De același autor
Și noi (cu 13 „vizite” ale armatei ruse între 1711 și 1958 și cu Basarabia luată de trei ori), și polonezii (desființați ca stat vreme de 120 de ani și apoi amputați de regiunile estice), și balticii (topiți în marea Uniune Sovietică), și finlandezii (foști și ei „mare ducat” și lipsiți de o parte din tărâmurile sudice), la fel ca georgienii și – acum – ucrainenii ne dorim un singur lucru: desființarea Imperiului Rus. Formula cea mai dezirabilă pentru toate aceste nații ar fi cea propusă de Henry Morgenthau în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial pentru Germania postbelică: o fărâmițare în cât mai multe state (între 8 și 16, după diverse variante), lipsite de armată și cu interdicția dezvoltării industriale. „Soluția” aceasta – deopotrivă radicală și irealizabilă – ni se pare, tuturor celor din centura estică a Europei, ideală, deoarece are un caracter profilactic. Menirea ei explicită – în cazul Germaniei pentru Morgenthau, în cazul Rusiei pentru noi – e aceea de-a împiedica orice revărsare peste granițe a unei puteri periodic inflamate de pasiuni imperialiste. Căci acesta e adevărul: Rusia e mereu ispitită să-și iasă din forma ei statală (atât în ceea ce privește limitele geografice, cât și cele ale structurii politice), să-i încredințeze toată puterea unui „tătuc” care, la rândul lui, își biciuiește poporul și-l împinge la cuceriri în afară. De la Ivan cel Groaznic la Putin, acest pattern s-a repetat cu obstinație la Moscova. Și – gândesc (cei mai) mulți din estul Europei, cea mai bună (dacă nu singura) modalitate de a termina odată cu toate acestea e aceea de-a înfrânge – în mod manifest – Rusia și de-a pune capăt imperiului (și imperialismului) ei, împărțind-o într-o puzderie de state incapabile să poarte (alte) războaie (decât cele dintre ele).
Firește că spectrul unui asemenea război „total” e agitat de Putin (și a fost scos la iveală de toți „tătucii” agresivi ai Imperiului) pentru a mobiliza masele de mujici aruncați în războaie. Și, neîndoielnic, are efect înlăuntrul Rusiei. Pentru că rusul nu se percepe pe sine așa cum îl vedem noi. E greu de spus cum se văd rușii pe ei: poate asemenea lui Platon Karataev, „înțeleptul” lui Tolstoi, cel pentru care simplitatea (în toate) e opusul manierismului artificial ce vine din Occident. Evident, aici e vechea temă a slavofiliei, potrivit căreia în vreme ce Vestul are de partea lui o civilizație rafinată, dar superficială, ipocrită și bazată pe lucruri inavaubile, „Sfânta” Rusie trăiește în ritmul unei credințe organice, acordată marilor ritmuri ale naturii și reglată nu după modelele istoriei, ci după o eshatologie pe care o consideră iminentă. Nu e de mirare că asemenea teorii exercită o anumită seducție asupra occidentalilor, căci – de la începuturile modernității – aceștia au dezvoltat o adevărată mauvaise conscience cu privire la ei înșiși și la lumea lor. Modernitatea a fost, într-adevăr, o dezrădăcinare care a aruncat milioane de oameni în metropolele industriale și a distrus familia „tradițională” și micile comunități rurale. Avansul cunoașterii (democratizat prin școală) și ascensiunea tehnologiilor au secularizat (și simplificat) o lume a magiei și a credinței pure a copilăriei. Dezvoltarea orașelor și a calității vieții dinlăuntrul lor i-a împins pe cetățeni să se înconjoare de varii obiecte, să surfeze pe valul modelor și să se alieneze într-o lume a abundenței (reglată de dorințe și de consum). La capătul tuturor acestora, omul occidental se întoarce spre pasiunea autenticității pe care i-ar conferi-o o viață lipsită de mecanica obligațiilor profesionale și sociale și redusă la simplitatea unor gesturi și relații, având în centru credința (regeneratoare) și/sau umanismul (generos).
Problema e: în ce măsură lumea rusească se înfățișează ca o contrapondere spirituală a Vestului? Toată această ideologie a spiritualității autentice pare a fi mai curând un soi de radicalizare a romantismului occidental (cu o pronunțată componentă mistică religioasă). Ceea ce rușii ne oferă ca „simplitate” e, în fapt, o abisalitate din care poate ieși orice. Pe de altă parte, „autenticitatea” lor e cu desăvârșire insensibilă la legăturile sociale și obligațiile cetățenești, de așa manieră că – deasupra ei – răsare mereu figura tutelară a „unsului Domnului” trimis în istorie ca să pedepsească rătăcirile oamenilor. Și odată cu tătucul vin la pachet tirania, pogromurile, carnagiile și – inevitabil – războaiele. În fine, e în această exaltare a simplității autentice și un complex de inferioritate – niciodată depășit (după cum o arată eterna dispută dintre slavofili și occidentaliști) – a Rusiei față de Europa. Imperiul stepelor a râvnit mereu și la bogăția, și la civilizația Apusului. Neputându-le obține în interior – căci condiția prosperității e libertatea, a sfârșit (atunci când nu și le-a putut însuși prin rapt) prin a le condamna în exterior ca forme ale „parvenirii”, „rătăcirii” și „înstrăinării” omului occidental de sine însuși, alimentându-i acestuia complexele generate de modernitate. Rusia văzută ca opus „spiritual” al „alienării” produse de societatea de consum nu e decât o creație a elitelor vestice și a celor rusești aflate în contact cu Vestul.
Dincolo de această imagine, devenită cult, a „marii culturi” ruse, se cuvine să luăm în considerare realitatea unui stat care nu și-a găsit echilibrul în Modernitate și care – tocmai de aceea – amenință echilibrul Europei și al lumii. Care ar putea fi, atunci, calea de a „domestici” marele urs călare pe două continente? În ciuda dorințelor noastre – nu doar de securitate, ci și de revanșă – soluția lui Morgenthau e ultima care ar fi (dacă ar fi) luată în considerare de aliații vestici. Asta, mai întâi și mai întâi, deoarece nimeni nu dorește un război efectiv cu Rusia. Din două motive: în primul rând, pentru că ansamblul costurilor unui asemenea război militar ar ruina economiile Occidentului. Atât campania lui Napoleon, cât și blitzkriegul eșuat al lui Hitler au arătat – în chip manifest – dimensiunea gigantică a logisticii puse în joc într-o asemenea operațiune. Un război „de la distanță”, bazat pe bombardamente strategice, își are limite destul de clare, pe care conflictul din Ucraina le pune bine în evidență. E greu de imaginat o „victorie totală” obținută pe această cale. Și apoi – să nu uităm – Rusia e o putere nucleară și începerea unui război efectiv ar putea degenera foarte ușor în ceva pentru care nimeni nu e pregătit.
În al doilea rând, Occidentul nu e deloc interesat în dislocarea statului rus. Dimpotrivă. O Rusie fragmentată și căzută în război civil (ca în anii 1918-1922) ar fi mai curând o problemă decât o soluție pentru Vest. Pe de altă parte, așa cum bine știm, marea confruntare a viitorului e aceea dintre democrațiile apusene și modelul „imperial” (sau, mai exact, totalitar) chinezesc. O prăbușire a Rusiei în haos ar aduce China la porțile Europei. În logica reconfigurării pozițiilor pe eșichierul geopolitic, Occidentul a mizat în ultimele decenii pe „îmblânzirea” Rusiei și integrarea ei, dacă nu într-un sistem politic (și de securitate), măcar într-unul economic. Ideea a fost aceea că schimburile economice reciproc avantajoase creează o mulțime (potențial nesfârșită) de legături ce nu pot fi rupte toate dintr-odată pentru a crea acea relație opozitivă ce stă la baza războiului. Dacă Rusia ar fi înțeles să se dezvolte în profunzime, creând prosperitate, conectând oamenii și mizând pe decizia descentralizată, poate ar fi funcționat. De altminteri, aceeași e situația și în cazul Chinei. Din păcate, ambele țări au ajuns la limita dezvoltării pe baza modelului autoritar – concentrarea deciziei, a mijloacelor de producție și a resurselor – și au dat înapoi atunci când ar fi trebuit să cedeze o parte din puterea decizionară logicii neutre a pieței. Rusia a opus – și în retorica oficială, și în practica efectivă – liberalismul piețelor (asociat colapsului economiei sovietice), variantei de dezvoltare „centralizată” care lega oligarhii de deciziile Kremlinului.
Ceea ce vedem e faptul că centralismul decizional devine, inevitabil, mecanismul unei mobilizări (cvasi)militare a economiei și a societății, se realizează deplin doar în domeniul producției de armament și – din păcate – aproape la fel de inevitabil (cel puțin în cazul marilor puteri) duce la război. Ca atare, scopul confruntării Vest – Est de la ora actuală e acela de-a scoate Rusia de sub stăpânirea autoritarismului și a concentrării deciziei într-o singură mână. Altfel spus, scoaterea din joc a lui Vladimir Putin și a oricăruia dintre oamenii din primul cerc al acestuia care ar putea prelua puterea cultivând același stil de conducere. Cum poate fi făcut acest lucru fără a risca un război deschis și fără a provoca haosul intern care să le permită chinezilor „să culeagă fructele victoriei”? Într-un singur fel: repetând escaladarea confruntării economice din vremea Războiului Rece. Ceea ce știm, la ora actuală, e faptul că desfășurarea războaielor nu e decisă doar pe câmpul de luptă, ci – în primul rând – de tehnologia pusă în joc, iar în spatele acestei tehnologii se află economia capabilă s-o producă. Continuarea războiului din Ucraina înseamnă lovirea ursului rus în burta lui moale: economia. E drept că Rusia, spre deosebire de Occident, are o mai mare capacitate de a face față penuriilor de tot soiul – în vederea concentrării resurselor pentru front –, însă dincolo de rezistență e tot slăbirea capacității economice.
Miza confruntării din acest an e slăbirea Rusiei până când aceasta ajunge la un point de non-retour. Important e ca partenerii vestici să nu cedeze înaintea acestui prag. Abia după el se poate pune problema integrării – altfel decât în 1991 – Rusiei într-o alianță capabilă să facă față tendințelor totalitare ale Chinei și ale sateliților ei. //
