Unde este Opoziția?

Principala misiune a opoziției, în 2014, e să se pregătească pentru cele două mo­mente electorale importante: alegerile eu­ro­parlamentare în iunie și prezidențialele de la sfârșitul anului. Identificarea unui can­didat unic ar fi soluția recomandabilă, dar în mod evident irealizabilă, în con­textul unei opoziții aparent incapabile să se concentreze asupra unui mesaj politic unitar și coerent. Acțiunile publice ale par­tidelor de opoziție trimit fie către pa­si­vitatea activității parlamentare, fie către o dificultate majoră de conectare la agenda publică reală.

Un bilanț al activității opoziției în anul 2013 nu poate fi decât întristător. În parlament, vocile opoziției se fac auzite greu și sunt repede reduse la tăcere. Ma­joritatea zgo­motoasă, abu­zivă, fără edu­cație par­la­mentară - sau fă­ră educație pur și simplu - domnește nestingherită pes­te un Le­gislativ lipsit de identitate și de reguli clare. Când nu e prea ocupat să-și le­gi­fereze privilegiile și să-și consolideze poziția de ins­tituție absolută mai pre­sus de lege, la adăpost de acțiunea legilor an­ti­co­rup­ție, parlamentul livrează presei su­biecte nu^­­mai bune să alimenteze imaginea de ins­tituție integral discreditată: cazul de­pu­tatului PC, plecat de la PP-DD, arestat pe 19 decembrie în flagrant delict de luare de mită, nu este decât ultimul exemplu re­velator în acest sens.

Într-o instituție supradimensionată, unde clientelismul politic a devenit aparent sin­gurul criteriu valid de selecție, vocea uni­că a unei majorități discreționare acoperă fără dificultate discursul firav al unei opo­ziții fără direcție.

PDL: Kramer contra Kramer

După cum se putea lesne vedea încă di­nainte de alegerile din 9 decembrie 2012, PDL nu și-a putut reveni din șocul inițial al ieșirii atât de brutale de la guvernare, din primăvara anului 2012. Pierderea con­trolului asupra membrilor propriilor gru­puri parlamentare - deriva începuse încă din ianuarie-februarie 2012 - a produs o ruptură de proporții în structura de par­tid, nu numai centrală, dar și în teritoriu. Deficitul intern de încredere s-a suprapus unei căderi electorale serioase, provocată parțial de propaganda USL, dar și de in­capacitatea structurală a acestui partid - și a întregii opoziții - de a ieși din logica discursului esențialmente defensiv.

PDL plătește, în plus, dobânzile unei ti­po­logii care a jucat multă vreme în favoarea sa, dar care-și vădește, la urma urmelor, limitele. Ca orice altă construcție politică bazată integral pe calitățile unui singur per­sonaj, odată ieșit din sfera de influență vizibilă a lui Traian Băsescu, partidul su­feră de imobilism și de lipsă de imaginație. Rezultatul alegerilor din 9 decembrie 2012 a fost demobilizator pentru un partid a că­rui identitate a depins în mod periculos de mult de personalitatea unui singur om, președintele Traian Băsescu.

Iar consecințele nu au întârziat să apară. Episodul-cheie s-a consumat la Convenția Națională a partidului din 23 martie, când s-au confruntat două tabere, una pre­fe­ra­tă explicit de Traian Băsescu (Elena Udrea cu susținători în rândul „reformatorilor“), cealaltă organizată în jurul lui Vasile Blaga și întrunind de fapt nucleul dur al ve­chiului PD. Partida Blaga a câștigat con­ducerea, drept pentru care, în seara ace­leiași zile, președintele Traian Băsescu a rostit faimosul discurs „Adio, PDL!“.

În mod formal, oficial, PDL a jucat, din acel moment, pe cont propriu, iar ges­tio­narea conflictelor interne s-a făcut, în genere, aplicând criteriul susținerii ne­condiționate a mesajului conducerii nou alese. Conturarea unei noi identități de partid de opo­ziție s-a con­centrat ex­clusiv pe ur­mă­rirea pasivă a escaladării unui conflict mai mult mediatic decât real din in­teriorul USL și, în paralel, pe constituirea unui „gu­vern din umbră“, în aș­teptarea unor vremuri mai bune.

PP-DD, vocea patriotului traseist: întărim majoritatea!

Celălalt partid parlamentar de așa-zisă opoziție, PP-DD, a devenit exact ceea ce se anunța de la bun început, privind mo­dul cum și-a selectat candidații pentru par­lament: o pepinieră pentru DNA, pe de o parte, și un bazin de recrutare pentru consolidarea unei majorități useliste și așa extrem de puternice, pe de alta. Un partid volatil, lipsit de coeziunea minimală ali­mentată în practica politică românească nu atât de vreo coerență doctrinară, cât de straturile experienței electorale co­mu­ne, care hrănește periodic grupurile par­lamentare ale PSD.

Ultimul val de opt parlamentari (uniform distribuiți între Cameră și Senat) au co­municat pe 12 decembrie președinților ce­lor două Camere că au părăsit PP-DD pen­tru a intra în UNPR, în interiorul gru­purilor parlamentare PSD. PSD are astfel 240 de parlamentari, iar majoritatea de 291 o poate acum obține chiar și fără spri­jinul PNL: PSD, UNPR, PC, UDMR și mi­noritățile au în total 311 mandate.

Ce mai înseamnă „discursul dreptei“? Competiția fără obiect

În urma divorțului anunțat de Traian Bă­sescu, la numai două zile după Convenția Națională a PDL, de la Cotroceni vine pe 25 martie vestea înființării Fundației Miș­carea Populară. Printre inițiatori se nu­mără consilierii prezidențiali Cristian Dia­conescu și Daniel Funeriu, profesorul Ma­rian Preda, devenit ulterior președintele Mișcării Populare. Ei au respins inițial ide­ea convertirii fundației în grupare po­li­tică. Cu toate acestea, pe 25 mai, se anun­ță începerea formalităților legale pentru înființarea unui partid de centru-dreapta, Partidul Mișcarea Populară, iar pe 23 iulie se face anunțul oficial. Noua formațiune politică a reunit nucleul dur al sus­ți­nă­torilor lui Traian Băsescu, plecați din PDL în urma conflictelor cu aripa Blaga: Eugen Tomac, președinte al formațiunii (unul din­tre puținii candidați ARD care au re­ușit să-și câștige colegiul la alegerile din 2012), Teodor Baconschi, Adrian Papahagi și alții. PMP mizează totul, fără echivoc, pe cartea Băsescu: într-o declarație făcută la jumătatea lunii septembrie, Eugen To­mac declara că „Partidul Mişcarea Po­pu­lară este şi rămâne un partid al pre­şe­dintelui României pentru că este un par­tid al libertăţii şi drepturilor pentru toţi cetăţenii, al clasei de mijloc şi doreşte să promoveze principiile lui Traian Bă­ses­cu“. Miza e problematică, pentru că im­plică o condiționare exclusivă via capitalul de încredere al președintelui. Pe de altă parte, ultimele inițiative nefericite ale USL privind modificarea Codului Penal și de­pe­nalizarea, de facto, a actelor de corupție ale parlamentarilor și luările prompte de po­ziție ale președintelui în raport cu aces­tea par a fi ridicat cota de popularitate a lui Traian Băsescu. Rămâne de văzut dacă PMP va ști sau va putea să exploateze in­teligent acest capital.

Partidul Mișcarea Populară are însă de în­fruntat piedici legate de înregistrarea la tribunal, ultima dintre acestea fiind chiar o inițiativă de modificare a Legii 14/2003 a partidelor politice, propusă de deputatul liberal Octavian Bot. Potrivit propunerii de act normativ, fiecare partid politic sau alianţă trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată şi semn permanent proprii. Aceste denumiri trebuie să se deo­sebească clar de cele ale partidelor, aso­ciaţiilor și fundaţiilor anterior înregistrate. În expunerea de motive se arată că mo­di­ficările propuse „elimină confuzia din rân­dul electoratului, nepermiţând unui partid preluarea capitalului de imagine al unei asociații sau fundaţii, constituite cu scopuri şi obiective nepolitice“. Des­tinatarii cu dedicație ai proiectului adop­tat în Senat pe data de 6 noiembrie sunt în mod evident Partidul Mişcarea Populară și Alianţa D.A., din care fac parte Forţa Ci­vică şi PNŢCD.

Formațiunea condusă de Mihai Răzvan Un­gureanu ar trebui să fie principalul po­tențial partener al PMP. În mod curios și dezamăgitor pentru electoratul rămas ne­reprezentat în urma alegerilor din de­cem­brie 2012, cele două formațiuni au ales de la bun început să se plaseze într-o cu­ri­oasă și uneori ininteligibilă concurență. For­ța Civică a semnat pe 7 septembrie, ală­turi de PNȚCD, un protocol de colaborare cu gruparea creată de Andrei Chiliman ca urmare a divorțului acestuia de PNL. Pe 22 aprilie, Andrei Chiliman anunța alături de Vlad Moisescu, Diana Tușa, Dan Cris­tian Popescu și Iulian Crăciun înființarea plat­formei politico-civice România Li­be­ra­lă, ca promotor al „valorilor libera­lis­mu­lui clasic“. Ceea ce urmează se în­ca­drează din păcate în logica browniană a par­ti­delor mici și dezorientate: la sfârșitul lunii octombrie, Vlad Moisescu și deputata Dia­na Tușa anunță intrarea lor în PNȚCD, Iu­lian Crăciun își dă pe 12 decembrie de­mi­sia din Forța Civică. Risipă de vorbe, de ener­gii și de credibilitate, în vreme ce gu­vernarea USL merge triumfătoare înainte.

Cine se (mai) ocupă de agenda publică?

Principala misiune a opoziției, în 2014, e să se pregătească pentru cele două mo­mente electorale importante: alegerile eu­ro­parlamentare în iunie și prezidențialele de la sfârșitul anului. Identificarea unui can­didat unic ar fi soluția recomandabilă, dar în mod evident irealizabilă, în con­textul unei opoziții aparent incapabile să se concentreze asupra unui mesaj politic unitar și coerent. Acțiunile publice ale par­tidelor de opoziție trimit fie către pa­si­vitatea activității parlamentare (deși PDL a anunțat că îi va sancționa pe cei trei de­putați care au votat pentru ori s-au ab­ținut la celebrul vot din „marțea neagră“), fie către o dificultate majoră de conectare la agenda publică reală. Or, aceasta a fur­nizat în toamna care s-a încheiat o su­medenie de puncte nevralgice, lăsate pe seama societății civile. Roșia Montană, Pun­gești, „marțea neagră“, comasările unor importante instituții culturale, co­rupția - ca să nu evocăm decât punctele cul­minante ale lungii liste care marchează, zi de zi, proasta guvernare a USL - au fost preluate și întâmpinate, așa cum s-a putut, de o societate civilă aflată ea însăși în căutarea unei identități și a mo­da­li­tă­ților ei de expresie. Partidele politice de opo­ziție au pierdut aparent din vedere rolul fundamental pe care ar trebui să-l joace în echilibrul democratic. În fond, cei 24 de ani scurși din decembrie 1989 nu au arătat foarte adesea contrariul...  //