dorința aprigă de-a deține mai mult prestigiu, de a-ţi deschide porțile unui viitor strălucit fără a presta efortul cuvenit. Este ce s-a și pe­trecut în cazul lui Ponta, căruia mentorul său, Adrian Năstase, i-a planificat o stră­lucită carieră. Există o relație între ascen­siunea fulgurantă a lui V. Ponta și teza sa de doctorat, copiată într-o proporție no­tabilă; fotoliul său de prim-ministru stă pe această teză. Oricum, plagiatul de­mon­strează că personajul Ponta este un om lipsit de scrupule, care nu se împiedică de obstacolul onestității. Cine fură azi o teză de doctorat poate mâine să se facă vinovat de orice alt delict, inclusiv de delicte îm­potriva țării. Făptașul nu oferă garanția morală a ocupării unei înalte funcții.

Este spre onoarea Comisiei de atestare a di­plomelor că a avut curajul să afirme ade­vărul, confirmând plagiatul. Se știe că ex-ministrul interimar L. Pop, palida mario­netă guvernamentală, a dizolvat post fac­tum această comisie, contestându-i drep­tul de-a se exprima. Și am mai asistat la alte manifestări rușinoase, între altele ace­ea a unui fost rector universitar, azi mi­nistru, care a avut tristul curaj să nege pla­giatul. Nu știm încă ce va decide Comisia de etică. Știm doar că a fost schimbată ad hoc, de către același L. Pop, compoziția ei cu „oameni de încredere“.

Scandalul plagiatului depășește cu mult ca­zul în sine. Se știe că românii trag după ei o reputație de incorectitudine. Ea este ne­justificată, dacă ne gândim la marea ma­joritate. Dar ce argument formidabil pen­tru inamicii României, pentru calom­nia­torii românilor, lamentabila poveste în ca­re demnitarul cel mai important al statului român va fi absolvit de o vină evidentă! Această unică culpă va atârna în balanță mai greu decât spargerile, cerșetoria, tra­ficul de carne vie și alte delicte care ne sunt aruncate în față de către cei care ne critică. Pentru a nu mai vorbi de faptul că normele europene resping categoric laxis­mul moral în general și plagiatul în par­ti­cular, cum s-a văzut în cazurile zu Guttem­berg și Pál Schmitt. Vinerea trecută, Co­misia de etică trebuia să se pronunțe, dar și-a amânat decizia. Să sperăm că această șovăială este de bun augur, iar forul, conș­tient totuși de responsabilitatea istorică pe care o are față de România, se va pronunța conform adevărului. //