USR și democrația reprezentativă. Ce a mai rămas din ele?

E limpede că în sfera politică ideologia pieței, cu reglajul „natural” cerere-ofertă, trebuie definitiv abandonată: decalajul uneia în raport cu cealaltă nu a fost poate niciodată mai mare.

Timp de mai bine de un secol (luând ca reper introducerea progresivă a sufragiului universal), partidele au construit și alimentat comunicarea dintre cetățeni și factorii de decizie și au permis integrarea maselor în sistemul politic. Problema fundamentală este că, deși această formă de organizare politică se află actualmente într-un proces de reconfigurare radicală, partidele continuă să se comporte ca și când ar articula-o în aceleași structuri.

Ultimele evoluții ale unuia dintre principalele partide de opoziție conduc - și ele- către o astfel de ipoteză. Apărut în urma unei mișcări contestatare, candidat-minune la alegerile din 2016, USR a reușit să ardă etapele măririi și decăderii partidelor tradiționale, trecând de la partidul-mișcare, cu un sistem revoluționar de democrație internă, la partid ierarhic și piramidal.

Pe de altă parte, urmărind evoluțiile ulterioare, „arderea etapelor” este probabil unul dintre puținele elemente „pașoptiste” din doctrina autoatribuită de ideologii acestei formațiuni. Altul ar fi caracterul heteroclit al direcțiilor și opțiunilor politice ale elitei conducătoare, care-și dispută un credo libertarian și tehnocratic construit pe idealul digital-corporatist în paralel cu „progresismul” remanent din perioada originară de partid-mișcare. Progresism marcat, la rândul său, de clivajul cu aripa tradiționalist-conservatoare care a provocat prima mare schismă din interiorul USR, la plecarea lui Nicușor Dan.

E o diversitate care a captat inițial o imensă cantitate de frustrări acumulate de cetățeni la adresa sistemului. Primul clivaj fondator privea starea de criză a democrației reprezentative nu numai în România, ci și în multe alte părți ale Nordului global. Discuția depășise deja, în 2016, cadrul strict academic al dezbaterii, pentru că fenomenul contestatar antisistem explodase deja după criza din 2008-2009, iar ipotezele și proiecțiile politologilor încercau să-și găsească o voce în concertul unor noi forme de „democrație democratizată”.

Cel puțin două direcții se conturau în acest sens: căutarea unor noi moduri de legitimare politică și transformarea comunicării politice. Dacă reprezentarea politică așa cum o propuneau partidele-mișcare de tipul USR încerca să atenueze distincția dintre cei care guvernează și cei care sunt guvernați, ea rămânea totuși sursa formulării principiului reprezentativ. Soluția intermediară părea a fi aceea a unei structuri democratice profunde a partidului în sine, care să distingă noile formațiuni de varianta piramidală și de vechea disciplină instituționalizată și osificată de partid, prezentă la PSD, PNL, UDMR etc.

Numai că – și nu e nici timpul, nici locul aici pentru (încă) o istorie pe repede înainte a USR cu diversele formule, puncte, liniuțe și plusuri adăugate sau eliminate – lucrurile nu au rămas deloc în faza proiectului entuziast inițial. Tânăra formațiune s-a văzut rapid instalată în mantra conservatoare a „disciplinei de partid”, iar conducerile succesive au descoperit deliciile grandomane oferite de demascările și excluderile în masă. Partidul-mișcare s-a transformat în partid-corporație, iar admiterile și excluderile, în teambuilding (sic!).

Diversitatea fondatoare, aceea clădită pe un clivaj în fapt mult prea general împotriva vechilor partide, împotriva „penalilor”, împotriva „corupției”, a avut un efect paradoxal: în loc să coaguleze și să federeze, acest mozaic unificator – marketizat într-un stil neocorporatist greoi și simplist – a detonat bazinul electoral potențial, derutat sau înșelat în așteptări. Diversitatea inițială, neîntărită de democrația internă dispărută prematur, a declanșat un proces de nivelare a nuanțelor.

Pentru electoratul progresist, partidul a fost prea prudent; a abandonat rapid subiectele aparent prea polemice și cu potențial inflamatoriu. Pentru electoratul libertarian și/sau corporatist obișnuit să vadă în stat un diavol instituționalizat, care jură pe Milton Friedman și Ayn Rand, timidele propuneri de politici sociale (concepute nu pe baze „neomarxiste”, cum s-a tot spus, ci mai degrabă din perspectiva unei doctrine a bunăstării ideologic abandonate de Occident prin anii 1980) etalate în timpul primului mandat parlamentar au declanșat un veritabil război intern care a condus – printre altele – la reconfigurarea listelor parlamentare din 2020. Mai aproape de zilele noastre, recentul scandal Lasconi a arătat că mai vechile clivaje ascunse sub covor se răzbună și în 2023/2024: nuca tare a referendumului pentru familie a reapărut, unii spun forțat, ca subiect-pretext pentru rearanjarea listelor propuse la europarlamentare.

Ignorând că reprezentarea a fost concepută inițial chiar de democrația liberală ca o tehnică democratică și nu ca un scop, ceea ce a reușit din nou USR este să arunce în derizoriu ideea democratică, contribuind, voluntar sau nu, la impresia tot mai apăsătoare pe care o lasă peisajul politic general din România. Ne aflăm în pragul unei post-democrații sau al unei noi forme de autoritarism camuflate sub aparența unor ritualuri democratice golite de conținut? //