De același autor
Cazul de la Ditrău este nu numai un bun scenariu de film, așa cum mulți comentatori au remarcat. Cazul Ditrău devine, pe măsură ce faptele evoluează, un studiu de caz pentru aspecte fundamentale ale statului de drept și democrației, în România, dar nu numai. Cazul Ditrău ne pune de asemenea în față, ca în multe alte triste episoade ale complicatei epopei postdecembriste, o oglindă crudă și veridică. Acoperirea reflexiei sau negarea ei nu o fac să dispară, ci încarcă un tablou deja prea puțin măgulitor cu lestul suplimentar al ipocriziei și lașității. Faptele sunt arhicunoscute. S-a scris enorm despre ce s-a întâmplat la Ditrău în ultima săptămână: doi muncitori din Sri Lanka, angajați cu forme legale la brutăria din sat, amenințați de comunitatea locală condusă (instigată) de preotul local, romano-catolic. Cei doi muncitori fuseseră aduși de patronii brutăriei ca să lucreze în locul angajaților locali, din ce în ce mai greu de găsit.
Primul aspect preocupant este cel al instituțiilor religioase și al (in)capacității unora dintre reprezentanții lor de a-și duce la îndeplinire misiunea pentru care au fost hirotoniți. În cazul de față, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia a dezavuat atitudinea preotului în cauză, reacția fiind însă extrem de lentă în raport cu amploarea conflictului și, mai cu seamă, cu rolul jucat de preotul însuși în aprinderea și întreținerea lui. Acțiunea preotului ar trebui să aibă, din perspectiva Bisericii, o circumstanță agravantă suplimentară: unul dintre cei doi muncitori din Sri Lanka este catolic și ar fi fost absolut natural ca apartenența lui la comunitatea religioasă locală să fie un factor integrator suplimentar. În locul brațelor deschise creștinește, preotul a instrumentalizat o întreagă comunitate, încurajând latențe rasiste și xenofobe, frici și fantasme lesne de imaginat, mai cu seamă în cazul unei comunități închise cum pare a fi, după relatări și descrieri, cea de la Ditrău. Reacția locuitorilor, oricât de teribilă ar părea, este pe de altă parte perfect explicabilă, în contextul girului moral oferit de atitudinea preotului.
Un alt aspect este forța narațiunilor politice în modelarea atitudinilor, reacțiilor și proiecțiilor unei întregi comunități care devine apoi agentul transformării acelor narațiuni în acțiune locală. În teoria politică, subiectul este din ce în ce mai vizitat în ultimii ani: discursul, ficțiunile politice prind formă și devin acțiuni mai frecvent decât ne-ar plăcea să o recunoaștem. Realitățile comunităților, interacțiunile, agregarea politică locală și apoi centrală se produc adesea și ca urmare a infuziei lente, dar perseverente a unor ficțiuni politice. Devenită clasică în teoria construcției Statului Națiune, interpretarea își găsește cu siguranță locul în studiul de caz Ditrău: o comunitate izolată (enclavizată chiar, notează unii comentatori), hrănită de instrumentele media de propagandă ale televiziunii maghiare controlate ideologic de regimul lui Viktor Orbán. Promovarea unui discurs xenofob, rasist, instilarea profesionistă a spaimelor față de Celălalt, față de Străin au avut ca rezultat cultivarea cu succes a șovinismului internalizat.
Într-un plan mai general, cazul Ditrău vorbește grăitor despre incapacități instituționale la mai multe niveluri. Într-o democrație, rațiunea de a fi a instituțiilor este să asiste și să canalizeze energiile cetățenilor și ale comunităților în direcția urmăririi unui bine public (comun, se înțelege), dar și în aceea a respectului egal al legii (statul de drept). La Ditrău, eșecul instituțional e dublu. Pe de o parte, la nivel local, primul care ar fi trebuit să atragă atenția asupra implicațiilor juridice și instituționale ale reacției sătenilor ar fi fost primarul însuși, ceea ce nu s-a întâmplat, în orice caz, în prima fază a conflictului, fapt care a determinat întețirea lui. Alesul local, vocea reprezentativă în comună a ratat ocazia de a juca rolul asumat implicit prin funcție. Declarațiile sale au părut mai degrabă cele ale unui spectator neangajat, cronicar al unor evenimente și situații exterioare capacității lui de reacție sau intervenție.
La al doilea nivel constatăm incapacitatea instituțiilor centrale de a verifica respectarea legislației și de a-i penaliza pe cei responsabili de încălcarea ei, dacă este cazul. Potrivit declarațiilor făcute de săteni după adunarea de sâmbătă, 1 februarie, patronii brutăriei au apelat la angajați străini pentru că aceia din localitate refuzau să mai lucreze acolo din pricina condițiilor proaste. Salarii mici, pontaje mult sub orele lucrate efectiv, salarii la negru, neplata contribuțiilor: tot atâtea motive pentru autoritățile statului să verifice exact ce se întâmplă acolo.
Problema statului român în ultimii 30 de ani nu este prezența sau implicarea excesivă, ci mai degrabă pierderea dramatică a atributelor sale fundamentale, acelea de a asigura elaborarea, aplicarea și respectarea legii. În România, dezbaterea politică fundamentală nici nu poate ajunge, în mod pertinent, la subtilități doctrinare legate de gradul mai mare sau mai mic de implicare a statului în diferite aspecte ale organizării vieții și comunităților, atâta vreme cât nu se identifică și nu se încearcă rezolvarea adevăratei probleme: incompetența statului, în definiția și atributele lui fundamentale. //
