De același autor
Cand l-am impuscat pe Ceausescu, ii reprosam cu totii in cor ca a distrus, intre altele, orasele romanesti, acoperindu-le cu blocuri inghesuite si proaste, care seamana intre ele ca ouale. Ca s-a ales praful de orice urma de urbanism, totul devenind o mizerie si un santier continuu, cu transport, retele si servicii vesnic disfunctionale, pe un proiect teoretic futurist si eficient, dar care nu se mai termina niciodata. Si noroc ca l-am oprit pe batranu’ la vreme, tocmai cand intra cu buldozerul prin sate, ca sa mute vesnicia de la bordeiul de chirpici la etajul patru cu infiltratii, closca in cos pe balcon si veceul in curtea blocului. Dar ma uit azi in jur si ma intreb ce mare scofala am facut noi de atunci incoace. Am mers saptamana trecuta mai mult cu masina prin Europa Centrala si am revenit, ca de obicei, traumatizat si cu nostalgii. Nu zic de Austria sau Cehia, dar chiar satele afectate de razboi din estul Croatiei, gazduind refugiati, arata mai bine decat zonele noastre de lux Primaverii sau Pipera: alinieri perfecte, retrageri de la drum si regim de inaltime respectat, caramida naturala, garduri mici si transparente (sau doar gard viu) si totul scaldat in verdeata si flori. Oameni civilizati peste tot, inclusiv in trafic, nu gaste la plimbare, babe la porti, tractoare cu noroi pe roti in drumul mare. Pana la urma, orasele si satele nu pot sa arate altfel decat cei care le locuiesc, asa ca poate ne uitam si noi mai des in oglinda..jpg)
Dar vom vorbi alta data de micile secrete care fac o comunitate sa arate bine si fara multi bani, doar sa vrea. Revenind la arhitectura oraselor, ma declar uimit cum l-am dat noi jos pe dictator doar ca sa continuam proiectul lui de urbanism modernist si prostesc, punand, in locul blocurilor din BCA, blocuri de birouri clasa A din otel, sticla si faiante ieftine. Arhitectii si developerii romani pare ca nu-si mai revin din stupoarea modernista in care au cazut cu decenii in urma - impreuna cu colegii lor din Vest, desigur, dar parca nicaieri nu a prins radacini mai bine ca in socialism aceasta moda de a construi paralelipipede si cilindri urati. Timp de trei milenii constructorii occidentali si-au respectat trecutul, invatand din linia templelor si a micilor case de locuit, rafinand acest limbaj si adaptandu-l subtil la peisajele variate ale Europei, creand ambiente memorabile, umane si locuibile. Dar, la un moment dat, au venit Le Corbusier si succesorii lui, cu planul de a darama tot si a pune oamenii in cutii patrate in care totul trebuia sa fie minimalist si inginereste-functional. In loc sa-i trimita la balamuc sau sa le dea un teren viran sa-si faca locuinte pentru ei insisi in felul asta, comunitatea intelectuala i-a proclamat pe modernisti drept vizionari. Nu se mai fac fatade, nu se mai studiaza modul cum cad lumina si umbra pe o arcada sau cum se proiecteaza o cladire pe cer si in linia strazii. Nu se mai invata proprietatile materialelor naturale. Totul este o suprapunere de sectiuni orizontale, etaj peste etaj, in cadre de otel si beton armat.
Dupa 1990 am rupt-o cu comunismul, dar nu si cu arhitectura modernist-utopica. Tot ce s-a construit mai mare in Bucuresti are aerul acesta de deseu industrial, de cubicul curat si dotat pe dinauntru cu de toate, dar care respira esecul prin toti porii. Uitati-va atent la edificiile-simbol ale perioadei, precum cladirea fostului Bancorex de langa CEC, cea din Charles de Gaulle, cea noua de langa pasajul Titulescu. Sunt gata doar de cativa ani, dar au deja acel inconfundabil aer trist, ponosit si databil de oras RDG-ist (sau, de ce nu, de Cartier Defense), progresismul anilor ‘70. Stau in peisaj ca niste candidati urgenti la demolare. Nici functional nu rezolva nimic din problemele orasului. Dimpotriva, aglomereaza colturi de strada pe care le ocupa pana in buza trotuarului, si puiesc oribile capre de metal si gealati care tin bucati de strada rezervate abuziv, mahalagind centrul orasului intr-un mod specific romanesc. Iar, din pacate, utopia continua: primaria are plan sa tranteasca in Piata Palatului inca vreo cateva blocuri, care sa flancheze Ateneul si fostul Senat, toate, desigur, inalte, patrate, din sticla. In ideea ca piata aia e prea mare, fiind facuta de Carol al II-lea pentru paradele lui mussoliniene, iar acuma, ca tot o avem, ne sta in gat, trebuie s-o umplem neaparat cu niste chestii sclipicioase care sa aduca a Hong Kong si Shanghai.
Cum eu sunt mai degraba economist, nu estetician, inteleg foarte bine nevoia de dezvoltare care se manifesta acum exploziv in Bucuresti, dupa decenii de subinvestire. Si inteleg constrangerile de viteza si pret, precum si presiunea formidabila a comanditarilor, de care nici cei mai eminenti arhitecti nu pot scapa. Insa totul are o limita, iar ce ma mira cel mai tare este lipsa de reactie publica, vizibila si organizata a castei profesionale, care imi pare ca se complace, partial interesat, in dezastrul la care asistam. Toate casele din Pipera poarta semnatura unui arhitect, pentru ca asa e legea. Am lansat de cateva ori, impreuna cu colegi din presa, propuneri catre revistele de specialitate, sa scoatem un catalog cu poze si numele beneficiarilor si arhitectilor, tiparite mare, ca sa stim cine si le asuma. Dar bransa are ezitari sa dea nume. Aud argumentul ca planurile sunt bune, dar beneficiarii se abat de la ele. O fi, desi e ilegal si remedii exista, dar hai sa vedem. (Desi, dupa ce vad pe la expozitiile de proiecte, ma cam indoiesc.) Plus ca una e sa schimbi pe furis niste decoruri sau materialul de acoperis, si alta e amplasarea cladirii pe parcela. Autoritatea publica e slaba si nu impune legea, stim, dar nici n-o sa se intareasca vreodata daca n-o impingem noi de la spate. In plus, parcelarea si zonarea terenurilor se face cu concursul autoritatii, iar pe acolo tot arhitecti lucreaza. Cat despre cladirile mari, nu va trece mult si se va vedea ca, desi prismele de sticla par mai ieftine pe termen scurt, cele clasice sunt mai economice pe termen lung, fiind adaptabile nevoilor schimbatoare ale oamenilor (de exemplu, prin reconvertire birou-locuinta). Dureaza mai mult, creeaza atasament celor care le locuiesc si au marele avantaj ca poti sa deschizi fereastra sa lasi aerul si lumina inauntru.
