De același autor
Italia a intrat iar într-o criză politică, în urma ieșirii din coaliția de guvernare a formațiunii politice Italia Viva (Italia Vie), condusă de fostul președinte al Consiliului de Miniștri, Matteo Renzi (2014-2016). Acest partid s-a desprins în toamna anului 2019 din Partidul Democrat, de centru-stânga, pentru a se afilia ideologic în familia politică macronistă Renew. Secesiunea lui Renzi, care a însemnat și crearea unui grup parlamentar de 25 de deputați și 18 senatori, s-a produs în cadrul coaliției, astfel că tânăra formațiune dispunea și de două ministere, Agricultura și Egalitatea Șanselor și Familia, ultimul fiind în cadrul cancelariei premierului. Retragerea de la guvernare lasă coaliția fără majoritate numai în Senat, ceea ce, aparent, nu ar fi chiar atât de grav, având în vedere susținerea destul de confortabilă din camera inferioară a parlamentului (324 din 630). De asemenea, Renzi a declarat că prin ieșirea din coaliție nu intenționează să se alăture opoziției de dreapta și centru-dreapta în încercarea de a provoca un vot de încredere în parlament și alegeri anticipate. Nici nu ar fi un lucru înțelept, în condițiile în care aproape 7 italieni din 10 nu doresc alegeri, iar președintele Consiliului, Giuseppe Conte, se bucură de o mare încredere în sondaje. Totuși, susținerea politică de care se bucură guvernul a devenit mai fragile, iar președintele Republicii, Sergio Mattarella, i-a cerut premierului remedierea situației întrucât urmează reforme care necesită o majoritate solidă în parlament, iar istoria politică a Italiei ne-a arătat că atunci când majoritățile sunt fragile cresc tentațiile trecerilor de cealaltă parte a baricadei. Cu atât mai mult, cu cât urmează încă o perioadă dificilă care poate reorienta opțiunile electoratului. Situația sanitară și situația economică și socială, care nu încetează să se degradeze, pun mare presiune pe guvernul de la Roma.
Soluția cea mai la îndemână s-ar afla tot într-o înțelegere cu Matteo Renzi, a cărui ieșire din coaliție a fost motivată oficial prin dezacordul față de conținutul planului național de relansare prezentat de premierul Conte pentru atragerea celor 209 miliarde de euro puse la dispoziție de Uniunea Europeană, de slaba reprezentare a Italiei de Sud (Mezzogiorno) în investițiile prevăzute în acest plan, de gestionarea personală a pandemiei, reproșându-i numărul mare de decese (cca. 80.000) și de insuficiența ajutoarelor pentru familii. Aceste reproșuri ar putea fi o tactică din partea lui Renzi de a-i forța mâna succesorului său, într-un moment dificil, pentru a obține portofolii cu mai multă greutate și vizibilitate în guvern și de a-i impune adoptarea unor măsuri populare care să îi întărească profilul în sondaje. Este însă drept că anumite măsuri din planul de relansare, la fel ca în cazul României, nu se încadrau în filosofia strategiilor europene, iar premierul Conte împreună cu ministrul economiei și finanțelor, Roberto Gualtieri, nu le-au discutat în cadrul guvernului și nici al coaliției din parlament. Un bun tactician politic, Matteo Renzi a sesizat eroarea și a exploatat-o. Totodată, motivele expuse de Renzi pot avea darul și de a întâmpina anumite acuze cu privire la faptul că urmărește interese politicianiste și chiar personale. În culisele politicii italiene se vorbește chiar de faptul că Renzi ar urmări și susținerea lui Conte pentru candidatura de secretar general al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (la 1 octombrie 2022 ajunge la final al doilea mandat al norvegianului Jens Stoltenberg).
Cel mai mare beneficiar al planului de reconstrucție, Italia se află într-o situație foarte dificilă și are nevoie, mai mult ca niciodată, de o majoritate puternică și de un guvern stabil, cu un premier puternic, a cărui supraviețuire nu depinde de tot feluri de înțelegeri tactice. Economia sa a fost printre cele care s-au contractat cel mai mult în 2020, cu 9,2%, potrivit datelor Băncii Centrale a Italiei, și aceasta în condițiile în care PIB-ul țării se afla în 2019 cu patru puncte procentuale sub cel din 2007. Cauzele profunde ale acestei stagnări a celei de-a treia economii a zonei euro nu au fost încă remediate, iar în momentul de față, condițiile accesării generoaselor fonduri europene sunt legate de adoptarea neîntârziată a unor reforme structurale: ameliorarea calității serviciilor publice, un cadru de reglementare favorabil mediului economic, o fiscalitate ce îngreunează activitatea IMM-urilor, nu le stimulează să inoveze și să își dezvolte activități la export și, desigur, marea problemă a datoriei publice, care în ultima vreme a sărit la 158% din PIB (2.600 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă o creștere cu 23% față de decembrie 2019). Perioada 2021-2023 este astfel un moment unic pentru relansarea și însănătoșirea economică a Italiei, miliardele europene din instrumentul de relansare fiind cel mai mare plan de investiții din istoria postbelică a țării.
Prin demararea negocierilor la nivel european pe tema aprobării planurilor naționale de relansare, această criză adaugă un plus de necredibilitate în fața Comisiei Europene și, mai ales, partenerilor nordici din jurul Olandei, care au acceptat cu mare greutate o alocare atât de substanțială pentru statele membre din Sud și îndeosebi Italia. //
