De la „operațiunea specială” la război

Ne amintim, atunci când a început agresiunea rusă asupra Ucrainei – la 24 februarie 2022 – că președintele Putin a vorbit de o „operațiune militară specială”. În siajul discursului prezidențial, termenul de „război” a fost prohibit în presa rusească (ba chiar și în discuțiile dintre cetățeni) și folosirea lui a fost sancționată – pe la începutul lui martie 2022 – cu o pedeapsă penală. Nu e greu de imaginat de ce. Mai întâi, dacă ar fi declarat un război, Putin s-ar fi pus – din punctul de vedere al dreptului internațional – în situația de jure (nu doar de facto) a agresorului. Ceea ce ar fi permis diverselor organisme și organizații internaționale nu numai să condamne intrarea armatei ruse pe teritoriul altui stat, suveran din punct de vedere juridic, ci și să se mobilizeze – fără nicio reținere – împotriva lui. „Frunza de viță” a „operațiunii militare speciale” limitează modul în care statele occidentale pot ajuta, în mod efectiv, Ucraina. Dar, fără îndoială, sintagma „operațiune militară specială” era mai ales pentru uz intern: ea voia să spună că nu e vorba – și nu poate fi vorba – de un război între rușii de o parte și de alta a unei granițe care – în viziunea liderului de la Kremlin – e mai curând circumstanțială și arbitrară. Să ne amintim că, pentru Vladimir Putin, ucrainenii nu au o identitate, ci sunt tot ruși, însă „pervertiți” („nazificați”) de contactul cu Vestul. Ca atare, armata rusă nu pleacă la război, ci într-un fel de „operațiune” de jandarmerie la scară mai mare, menită „a pune ordine” în treburile unei „gubernii” în care – nu se știe cum – „naziștii” își fac de cap. Probabil, populația rusă – obișnuită cu disciplina autocrației – urma să înțeleagă din acest discurs că, așa cum se întâmpla atunci când „forțele speciale” interveneau împotriva manifestanților din Federație, doar băieții trimiși de Moscova aveau armament în dotare și că, la simpla lor vedere, ucrainenii o vor lua la fugă, iar „naziștii” (liderii lor prooccidentali) vor fi luați pe sus, înghesuiți în dube, „judecați” (după „regulile artei rusești”) și trimiși să se repauzeze (definitiv) prin diverse „colonii” din adâncurile Siberiei.

 Așa cum bine știm, n-a fost să fie așa. În mod surprinzător, ucrainenii au rezistat. Avansul rus s-a împotmolit destul de repede și am putut să vedem cu toții felul în care o tehnică și o concepție militare calate pe modelul celui de Al Doilea Război Mondial sunt ineficiente în secolul al XXI-lea. Ca orice război de poziții, și acesta a devenit unul de tranșee, la care s-au adăugat „gadgeturile” militare ale prezentului: dronele, care dau o altă dimensiune confruntărilor aeriene. Dar am mai văzut ceva care nu a lăsat vreun dubiu asupra caracterului real al „operațiunii militare speciale”: masacrele civililor de la Bucea și Irpin. Oricine ce ar spune, pe baza documentării pe care o permit mijloacele tehnologice actuale, avem o imagine suficient de clară asupra a ceea ce s-a întâmplat în aceste locuri și – conform dreptului internațional – exacțiunile comise împotriva populației civile de către armata rusă se încadrează la rubrica crimelor de război. Ucraina a permis accesul unor comisii internaționale care să investigheze aceste crime și, pentru prima dată, s-a vorbit de culpe clare, de responsabili concreți (identificați grație variilor mijloace tehnice), de lanțul de comandă care duce până la Kremlin și de un tribunal penal internațional care să judece toate aceste lucruri.

Pe de altă parte, dacă de­spre Bucea și Irpin nu s-a vorbit în media rusă (tentativa de-a le prezenta ca fiind execuții, realizate de ucraineni, a unor simpatizanți ai „armatei eliberatoare” a fost abandonată repede, sub avalanșa de mărturii consecvente retragerii forțelor militare rusești), a apărut o problemă cu un potențial destabilizator intern. E vorba de numărul tot mai mare de soldați ruși care mor în războiul de tranșee și în ofensivele – în general nereușite – întreprinse de comandamentul rus (mereu schimbat). Ne amintim că, în celălalt război pierdut de ruși, cel din Afganistan, acesta a fost declanșatorul reacției interne (care a dus, în cele din urmă, la retragerea armatei sovietice din 1989): numărul mare de morți, invalizi, toxicomani, oameni cu probleme psihice (care, adesea, se exprimau în varii acte de violență), victime ale unei confruntări fără sens. Știm că, în Argentina, Los Madres de Plaza de Mayo (mamele dispăruților din timpul regimului generalului Videla) au înfruntat o dictatură a ororii și chiar dacă prăbușirea ei a fost consecventă pierderii războiului din insulele Falkland, contestația femeilor ce nu mai aveau nimic de pierdut i-a adăugat un oprobriu de neșters. Multiplicarea morților din rândul recruților ruși e, poate, și unul dintre motivele pentru care Evgheni Prigojin își recrutează clienții „orchestrei” Wagner din rândul pușcăriașilor. Dispariția acestora în operațiuni (cvasi)sinucigașe e mai puțin amplificată la nivel social decât aceea a unui tânăr militar provenind din pătura medie a societății ruse. Faptul că regimul de la Kremlin încearcă să deturneze morțile propriilor combatanți – oricare ar fi ei – în direcția unui cult eroic menit a alimenta un patriotism victimar poate funcționa doar un timp. De la un moment dat încolo, nenumăratele morți ale soldaților ruși vor pune problema incompetenței înalților ofițeri care-i trimit sub focul ucrainean și, inevitabil, pe aceea a inutilității acestui război.

La fel ca în 1904 – 1905, „micul război victorios” menit a legitima o putere care, pe fondul represiunii și al blocajului intern, își pierdea popularitatea s-a transformat într-o criză din care nimeni nu mai știe cum se poate ieși. Nu există niciun semn – cel puțin la ora actuală – care să denote o cât de mică intenție a Rusiei de a limita violența în favoarea negocierilor. Din nou, această atitudine belicoasă are două rațiuni: una externă – în speță faptul de a nu manifesta nicio slăbiciune și de-a poza mereu în „mare putere”. Și una internă, datorată – probabil – competiției intestine pentru putere. Căci cel din „grupul de la Kremlin” care va ceda primul poate fi foarte ușor victima unor adversari care pot profita (un timp) de valul de susținere internă a războiului creat de isteria mediei rusești (și, nu mai puțin, de cenzură și de frica de represiune). Concluzia acestei stări de lucruri o reprezintă faptul că e foarte probabil ca, în această primăvară – vară, războiul să se amplifice și Rusia să se mobilizeze mult peste ceea ce poate presupune o „operațiune militară specială”. Numirea generalului Valeri Gherasimov, șeful Marelui Stat-Major al armatei ruse, drept comandant al operațiunilor de pe frontul ucrainean merge exact în această direcție. Ca și apelul sub arme a noi și noi contingente de cetățeni ruși (tineri și mai puțin tineri). Oricât de mult evită Vladimir Putin cuvântul (deși i-a scăpat odată – pe la începutul lui decembrie), cred că – încet, încet – populația rusă înțelege că se află într-un război efectiv.

Iar acest război e unul cât se poate de concret, cu oameni care mor (de ambele părți ale frontului), cu drame greu de imaginat, cu dislocări de populație, cu distrugeri materiale și cu o continuă amenințare plutind deasupra tuturor. Nu e „războiul civilizațional” pe care îl evocă patriarhul Kiril, ce ar trebui să se poarte pe „frontul” duhovnicesc și pe cel cultural. În „mobilizarea totală” ordonată de Putin, cultura și religia sunt „soldați disciplinați” ai unei ideologii agresive. Rezistența ucraineană a făcut ca eschiva „operațiunii militare speciale” să devină inutilă și ridicolă: în Ucraina e război și „strategii” de la Moscova știu bine acest lucru. E foarte probabil ca, tocmai în această logică, să pună la cale o ofensivă pe scară mare în primăvara acestui an. Căci singurul lucru la care ne putem aștepta de la președintele rus și de la oamenii din primul cerc din jurul lui e acela de-a intensifica acțiunile militare împotriva Ucrainei.

Poate la începutul agresiunii, în urmă cu aproape un an, se mai putea spera că scrupulele legate de terminologie și menținerea dialogului cu Moscova vor fi în măsură să tempereze elanul războinic al lui Vladimir Putin și să-l aducă la masa negocierilor. Astăzi însă, o asemenea poziție ține de wishful thinking. Autocratul de la Kremlin pare decis să ridice miza până când ceilalți vor ceda. Ca atare, singura poziție rațională a Occidentului în fața acestei amenințări – nemaicunoscute în Europa de pe vremea lui Stalin (cel care a stabilit „linia” și pentru succesorii lui) – e aceea de a susține prin toate mijloacele Ucraina, menținând constant echilibrul de forță între armata acesteia și armata rusă. Ceea ce rușii pot face prin numărul mare de soldați, occidentalii și ucrainenii pot face prin varii tehnologii moderne de luptă. Ceea ce rușii pot face prin masivitatea dispozitivului militar, occidentalii și ucrainenii pot face prin schimburi de informații și mobilitate. Ba, poate, sprijinul occidental pentru Ucraina ar trebui să fie chiar mai mare, căci, să nu uităm, chiar în cadrul unei balanțe de forțe echilibrate între cei doi combatanți, războiul se poartă pe teritoriul ucrainean, care suferă și pierderile umane, și cele materiale.

Așadar, ezitările Occidentului – după un an de lupte, victime și distrugeri – sunt tot mai puțin de înțeles. Mai devreme sau mai târziu, Putin va recurge la „mobilizarea totală”, forma cea mai drastică a oricărei dictaturi. Dar și preludiul căderii ei. Acolo se cuvine să-l aștepte mobilizarea Vestului în favoarea Ucrainei. //