Pe aceeași temă
150 de ani de la apariţia lucrării „Originea speciilor“. Vitalitatea şi bogăţia unei opere excepţionale.
2009 este, prin excelenţă, Anul Charles Darwin (12 februarie 1809–19 aprilie 1882), proclamat ca atare de International Union of Biological Science datorită unei duble aniversări: la 12 februarie, bicentenarul naşterii savantului, iar la 24 noiembrie, împlinirea a 150 de ani de la publicarea (în 1859) a lucrării sale fundamentale Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă, mai cunoscută sub titlul abreviat Originea speciilor, în care a enunţat celebra „teorie a evoluţiei“. Conform acesteia, speciile evoluează de-a lungul timpului din strămoşi comuni, prin procesul numit selecţie naturală. Prin aceasta, Darwin a făcut o importantă breşă în privinţa mitului biblic al creării lumii în 6 zile şi al originii omului pe calea creaţiei divine şi a oferit o nouă perspectivă dezvoltării şi afirmării ştiinţelor viului.
Ideea că speciile evoluează în funcţie de mediul lor de existenţă şi conform mecanismului aferent a fost relevată în chiar Introducerea la Originea speciilor: „Deoarece se nasc mai mulţi indivizi din fiecare specie decât pot supravieţui şi, în consecinţă, se ajunge frecvent la lupta pentru existenţă, rezultă că orice fiinţă, dacă se schimbă oricât de puţin într-o manieră profitabilă pentru ea, datorită condiţiilor de viaţă complexe şi uneori schimbătoare, ea va avea şanse mai mari să supravieţuiască şi astfel să fie selectată natural. Datorită principiului eredităţii, orice schimbare selectată va tinde să se propage în noua formă modificată“.
Moştenirea ştiinţifică a darwinismului s-a exprimat apoi prin progrese considerabile în domeniile biologiei, geneticii sau ecologiei. Nu mai puţin important rămâne impactul său în sensibila problemă a creării omului şi a lumii în general, provocându-se astfel celebra dispută între creaţionişti şi evoluţionişti.
În 1992, naturalistul s-a aflat pe locul 16 al listei lui Michael H. Hart a celor mai influente personalităţi din istorie şi a fost considerat al patrulea în cadrul proiectului „Cei mai mari 100 de britanici“, un sondaj de opinie realizat de BBC.
Negat de G.W. Bush, susţinător înfocat al teoriei „creaţiei inteligente“, el este reabilitat, fie şi cu menajamentele de rigoare, de noul preşedinte al SUA, Barack Obama, care, în februarie, declara că „ştiinţa reprezintă cheia supravieţuirii planetei, prosperităţii şi securităţii noastre ca naţiune“.
În contextul marcării Anului Darwin în România, Universitatea Ecologică din Bucureşti, în colaborare cu Institutul de Antropologie „Francisc Rainer“ al Academiei Române, Muzeul „Grigore Antipa“ şi Muzeul Omului din Ploieşti au organizat, la 27 aprilie a.c., un simpozion, care a cuprins următoarele comunicări: Aspecte din viaţa şi opera lui Charles Darwin – acad. dr. Dumitru Murariu, Liliana Gregorian, membru corespondent al Academiei Române; Emergenţa omului în perspectiva darwiniană – acad. dr. C-tin Bălăceanu-Stolnici, director onorofic al Institutului de Antropologie; Moştenirea lui Darwin – prof. univ. dr. Mircea Duţu, preşedintele Universităţii Ecologice din Bucureşti; Darwin, părintele antropologiei ştiinţifice – dr.biol. Cristina Glavce, directorul Institutului de Antropologie; Interferenţe între darwinism şi genetică – prof. univ. dr. Lucian Gavrilă; Revoluţia darwiniană – dr. c. p. I Matei Stârcea-Crăciun, secretar ştiinţific al Institutului de Antropologie; Evoluţionismul - după Darwin – prof. univ. dr. Dan Manoleli, Universitatea Ecologică din Bucureşti.
Numărul special de faţă redă o parte dintre aceste comunicări.
Bicentenarul naşterii lui Charles Darwin
Acad. dr. DUMITRU MURARIU, membru corespondent al Academiei Române
Charles Darwin, fondatorul teoriei evoluţiei biologice, a văzut lumina zilei în Shrewsbury – un oraş vechi din ţinutul Shropshire, în partea de vest a Angliei, vecin cu Ţara Galilor. Tatăl său era medic, deosebit de apreciat în societate şi venerat de Charles. Mama – Sussannah – era fiica lui Josiah Wedgwood, fondatorul unei cunoscute fabrici de porţelan din Anglia. Bunicul lui Charles, Erasmus Darwin, medic şi filosof, este cunoscut pentru teoriile referitoare la moştenirea şi diferenţierea speciilor; într-un fel, ele au anticipat descoperirile nepotului.
Primul an de şcoală (1817) l-a făcut în localitatea natală. Mai mult decât pentru învăţătură, pasiunea lui (înnăscută) era să afle nume de plante, să adune colecţii de scoici, insecte, sigilii poştale, autografe, monede, minerale. Din copilărie i-au plăcut plimbările lungi şi singuratice. Era silitor la învăţătură şi, în afară de versificaţie din antichitate, cunoştea bine clasicii englezi.
Din anul 1818, Charles Darwin a urmat şcoala particulară a lui Samuel Butler (teolog), tot la Shrewsbury, unde a învăţat timp de 7 ani, fără prea mare plăcere. Aceasta deoarece la acea şcoală se învăţau limbile antice, metoda fiind memorarea operelor greceşti şi latine şi a unor date din istoria geografiei. Anii petrecuţi în şcola d-lui Butler şi-i va aminti toată viaţa, scriind în autobiografie următoarele cuvinte: „Nimic n-ar fi putut fi mai dăunător pentru dezvoltarea inteligenţei mele decât şcoala d-lui Butler“.
În 1825 a fost trimis să înveţe medicina la Universitatea din Edinburgh, dar, cum nu-i plăceau disecţiile, în anul al doilea s-a împrietenit cu tineri pasionaţi de ştiinţele naturii, a colectat animale marine şi era interesat de ideile lui Lamarck despre evoluţie. La 28 noiembrie 1826 a fost ales membru al Plinian Society, unde studenţii se adunau să citească şi să discute comunicări de ştiinţele naturii. Cu spiritul său neobişnuit de observaţie, a descoperit că ouăle de Flustra sp. erau de fapt coconii lipitorii Pontobdella muricata, iar descoperirea i-a fost menţionată de dr. Grant, într-un articol publicat în anul 1827, în Edinburgh Journal of Science. A fost, de asemenea, membru al Royal Medical Society.
În al doilea an petrecut la Edinburgh a urmat cursurile de geologie şi zoologie, predate de mineralogul şi zoologul Robert Jameson. Acolo a aflat despre acţiunea gheţarilor plutitori, care rostogoliseră blocurile uriaşe de piatră, despre care oamenii ţeseau tot felul de legende.
Tatăl, înţelegând că nu-şi poate forţa fiul să facă medicina, l-a transferat din 1828 la Christ College din Cambridge, pentru a deveni preot. Cum însă pe el îl interesau mai mult botanica şi geologia, s-a apropiat şi s-a împrietenit cu geologul Sedgwick şi mai ales cu botanistul John Stevens Henslow, cu care ieşea în lungi excursii, pe jos, cu trăsura sau în barcă. Astfel afla noutăţi suplimentare celor de la cursuri, despre plantele sau animalele rare pe care le întâlneau.
Prelegerile profesorului Grant erau presărate cu idei din teoria transformistă a lui Lamarck, privind moştenirea caracterelor dobândite. La aceleaşi lecţii erau discutate ideile cu tentă evoluţionistă ale lui Erasmus Darwin – bunicul lui Charles –, precum şi faptul că organele omoloage din seria vertebratelor diferă doar prin complexitatea structurii lor, dar au avut un strămoş comun. La încheierea studiilor sale, în ianuarie 1831 a trecut totuşi cu succes examenele la teologie, limbi clasice, matematică şi fizică, fiind al zecelea din 178 de absolvenţi.
Tot la Cambridge, Darwin a colectat şi a alcătuit o frumoasă colecţie de gândaci, de pe urma căreia a avut satisfacţia să se vadă citat de entomologul James Francis Stephens în Illustrations of British Entomology. Apoi, citind Jurnalul personal de călătorii al lui Alexander von Humboldt – fondatorul geobotanicii – şi Introducere în studiul filozofiei naturale, scrisă de Herschel, Darwin a simţit îndemnul interior de a aduce „o cât de modestă contribuţie la nobilul edificiu al ştiinţelor naturale. Nicio carte şi nicio duzină de alte cărţi n-au exercitat asupra mea atâta influenţă ca aceste două opere“. O altă „dorinţă arzătoare“ a fost să dea curs invitaţiei căpitanului Fitzroy de a participa ca naturalist (fără plată) la călătoria în jurul lumii, pe vasul Beagle, de la 27 decembrie 1831 până la 2 octombrie 1836.
În cele 57 de luni cât a durat expediţia, Darwin a adunat un vast material geologic, paleontologic, zoologic, botanic, etnografic etc. Observaţiile şi reflecţiile făcute i-au permis nu numai formularea teoriei evoluţioniste, ci şi a altor teorii privind mişcarea scoarţei terestre, formarea recifilor coraligeni, a insulelor vulcanice. Darwin a constatat că nu numai speciile evoluează, ci şi Pământul se modifică în timp.
„Călătoria pe Beagle a fost, fără îndoială, cel mai important eveniment din viaţa mea şi mi-a determinat întreaga mea carieră“ avea să scrie Darwin în autobiografia din anul 1876. În acea călătorie şi-a dezvoltat şi mai mult neobişnuita sa putere de observaţie. În toate locurile vizitate a făcut cercetări geologice şi paleontologice, având cu el Principles of Geology a lui Charles Lyell – cel mai important precursor al darwinismului, după Lamarck. Convins de importanţa principiului actualismului în geologie – de extrapolare în trecut a proceselor contemporane –, Darwin scria: „Când cercetezi pentru prima oară o regiune, nimic nu poate fi mai descurajator decât haosul de roci; dar cercetând stratificarea şi natura rocilor şi fosilelor în mai multe puncte, judecând totdeauna şi prevăzând ce vei găsi în alte părţi, curând începi a te lumina asupra regiunii şi structura întregului începe a-ţi fi mai inteligibilă“. A colectat animale din toate clasele, a disecat şi a descris sumar multe vietăţi marine, a aprofundat studiul crustaceelor, care i-a folosit la întocmirea monografiei Cirripedelor.
La revenirea în Anglia s-a ocupat de finisarea Jurnalului de călătorie, a continuat studiul colecţiei de roci şi minerale, a întocmit pentru Societatea Geologică o dare de seamă cu observaţiile privind ridicarea ţărmului în Chile, s-a ocupat de publicarea lucrării Zoologia călătoriei pe Beagle, iar din iulie 1837 a început primul caiet cu note în legătură cu Originea speciilor, la care avea să lucreze 20 de ani.
La 29 ianuarie 1839, Darwin s-a căsătorit, la Londra, cu verişoara lui Emma Wedgwood. Aceasta, prin toate calităţile ei morale, l-a făcut fericit în mijlocul familiei; au avut 10 copii dintre care au supravieţuit 7. Deşi cu sănătatea şubredă, a lucrat 20 de luni la cartea Coral Reefs/Recifele de corali, încheiată la 6 mai 1842. Concepută pe coasta de vest a Americii de Sud (înainte să fi văzut vreun adevărat recif de corali), dar asistând la efectele produse asupra ţărmului Americii de Sud de ridicarea intermitentă a pământului, i-a fost uşor să înlocuiască, în imaginaţie, depozitarea continuă de sediment prin creşterea coloniilor de corali şi a formulat teoria corectă asupra formării recifelor-bariere şi a atolilor de corali.
Cât a locuit la Londra a frecventat Societatea Geologică şi a întâlnit mulţi oameni de ştiinţă: geologii Buckland şi Murchinson, anatomistul Owen, paleontologul şi botanistul Falconer, botanistul Hooker, eminentul zoolog englez Thomas Huxley, filozoful Spencer etc. Dar cel mai des s-a văzut cu geologul Lyell, admirat de Darwin pentru claritate, prudenţă, raţionament sănătos, originalitate. Explicându-i părerea sa despre recifele de corali (diferită de a lui Lyell), interlocutorul îi aducea toate obiecţiile posibile şi, după înlăturarea lor de către Darwin, cu argumente, rămânea încă mult în îndoială. Lyell l-a încurajat însă şi a fost de acord cu Darwin, iar acesta i-a apreciat simpatia sinceră faţă de munca celorlalţi oameni de ştiinţă.
Frecventarea mai multor societăţi ştiinţifice din Londra şi funcţia de secretar al Societăţii Geologice l-au obosit tot mai mult. De aceea, începând cu 1842, s-a mutat în localitatea Down, cu bogată şi variată vegetaţie pe substrat calcaros, cu linişte desăvârşită, un loc care i-a permis să se dedice mai mult cercetării ştiinţifice. În 1844 a publicat observaţiile sale asupra insulelor vulcanice, pe care le vizitase în călătoria cu Beagle. În 1845 a publicat a doua ediţie a lucrării Journal of Researches – primul său copil literar, din 1839. În 1846 i s-a publicat lucrarea Geological Observations on South America şi a început lucrarea despre Cirripedia (engl. – Barnacles), considerate moluşte din cauza scoicii, până când Thomson şi Burgmeister au descoperit larvele lor – numite nauplius – caracteristice crustaceilor.
Lyell l-a îndemnat în 1856 să-şi scrie teoriile pe care i le ascultase cu mare interes. Evidenţierea importanţei supravieţuirii celui mai apt se conturase în Caietul de note al lui Darwin, încă din 1837. Anul 1858 a adus aceeaşi teorie a lui Alfred Wallace, care se afla în Arhipelagul Malaez. Titlul schiţei lui Wallace era On the Tendency of Varietes to Depart Indefinitely from the Original Type/Despre tendinţele vieţuitoarelor de a se îndepărta în mod nedefinit de tipul original. La cererea lui Lyell şi a lui Hooker, Darwin a fost de acord ca un rezumat al manuscrisului său şi schiţa lui Wallace să fie prezentate în Journal of the Proceedings of the Linnean Society (1858). Cum însă articolele n-au stârnit decât critici, aceiaşi prieteni l-au sfătuit pe Darwin să pregătească un volum despre transmutarea speciilor. Astfel, în noiembrie 1859, Darwin a publicat cartea Originea speciilor (On the Origin of Species by means of Natural Selection or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life).
„Fără îndoială, aceasta este lucrarea cea mai de seamă din viaţa mea“ avea să spună mai târziu Darwin. Prima ediţie (1.250 exemplare) s-a vândut din prima zi. De acelaşi succes s-a bucurat şi a doua ediţie, în 3.000 exemplare, cartea fiind apoi tradusă în mai multe limbi europene, dar şi în japoneză şi ebraică.
Din Originea speciilor se reţin următoarele idei de bază:
1. Lumea nu este nici constantă, nici recentă; dimpotrivă, lumea înconjurătoare, ca şi organismele se schimbă cu timpul. Viaţa evoluează.
2. Grupele de specii actuale au strămoşi comuni, care au trăit în trecut, ceea ce explică asemănările dintre ele; aceasta înseamnă originea comună a speciilor actuale.
3. Speciile se multiplică, din una putându-se separa două sau mai multe linii evolutive, diversificând formele de viaţă.
4. Modificarea trăsăturilor speciei are loc lent (conceptul de gradualism), nu într-un salt exploziv de schimbări majore (saltaţionism).
5. Există o permanentă interacţiune între indivizii variabili şi condiţiile locale de mediu, ceea ce constituie un succes reproductiv mai mare al acelor indivizi care posedă anumite variante; de-a lungul mai multor generaţii rezultă schimbarea caracteristicilor acelei populaţii, ca proces evolutiv.
Din anul 1860 Charles Darwin a început să scrie cartea Variaţia animalelor şi plantelor în stare domesticită, care a fost tipărită abia în 1868, cu observaţii şi fapte adunate despre animalele domestice. A doua ediţie, mult îmbunătăţită, a fost publicată în 1875. Între timp a dat prioritate altor lucrări şi, astfel, la 15 mai 1862, i s-a tipărit cartea Fecundarea orhideelor, din care se desprinde concluzia că fecundarea încrucişată a florilor, cu ajutorul insectelor, juca un rol important în păstrarea formelor specifice, constante. În acelaşi an a mai publicat în Journal of the Linnean Society studiul Despre cele două forme sau Starea dimorfică a Primulei, iar în următorii cinci ani a publicat alte cinci studii despre plante dimorfice şi trimorfice, reunite ulterior în monografia Diferitele forme de flori la plantele uneia şi aceleiaşi specii. N-a fost mulţumit de forma lucrării Plantele agăţătoare, tipărită în 1864, şi în următorul an a publicat-o revizuită şi îmbunătăţită, cu mare succes la vânzare.
Constatând acceptarea de către mulţi oameni de ştiinţă a teoriei evoluţiei speciilor, el însuşi fiind deplin convins că speciile se pot modifica, a considerat că şi omul trebuie să se supună aceloraşi legi. Revăzându-şi notele din anii 1837 şi 1838, a publicat în 1871 Descendenţa omului, pentru „a face lumină asupra originii omului şi a istoriei lui“. A doua ediţie a acestei cărţi a apărut în 1874, după ce în 1872 publicase cartea Expresia emoţiilor la oameni şi animale – în parte şi pe seama notării primelor manifestări ale expresiilor primului său copil, născut la 27 decembrie 1839. Darwin a susţinut că cele mai complexe şi mai fine nuanţe de expresie, chiar la o vârstă foarte fragedă, trebuie să aibă o origine naturală şi o dezvoltare gradată.
Este neîndoios faptul că Charles Darwin a rămas cel mai celebru naturalist britanic. La baza întregii sale opere au stat numeroasele dovezi pe care le-a adunat şi le-a prelucrat personal ori au fost cercetate de alţi oameni de ştiinţă. În plus, Darwin a fost înzestrat cu aptitudinea de foarte fin observator al faptelor din natură. Observaţiile şi notările meticuloase, împreună cu neobişnuita putere de sinteză l-au condus spre urzeala gândirii sale ştiinţifice, încununată în geniala teorie a evoluţiei biologice, prin care astăzi înţelegem mai bine de ce există atât de multe şi diferite specii, cu răspândire diferită pe glob. Înţelegem de fapt că noi, oamenii, nu suntem separaţi de lumea naturală şi că nu avem niciun drept de a o domina; suntem supuşi aceloraşi legi şi procese cărora li se supun toate vieţuitoarele de pe Pământ.
În semn de recunoaştere a valorii sale ca om de ştiinţă, încă de când trăia i s-au dedicat o serie de specii de plante, animale şi numiri geografice. Astfel, chiar Robert Fitzroy - căpitanul vasului Beagle –, pentru intervenţia promptă a lui Darwin într-un moment riscant de eşuare a navei, a numit prelungirea Canalului Beagle din Arhipelagul Ţării de Foc „Darwin Sound“, care duce spre Oceanul Pacific. Cu ocazia aniversării vârstei de 25 de ani, un munte din Anzi a fost numit „Darwin“. Un port natural din Australia, în care a ancorat Beagle, a fost numit „Port Darwin“, iar aşezarea Palmerston, fondată în 1869, a fost numită „Darwin“. În anul 1864, autorul teoriei evoluţiei a fost decorat de către Societatea Regală Britanică cu medalia Copley – cea mai înaltă distincţie acordată de societate. După moartea lui, localitatea Darwin din Australia a devenit, în 1911, capitala Teritoriului de Nord, în care există Universitatea „Charles Darwin“ şi Parcul Naţional „Charles Darwin“. Începând cu anul 1908 (la aniversarea a 100 de ani de la naştere), Societatea Lineană din Londra a instituit un premiu intitulat „Medalia Darwin-Wallace“, iar, în cinstea familiei lui Darwin, o şcoală înfiinţată în anul 1964, în Cambridge, este numită „Darwin College“. Începând din iulie 2008 până în noiembrie 2009, în întreaga lume se sărbătoreşte Anul Darwin, prin conferinţe, expoziţii, emisiuni radio şi TV, simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, tipăriri de cărţi şi articole omagiale.
Darwin a fost una dintre cele cinci persoane din Anglia secolului XIX pentru care, la deces, s-a declarat doliu naţional; a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Westminster, alături de renumiţii matematicieni şi astronomi englezi John Herschel şi Isaac Newton, Darwin fiind supranumit „Newtonul biologiei“.
Emergenţa omului în perspectiva darwinismului
Acad. CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI, director onorific al Institutului de Antropologie
De la originea lor, oamenii au fost convinşi că sunt fiinţe aparte excepţionale, diferite de restul animalelor, posedând în plus şi o dimensiune spirituală. Modelul acesta fixist şi creaţionist s-a menţinut până la începutul secolului XIX, când o serie de factori convergenţi, ca schimbarea de repere culturale promovată de secolul Luminilor şi de enciclopedismul francez, apariţia reducţionismului materialist, progresele ştiinţelor exacte şi descoperirea diferitelor fosile au dus la înlocuirea lui prin modelul evoluţionist, anunţat timid de Buffon şi mai energic de Lamarck, dar impus graţie lui Charles Darwin, în special prin două opere capitale: The Origin of Species by Means of Natural Selection (1859) şi The Descent of Man and Selection in Relation to Sex (1871), dar şi graţie lui A.R. Walace, autorul celebrului articol On the Tendencies of to Depart Indefinitely from the Original Depart (1858). Datorită lor, printre altele, clasificare speciilor (sistematica) a devenit o genealogie.
Potrivit evoluţionismului biologic (astăzi acceptat de ştiinţele exacte), omul este un animal superior, dotat cu conştiinţă, rezultat al unei foarte lungi evoluţii care a început odată cu apariţia vieţii, acum 3,8 miliarde de ani, dar mai ales ca urmare a marii explozii de specii din Cambrian, de acum circa 500.000 de ani (numită de E. Koonin „big-bang-ul biologic“). Această evoluţie nu a fost nici liniară (anagenetică) şi nici totdeauna gradată. Au fost evoluţii rapide inflaţionare (saltatorii), dar şi lente şi arborescente (cladogenetice). De asemenea – cum remarcă S. Gould –, evoluţia nu a fost dominată totdeauna de progres. După el, apariţia omului şi a conştiinţei umane nu este produsul unor legi naturale deterministe şi predictibile, ci rezultatul înlănţuirii a mii de evenimente întâmplătoare (probabiliste sau haotice), dintre care unul, dacă ar fi fost diferit, evoluţia ar fi urmat o altă cale care nu ar fi ajuns la Homo sapiens sapiens. Neocreaţioniştii admit, ca variantă a aleatorului, existenţa unui plan complex realizat de o inteligenţă cosmică ce operează prin cauze finale.
Transformările respective, care stau la baza emergenţei omului, sunt filetice, adică presupun remanieri genetice complexe care realizează saltul de la o specie la alta, dar ar putea fi şi rezultatul unei evoluţii fenetice (microevolutive) în care mici modificări apărute în cadrul speciilor s-au cumulat în timp.
Astăzi se ştie că motorul acestei emergenţe este modificarea echilibrului genetic (al lui Hardy-Weinberg) determinată de apariţia mutaţiilor la nivel individual şi de fluxul genetic la nivel populaţional. La acestea se adaugă selecţia naturală. Acesta este un concept victorian în care intervine noţiunea de „fitness evoluţionar“ (ce are după unii o conotaţie tautologică) pe care nici Darwin nu îl considera că a operat sau operează în toate cazurile. Un alt mecanism important (de astă dată nondarwinian şi populaţional) este deriva genetică („efectul Seewald-Wright“) ce intervine aleatoriu mai ales în populaţiile mici (gâtuirile demografice) şi în izolatele populaţionale (datorită endogamiei şi consanguinităţii).
Povestea emergenţei omului şi conştiinţei umane începe de foarte de demult, acum circa 3,8 miliarde de ani, când apar primele forme biologice, cu moleculele specifice substanţei vii (mai ales proteinele) şi când se structurează formidabila maşină genetică bazată pe ADN şi ARN, care funcţionează de atunci neîntrerupt folosind acelaşi cod şi aceleaşi operaţii fundamentale.
Această poveste se continuă cu apariţia în Precambrian a primelor fiinţe pluricelulare, după peste 2,5 miliarde de ani de prezenţă doar a unicelularelor, şi apoi cu ivirea peste alt miliard de ani, la sfârşitul exploziei de specii din Cambrian, a primelor cordate, mici, fragile, care, din fericire pentru noi, au rezistat presiunii factorilor de mediu şi au dat naştere vertebratelor.
A trebuit să mai treacă încă circa 250 milioane de ani până când să se desprindă din reptile, în Triasic, primele vieţuitoare cu sânge cald, mamiferele, şi apoi păsările, condiţie indispensabilă pentru dezvoltarea sistemului nervos central, astfel încât să ajungă la performanţele celui uman.
La început, mamiferele au dus o viaţă grea şi plină de primejdii, planeta fiind dominată de reptile, mai ales de dinosauri. În aceste condiţii, dintr-un mic şoarece de pădure sau un fel de nevăstuică insectivoră, acum circa 70-75 de milioane de ani, se desprind primele exemplare ale ordinului Primatelor, care se vor dezvolta în Eocen, acum circa 50 de milioane de ani. E vorba de Simiene, animale ce se urcă în pomii pădurilor ecuatoriale ca să scape de prădători şi unde stau agăţate de crăci sărind din ramură în ramură, ceea ce a fost posibil datorită modificării labelor, care devin instrumente nu numai de susţinere, dar şi de prehensiune şi acroşare. Norocul nostru a fost că primele Simiene au supravieţuit catastrofei planetare pricinuită de prăbuşirea, acum 65 milioane de ani, a unui gigant meteorit lung de 10–15 kilometri pe Peninsula Yucatan, unde – la Chicxhulub - se mai vede uriaşul crater pricinuit de această coliziune care a produs una dintre cele mai vaste extincţii de specii cunoscute, printre care şi aceea a dinosaurilor.
La începutul Miocenului, acum circa 24 de milioane de ani, din trunchiul evolutiv al Simienelor se desprinde primul stoc din subordinul Hominoidelor reprezentat de Proconsulide, care cuprind specii ca Gigantopitecul, Keniapitecul, Dryopitecul şi bine cunoscutul Proconsul. Sunt încă maimuţe agăţătoare şi patrupede, cu un creier de doar 170 centimetri cubi şi cu dentiţie neumană pe care o mai găsim la marile maimuţe antropoide de astăzi (Gorila, Urangutanul, Hylobaţii etc.). Întreg aparatul masticator e foarte dezvoltat, cu dinţii aşezaţi în formă de U, cu premolari şi molari mari, căci erau vegetarieni, şi cu incisivi şi mai ales canini extrem de puternici, botul servind ca organ de prehensiune şi de atac şi apărare (mai ales caninii sub formă de colţi fioroşi la masculi).
La mijlocul Miocenului, acum circa 15 milioane de ani, din stocul precedent se separă familia Hominidelor de cea a marilor maimuţe antropoide. Acest început de cale nouă este anunţat de două fosile găsite în India, Sivapithecul şi Ramapithecul care, aşa cum o arată în special dentiţia, fac tranziţia către Hominide, care apar la sfârşitul Miocenului, acum 6-7 milioane de ani, prin două specii, Sachelantropus („Tumai“) şi Orrorin. Sunt încă animale patrupede ce trăiesc printre ramurile arborilor tropicali, dar au un creier de 320-380 centimetri cubi, aproape de două ori mai mare decât al Proconsulului, şi îşi folosesc labele anterioare pentru prehensiune, atac şi apărare, ceea ce a dus la reducerea aparatului dentomaxilar, o micşorare a botului, o diminuare a incisivilor şi caninilor şi un început de parabolizare al implantaţiei dinţilor.De acum înainte, pe măsură ce mileniile se vor scurge, modificările se vor desfăşura pe patru direcţii sau vectori principali:
a) creşterea progresivă a volumului creierului, cu consecinţele sale în planul cognitiv şi comportamental;
b) realizarea şi perfecţionarea bipediei, necesară pentru adaptarea la viaţa sub arbori în savană, cu urmările ei la nivelul scheletului piciorului, al femurului şi bazinului, care a determinat şi migrarea anterior a găurii occipitale a craniului;
c) diminuarea aparatului dentomaxilar, a premolarilor şi molarilor, ca urmare a trecerii de la o alimentaţie vegetală la una omnivoră, şi a incisivilor şi caninilor, ca o consecinţă a folosirii membrelor anterioare eliberate de bipedie;
d) creşterea în înălţime şi greutate, probabil favorizată de o alimentaţie mai bogată omnivoră (cu proteine animale).
Timp de peste 6 milioane de ani modificările de mai sus vor apărea în mod aproape exclusiv în Africa Subsahariană Orientală, la răsărit de Marele Rift, pe teritoriile Etiopiei, Kenyei şi Somaliei.
Începutul acestui proces de umanizare devine evident la Ardipithecus ramidus, un primat încă arborigen şi patruped, dar cu un creier de 350-400 centimetri cubi, care a trăit de la sfârşitul Miocenului (5,8 milioane de ani) până la începutul Pliocenului (4,5 milioane de ani). De la dispariţia sa până la apariţia Homininelor (H. habilis şi H. rudolfensis) vor trece aproape 2 milioane de ani, timp în care bipedia se va consolida, cum o arată urmele de paşi de la Laetoli, de acum 3,6 milioane de ani, care arată o adaptare pentru alergat pe două picioare cu mare viteză. Se consideră că Australopithecii şi apoi Homininele au fost, la vremea lor, cei mai rapizi alergători de cursă lungă din savanele africane.
Marea majoritate a paleoantropologilor consideră că acest interval este ocupat de Primate din genul Australopithecus (aparţinând tot Hominidelor), care cuprindea 7 specii şi care a populat Africa Orientală şi Sudică în cursul Pliocenului, acum între 2,5 şi 4 milioane de ani. Erau Primate cu un creier de 450-550 centimetri cubi, cu un masiv facial ceva mai diminuat, deşi aveau maxilare încă foarte dezvoltate, cu premolari şi molari mari de vegetarieni, dar cu incisivii şi caninii mai reduşi din cauza utilizării sistematice a labelor anterioare devenite mâini. Modificările climatice din cursul Pliocenului au dus la o înlocuire a pădurilor tropicale cu savane, ceea ce i-a obligat pe Australopitheci să coboare din pomi şi să trăiască pe sol ca nişte bipede mai evoluate decât predecesorii lor. După unii paleoantropologi, se pare chiar că şi-au confecţionat unele unelte primitive osteodontokeratice, care au fost găsite în special la Makapangsgat, în Africa de Sud. Erau animale mici (gracile) culegătoare care au dispărut acum circa 3 milioane de ani, din care s-au desprins, pe de o parte, specii de exemplare mari, masive (A. boisei, A. robustus), care au pierit şi ele acum 2,5 milioane de ani, pe de altă parte, Homininele.
La sfârşitul Pliocenului (2,5–1,8 milioane de ani), din stocul Australopithecilor gracili emerg în Africa Subsahariană Orientală (în Cheile Olduwai şi la Koobi Fora) Homo habilis şi H. rudolfensis, care fac parte din subfamilia Homininelor. Sunt Primate mici (1,35 cm, 45 kg) foarte asemănătoare cu Australopithecii, dar cu un creier semnificativ mai mare, în medie de 700 centimetri cubi, cu un masiv facial uşor mai aplatizat, cu molari şi premolari mai mici (de omnivor) şi incisivi şi canini mai delicaţi (cu un email mai subţire). Nu erau vânători, ci culegători, dar se hrăneau şi cu resturile lăsate de marii prădători pe care le răzuiau de pe oase. Sunt primele Primate care-şi confecţionează şi utilizează unelte (bolovani ciopliţi ce definesc cultura olduwaiană, unelte osteodontokeratice şi probabil de lemn). De asemenea, după părerea majorităţii paleoantropologilor, sunt primele fiinţe care dispun de un limbaj articulat, evident mult mai primitiv şi gutural.
La ieşirea din Era terţiară şi intrarea în Era quaternară, la începutul Pleistocenului (epoca marilor glaciaţiuni), acum circa 1,8 milioane de ani, apar ca urmaşi ai precedenţilor primele fiinţe cu adevărat umanizate, Homo ergaster şi H. erectus, pe care mulţi îi socotesc ca aparţinând aceleiaşi specii. Există numeroase dispute privind relaţiile de înrudire dintre ele. În general, se admite că apariţia lui H. ergaster a precedat pe cea a lui H. erectus. Acesta nu ar emerge direct din Homininele pliocenice, ci fie prin intermediul lui H. ergaster, fie prin cel al lui H. georgicus (primul Hominin „out of Africa“ cu un craniu asemănător cu cel al lui H. rudolfensis). Sunt Primate de dimensiunile omului modern (cu o înălţime de 1,7-1,9 m), cu un schelet postcranian aproape identic cu al nostru şi cu un mers biped adaptat gonitului prin savane. O urmă de picior de acum 1,5 milioane de ani, descoperită în 2009, arată că H. erectus avea un picior şi, ca atare, un mers foarte asemănătoare cu ale noastre. Dimorfismul sexual s-a redus considerabil. Sunt primele Primate cu adevărat culegători şi vânători. Caracteristică este mărimea encefalului, care la H. ergaster este de circa 900 centimetri cubi, iar la H. erectus ajunge aproape 1.000-1.200 centimetri cubi, ceea ce explică remarcabilele lor performanţe. Ei au folosit unelte de piatră mai sofisticate formate din aşchii obţinute prin cioplire (industria acheuleană) şi au creat primele topoare. Meritul lor cel mai de seamă este că au domesticit focul (prima atestare acum 790.000 de ani), cea mai mare revoluţie în tehnologia omului preistoric, care i-a schimbat stilul de viaţă şi alimentaţia. Craniul însă, spre deosebire de al nostru, are pereţii groşi, cu mandibulă şi masiv facial foarte robuste şi cu arcadele orbitare foarte dezvoltate, probabil fiindcă încă utilizează dinţii drept a treia mână.
În timp ce H. ergaster şi-a dus existenţa doar în Africa până acum aproximativ 14 milioane de ani, când a dispărut, H. erectus, care a pierit de abia acum 100.000 de ani, s-a împrăştiat în toată Lumea Nouă neacoperită de gheţari, de la Atlantic până la Pacific. S-a dezvoltat mai ales în Asia Orientală (în special în China, la Chou-ku-ten, lângă Beijing). Mai mult, a ajuns pe pirogi (probabil de bambus) până în Indonezia (Jawa), prin expediţii mai temerare decât cele ale lui Columb, din secolul XV.
În timpul Pleistocenului, în paralel cu H. erectus (provenind probabil din H. ergaster), au trăit în Europa două specii înrudite cu acesta, Homo antecesor (acum 0,8–1,2 milioane de ani), în nordul Spaniei, şi H. heidelbergensis (acum 0,3–0,6 milioane de ani), prezent în Germania, Franţa, Spania, Anglia, Ungaria, Grecia, Italia, dar şi în Iordania şi Maroc. Aspectul şi comportamentul lor – în afară de unele detalii - era asemănător cu al lui H. erectus. Se pare că erau dreptaci şi antropofagi.
În anul 2003 s-a descoperit că la sfârşitul Pleistocenului, în insula Flores din Indonezia, trăia (între acum circa 100.000 de ani şi 10–12.000 de ani) un Hominid pitic numit Homo floresiensis sau Omul din Flores şi poreclit „hobbit“. Avea o înălţime de 1 m şi un creier de circa 350–380 centimetri cubi (circa 1/3 din creierul lui H. erectus şi o pătrime din cel de H. sapiens sapiens). Cu toate acestea, avea un comportament foarte evoluat (folosea unelte de piatră cioplită de tipul Paleoliticului superior, gestiona focul, vâna şi gătea animale, avea limbaj articulat etc.) Se presupune că avea regiunea prefrontală (în special câmpul 10 Brodman) dezvoltată. Provenea din H. erectus, care ştim că a ajuns până în insulele indoneziene. Se susţine că dimensiunile sale reduse se datorau unui proces de micşorare a corpului care ar surveni la animalele izolate pe insule, cum ar fi elefantul pitic din insulele mediteraneene sau stegodonul pitic din insula Flores. A trăit în paralel cu H. sapiens sapiens câteva zeci de mii de ani. Amintirea lui s-a păstrat în conştiinţa colectivă a populaţiilor locale sub forma unor legende despre nişte omuleţi malefici denumiţi Ebu Gogo.
Acum circa 300.000 de ani apare un alt Hominin pleistocenic numit H. neanderthalensis, cel mai mediatizat Primat preistoric. S-a desprins din H. heidelbergensis, considerat un Proto-neanderthalian, de care diferă mai ales prin neurocraniul său mai voluminos (1.200–1.900 centimetri cubi), aplatizat anterior (fără bolta frontală), cu un „coc“ occipital şi cu extrem de accentuate arcade supraorbitare. Masivul facial este încă pronunţat, dar ceva mai plat, cu o osatură şi o mandibulă (fără bărbie) robuste, ceea ce ne arată că încă foloseşte aparatul maxilodentar ca o a treia mână. Era de statură relativ mică, foarte robust, cu o musculatură asemănătoare cu cea a culturiştilor noştri şi cu un nas mare.
Au avut o tehnologie mai evoluată, bazată dominant tot pe cioplirea pietrei, folosind în special tehnica Levallois (cultura Mousteriană, dar şi cea Chatelperroniană şi Aurignaciană). Este prima fiinţă care conştientizează moartea şi dimensiunea spirituală a omului, cum o dovedesc ritualurile sale funerare (unele uneori cu aspect antropofagic), şi este primul animal care-şi îngrijeşte semenii când sunt bolnavi.
Este probabil prima fiinţă care se îmbracă, veşmintele apărând acum circa 200.000 de ani. Nu trebuie să uităm că H. neanderthalensis a trăit în regiunile friguroase ale Eurasiei şi că nu avea corpul acoperit de păr. Geneticienii, luând în considerare mutaţiile genei MC1R, au stabilit că pierderea părului s-a făcut odată cu pigmentarea pielii, acum 1,2 milioane de ani, la Homininele din Pleistocen. Dispariţia părului, după alţii, s-a produs printr-o mutaţie acum circa 3 milioane de ani. Există numeroase ipoteze, dar nicio teorie care să explice apariţia „maimuţei goale“.
H. neanderthalensis ştia să aleagă plantele (mai mult pentru ritualuri şi medicină empirică). Din punct de vedere alimentar, era un carnivor aproape exclusiv.
Prezenţa unui os hioid asemănător cu al nostru, a unui canal hipoglos bine dezvoltat, conformaţia creierului său şi prezenţa genei FOXP2 sugerează că avea un limbaj articulat probabil mai puţin structurat decât al nostru, căci nu avea încă bărbie (locul de inserţie a unor muşchi ce intervin în articularea cuvintelor).
Genomul său este identic cu al nostru în proporţie de 99,5–99,9%, dar arată că nu descindem din el, ci că doar avem un strămoş comun îndepărtat, care trăia acum 500–800.000 de ani. De asemenea, geneticienii nu au găsit dovada unor eventuale împerecheri sexuale între H. neanderthalensis şi H. sapiens sapiens (care au convieţuit câteva zeci de mii de ani), deşi existenţa unor astfel de hibridări a fost susţinută cu argumente morfologice mai ales de E. Trinkaus.
Dispariţia sa acum 22–40.000 de ani nu a fost încă explicată, cu toate că există numeroase ipoteze.
Acum circa 200.000 de ani, dintre Hominine mai trăiau H. erectus, H. neanderthalensis şi poate H. heidelbergensis. Printre ei, pentru o relativ scurtă perioadă de timp (300.000–125.000 ani), a trăit în Africa H. rhodesiensis, cu un craniu de 1.300 centimetri cubi şi cu un aspect intermediar între H. erectus şi omul modern. De aceea a fost considerat o specie sau o subspecie intermediară între aceste două specii, fiind privit de unii ca un H. sapiens archaic.
Aşa cum au precizat geneticienii, studiind ADN-ul mitocondrial, şi cum au confirmat fosilele găsite, acum circa 200.000 de ani a apărut (desprinzându-se din H. erectus sau, mai probabil, din H. rhodesiensis), tot în Africa Subsahariană Orientală, omul modern (H. sapiens sapiens), e drept, într-o formă ceva mai arhaică. E vorba de H. idaltu, care are toate caracteristicile omului de astăzi. Scheletul este mai gracil decât al predecesorilor săi, membrele superioare sunt mai scurte, masivul facial este mult redus (căci nu mai foloseşte aparatul maxilodentar ca o a treia mână), mandibula prezintă bărbia caracteristică, volumul cranian este în medie de circa 1.450 cm2, dar are un lob frontal dezvoltat (boltă frontală, frunte), graţie căruia dispune de extraordinarele sale posibilităţi cognitive şi, în general, de bogăţia şi complexitatea sistemului său psihic.
H. sapiens sapiens a părăsit Africa (modelul „out of Africa“) şi a invadat toate continentele. Geneticienii ne spun că a ajuns în Europa acum 100.000 de ani. Cel mai vechi exemplar găsit este cel de la Peştera cu Oase din România (38.000 de ani). În Europa de Vest a ajuns ceva mai târziu, după ce l-a izgonit sau l-a absorbit pe Omul din Neanderthal. Îl găsim sub forma Omului de la Cro-Magnon (acum 40-10.000 de ani), cu un masiv facial mai primitiv, regiunea zigomatică mai robustă şi orbitele pătrate. Este singurul Hominin care a subsistat după Pleistocen, în Holocen.
Acest om este responsabil de „Big-bang-ul“ cultural din Gravetian şi mai ales din Magdalenian, fiind prima fiinţă care creează opere de artă (statuete, statui, picturi rupestre şi în peşteri). Cu el omul a emers din animalitate. Din aceste exemplare relativ arhaice prin microevoluţie (evoluţie fenetică) au apărut toate variantele de H. sapiens sapiens de pe planeta noastră. Tot din aceştia a apărut, cam acum 10.000 de ani, omul neolitic, în urma unui spectaculos salt evolutiv, de astă dată însă, doar socio-cultural, şi nu biologic. Aceasta este însă o altă poveste.
Moştenirea lui Charles Darwin
Prof. univ. dr. MIRCEA DUŢU, preşedintele Universităţii Ecologice din Bucureşti, vicepreşedinte al Comisiei de ecologie a Academiei Române
Moştenirea ştiinţifică a lui Darwin rămâne, şi acum, la împlinirea a unui veac şi jumătate de la publicarea celebrei şi principalei sale lucrări Originea speciilor, una impresionantă. O teorie care a bulversat viziunea asupra naturii, omului şi... chiar a lui Dumnezeu! Ea continuă să suscite şi astăzi deopotrivă vii dezbateri teologice şi susţinute cercetări ştiinţifice, cu implicaţii majore pentru cunoaşterea umană. Ideea transformării adaptative se înscrie printre datele preecologiei, originea comună induce ideea egalităţii „în demnitate“ între specii, fundament al environmentalismului modern, iar viziunea globală asupra viului şi atitudinea de protejare a bogăţiei sale îl face pe savantul englez un precursor al ecologismului. Evoluţionismul are însă, înainte de toate, meritul de a fi demonstrat că lumea şi originile sale pot fi gândite şi altfel, cu instrumentele ştiinţei, făcând pe deplin liber spiritul uman creator. Sub acest imbold, ştiinţa s-a împletit cu revoluţia industrială, lumea ideilor s-a diversificat cu ştiinţele vieţii, iar epoca modernă s-a definit în istoria omenirii.
Aşa se face că şi astăzi confruntarea religiei cu ştiinţa, a credinţei cu raţiunea, a metafizicii cu materialismul, a umanismului cu scientismul... se desfăşoară în lumina acestei revoluţii extraordinare a cunoaşterii, generate, la mijlocul veacului al XIX-lea, prin opera lui Charles Darwin.
În numele umanismului
Un fapt mai puţin cunoscut este acela că unul dintre punctele de pornire ale lui Darwin în afirmarea teoriei evoluţioniste îl constituie preocuparea de a sublinia egalitatea naturală a fiinţelor umane. Astfel, în lucrarea In Darwin’s Sacred Cause (2009), apărută în acest contest aniversar, A. Desmond şi J. Moore acreditează teza că periplul la bordul navei Beagle (din perioada 1831-1836) este momentul fondator al gândirii savantului britanic, dar nu numai prin faptul observaţiilor sale naturaliste în Insulele Galapagos. Tot cu această ocazie, Darwin s-a confruntat în mod direct şi cu realitatea sclavajului. „Şocul“ acestor experienţe şi respingerea respectivei practici s-ar afla, de asemenea, la originea propensiunii sale spre evoluţionism. Susţinerilor aberante ale promotorilor sclavajului, printre altele că rasa neagră ar fi fost creată separat de cea albă şi a superiorităţii acesteia din urmă, el le-a răspuns prin demonstrarea faptului că toate rasele au rezultat dintr-un singur strămoş, mai înainte de a înţelege că o atare teză poate fi extinsă la întregul regn animal. În acelaşi timp, prin afirmarea originii naturale a speciei umane, el oferă o altă perspectivă, fundamentală, şi formulează un alt răspuns la perpetua întrebare: ce este omul?
Prin înseşi împrejurările şi raţiunile care l-au determinat pe Darwin să afirme deschis în Originea speciilor evoluţionismul, s-a sugerat şi ideea de a vedea în fiinţe „persoane“, dacă nu egale ca statut, în orice caz diferite şi egale în demnitate. Până atunci, prin cultivarea şi justificarea sclaviei, chiar existenţa unei „persoane umane“ nu era evidentă pentru întreaga specie. Or, susţinându-se teza unităţii şi egalităţii naturale, mai întâi a omenirii şi apoi a întregului regn animal, s a deschis larg calea evoluţiei spre perspectiva ecoprotecţionistă de astăzi.
Dumnezeu versus Darwin
Teoria darwinistă descrie evoluţia viului de la organismele elementare până la om, care, la rându-i, prin numeroase meandre, ar descinde din maimuţele superioare. Este o ipoteză foarte probabilă şi, în orice caz, singura serioasă pe care ştiinţa ne-o poate oferi asupra subiectului, în condiţiile în care şi astăzi suntem departe de a cunoaşte perfect dinamica evoluţiei, chiar dacă ştim că ea este mai mult sau mai puţin rapidă, în funcţie de circumstanţe şi de specii.
Printre altele, evoluţionismul a făcut o mare breşă în explicarea mitică a originii omului. Darwin şi teoria sa deranjează fundamentalismul de orice fel, în frunte cu cel promovat de adepţii interpretării literale a Bibliei sau a Coranului. El respinge orice finalism şi face să guverneze hazardul. Selecţia naturală nu are mai nimic din progresul umanist ori providenţialismul creştin. Omul n-a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, el este rezultatul unei selecţii oarbe, un fel de accident. Pentru credincioşi, lumea a fost făcută de divinitate în 6 zile, iar în ultima a fost creat omul. Pentru evoluţionişti, totul este efort de adaptare şi rod al întâmplării.
Treptat, teoria s-a asigurat cu numeroase argumente şi se impune să fie admisă, atâta timp cât o alta mai credibilă nu va fi formulată, astfel încât să o nege şi înlocuiască.
De-a lungul timpului, ea a cunoscut cele mai diverse interpretări, atât din partea susţinătorilor, cât şi din cea a adversarilor săi. Cel puţin până acum, de fiecare dată evoluţionismul a ieşit învingător şi i-a obligat pe contestatarii săi să bată în retragere, dar au rămas în permanentă aşteptare, pentru a ieşi din nou la confruntare, ori de câte ori apare pretextul adecvat.
Aşa, de pildă, încă din 1860, se nasc episoade precum cel de la o reuniune organizată la Oxford de episcopul S. Wilberforce, unde prelatul, în derâdere, întrebându-l pe darwinistul Th. Huxley dacă descinde dintr-o maimuţă „prin bunicul sau prin bunica sa“, a primit un răspuns pe măsură: „Mai bine dintr-o maimuţă decât dintr-un imbecil“. „Creaţioniştii“ i-au declarat astfel război deschis, mergând până la intentarea celebrului „proces al maimuţelor“, derulat în faţa tribunalului orăşelului Dayton (Tennessee), în 1925.
Fundamentaliştii reapar pe scena publică americană în 1970; dispun de şcoli şi îşi înfiinţează chiar universităţi, unde se învaţă crearea lumii conform legendei biblice, cunosc un succes considerabil prin canalele lor de radio şi televiziune. Antidarwinismul a luat numele de „creaţionism“, iar miza a devenit şcoala şi conţinutul manualelor. Pentru a ajunge la scopurile urmărite, unii creaţionişti nu mai caută să interzică ideile lui Darwin, ci să-i corijeze tezele potrivit noii noţiuni de „proiect inteligent“ (intelligent design): evoluţia speciilor ar exista, dar ar fi organizată de către un spirit superior. Neocreaţionismul se hrăneşte din incertitudinile evoluţionismului, afirmând că acesta nu posedă suficiente probe (desigur, „Facerea“ nu o putem reproduce în laborator!) şi pretinde că hazardul mutaţie-selecţie nu ar fi putut genera o lume atât de complexă, fără intervenţia unei inteligenţe superioare, care să prezideze întreg procesul.
Este vorba deci de o îndoială aruncată asupra teoriei ştiinţifice în numele religiei! Pretenţia de a se introduce o teorie religioasă în cursurile de biologie ar fi o injurie la adresa laicităţii şi ar permite implantarea fundamentalismului religios în ţările simbol al separării Bisericii de către stat. În SUA, acest principiu, proclamat de Jefferson încă din 1802, e cuprins implicit în primul amendament al Constituţiei, care interzice stabilirea oricărei biserici oficiale, reprezintă obstacolul de netrecut pentru noua ofensivă a creaţionismului, sub forma sa zis „inteligentă“.
În hotărârea din cauza Epperson vs. Arkansas (1968), Curtea Supremă a estimat că o lege care interzice „învăţarea teoriei potrivit căreia umanitatea descinde dintr-un ordin animal inferior“ trebuie să fie anulată pentru violarea primului amendament al Constituţiei. A interzice darwinismul, au estimat judecătorii, ar însemna revenirea la oficializarea punctului de vedere al unei biserici particulare, ceea ce era contrar spiritului legii fundamentale. O jurisprudenţă menţinută şi consolidată 19 ani mai târziu cu hotărârea din cauza Edward vs. Aguillard (1987), prin care instanţa supremă a invalidat o lege din Louisiana care interzicea profesorilor „să predea teoria evoluţiei“ în şcolile publice, fără a fi cel puţin însoţită de instrucţiuni privind creaţionismul. Nu se poate deci să se înveţe alături darwinismul şi contrariul său, căci ar însemna să se privilegieze o concepţie particulară a creştinismului, a considerat Curtea.
În efortul adaptării la modernitate, Biserica Catolică susţine că evoluţionismul nu se opune credinţei, legenda biblică a creaţiei fiind un mit explicativ şi nimic mai mult, că teoria darwiniană nu face decât să se coroboreze cu asemenea consideraţii. Plasarea creaţiei divine la începutul istoriei umane este problema credinţei, iar evoluţia viului – cea a ştiinţei. Aceasta din urmă ne arată că omul este o creaţie niciodată desăvârşită; ea ne descrie o „diversitate organizată conform unei ordini“, nu ne răspunde la întrebarea „pentru ce“ în lume şi nu împiedică pe nimeni ca în privinţa gândirii originii prime, extreme ori fizice să o amestece cu metafizica. Cum relevă presa vest-europeană, creştinismul şi avatarul său „proiectul inteligent“ găsesc adepţi, în ultimii ani, mai ales la musulmani, multe şcoli europene primind gratuit Atlasul Creaţiei, lucrare publicată în Turcia, o înseilare de stupizenii, care, chipurile, apără mitul biblic împotriva ştiinţei. Toate aceste resuscitări, interesate chiar politic, a acestei clasice dispute „Dumnezeu contra Darwin“ nu fac altceva decât să îngrijoreze, prin atmosfera de conservatorism pe care asemenea susţinere o poate disemina în spiritul tinerelor generaţii.
Printre datele preecologiei
Între teoria darwinistă a transformării „adaptative“ a speciilor şi ecologie există strânse raporturi istorice. Înţeleasă ca un proces de transformare morfo-funcţională a speciilor, consecutivă condiţiilor de existenţă şi având ca efect perenitatea vieţuitoarelor, adaptarea posedă puternice legături cu ecologia. Darwinismul ne apare astfel ca un fel de teorie „ecologică“ a adaptării.
Mult timp, această convingere a fost unanimă. Biologul Ernst Mayr, de exemplu, care edita în 1964 un facsimil al primei ediţii a Originii speciilor, plasa la termenul (intrarea) Darwin, o subdiviziune Darwin as ecologist (Darwin ca ecologist). Chiar dacă în ultimele decenii s-au formulat unele nuanţări şi delimitări, istoricii biologiei nu pot abdica de la concluzia că darwinismul a jucat un rol important în cristalizarea gândirii ştiinţifice care se va decanta, în cursul anilor 1860-1890, în cercetările asupra relaţiilor dintre viu şi mediul său şi vor constitui ecologia modernă.
Dacă preecologii tindeau să descopere diversele moduri de adaptare actuală a vegetalelor la mediul lor (preecologia epocii era încă esenţialmente vegetală, pentru simplul considerent că vegetalele nu evadează atunci când sunt observate), biologii darwinişti tind să elucideze originea „speciilor“ (ori a populaţiilor diferenţiate) la scara timpurilor geologice. Totuşi, ei nu au utilizat decât în mod excepţional teoria darwinistă în lucrările lor ştiinţifice şi aceasta întrucât conţinutul darwinian al conceptului de adaptare, înţeles ca proces, nu răspundea nevoilor lor conceptuale.
Una dintre căile prin care teoria darwinistă se leagă de ecoprotecţionismul postmodern, ajungând până la environmentalismul de azi, o reprezintă sociobiologia. Fondată de biologul american Edward Wilson şi având ca scop studierea bazelor biologice ale comportamentelor sociale, aceasta reprezintă, în esenţă, aplicarea darwinismului la ştiinţele comportamentului. În spiritul unei interpretări evoluţioniste a animalului, se acordă o atenţie deosebită studierii şi precizării raporturilor acestuia cu omul, iar printre consecinţele concluziilor la care se ajunge se află şi noi justificări şi impulsuri ale ecologismului de azi. Aşa se face, de pildă, că E. Wilson a devenit un teoretician al biodiversităţii şi, deopotrivă, unul dintre cei mai aprigi apărători ai naturii. Printre ultimele dezvoltări ale sociobiologiei, care interesează domeniul, se numără şi teoria unei „personalităţi animale“ (în sensul că şi aceasta posedă un univers mental) afirmată de savantul francez Yves Christen (L’animal est-il une personne, Ed. Flammarion, Paris, 2009). O asemenea teză integrează, în afara problematicii, şi preocupări de ordin etic, filosofic şi chiar juridic. Ea face apel la noţiunea de alteralitate, respinge poziţia de „uman arogant“ şi consideră că demnitatea animalelor rezidă în a fi ceea ce sunt, iar dacă nu contestă singularitatea omului prin capacitatea lui de putinţă, invadare şi transformare a lumii, formulează o concluzie care îndeamnă la reflecţie profundă: dacă geniul creativ face diferenţa, atunci suntem rău împărţiţi, căci el nu trage o frontieră între om şi animal, ci între întreaga umanitate şi elita sa!
Pe lângă progresele de ordin ştiinţific privind identificarea la animale a unor capacităţi considerate până nu demult apanajul exclusiv al omului, ipoteza unei „personalităţi animale“ contribuie la modificarea viziunii omului asupra animalului şi justifică preocupările environmentale.
În ce fel ne explică, prin exemple concrete, chiar Y. Christen (într-un interviu din Le Point, din 14 mai a.c.): „Dacă gândim în termeni de masă, şi nu de individ, este suficient să conservăm marile echilibre între specii. Elefanţii mor, reintroduceţi alţii în altă parte, nu se întâmplă nimic. Dacă considerăm animalul ca persoană, nu mai putem gândi în acest fel. La noi, dacă un copil este asasinat, nimeni nu concepe să spună că nu este ceva grav, pentru că în acelaşi timp s-a născut alt copil. În acelaşi fel, când transplantăm un elefant în afara mediului său de origine, nu numai viaţa sa se schimbă, dar şi a familiei sale. Lipsa lui este simţită, deoarece este diferit de toţi ceilalţi şi pentru că ocupă o anumită poziţie în cadrul unei reţele sociale. Absenţa sa nu foloseşte la nimic“.
Aşadar, prin faptul parentăţii noastre în evoluţie, un anume antropomorfism s-ar potrivi perfect, în timp ce antropocentrismul nu s-ar justifica prin nimic!
„Personalitatea juridică“ a animalului
Printre dimensiunile majore ale „personalităţii animale“, justificată ştiinţifico-biologist prin moştenirea lui Darwin, valorificată şi dezvoltată, printre altele, de teoria lui Y. Christen, se urmăreşte recunoaşterea unei „personalităţi juridice“ a animalului, în sensul conferirii unei serii de drepturi specifice, care să-i fie respectate de om, ţinând seama de locul său în lumea viului şi în vederea asigurării unei protecţii şi a conservării speciilor, univers din care omenirea face parte integrantă.
Sub influenţa Codului Civil napoleonian din 1804 şi în contextul concepţiilor generale ale timpului, codurile civile adoptate în veacul al XIX-lea considerau animalele drept lucruri, bunuri şi le confereau un statut şi regim juridic pe măsură. Astfel, Codul Civil român din 1865 definea condiţia legală a animalului în capitolul II Despre mobile, al cărţii II, Despre bunuri şi despre osebitele modificări ale proprietăţii, respectiv în art. 473, unde califică animalele drept „mobile prin natura lor“, întrucât „se mişcă de la sine“. Ataşate unei exploatări agricole, animalele devin „imobile prin destinaţie“; „animalele ce proprietarul fondului dă arendaşului pentru cultură“ (art. 467) şi „animalele afectate la cultură, porumbii din porumbării, lapini ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, peştele din iaz“ (art. 468).
Asimilat cu un lucru, în spiritul ideilor epocii, legea nu acordă niciun drept animalului, văzut ca un simplu bun, element al proprietăţii omului, de care acesta se poate bucura în mod absolut, cu cele trei atribute clasice: ut utendi, fuendi et abutendi.
Afirmând ideea originii comune a omului şi a regnului animal în general, darwinismul a deschis calea unei noi perspective şi asupra statutului juridic al animalului, în privinţa protejării acestuia faţă de exploatarea excesivă şi nevoia conservării speciilor, în numele eticii supravieţuirii. Treptat şi sub impulsul noilor dezvoltări ştiinţifice ale evoluţionismului, trecând peste tradiţional, „conservatorism juridic“, dreptul se deschide şi el spre această problematică, mai ales odată cu afirmarea dreptului mediului ca nouă ramură de drept şi inedită disciplină ştiinţifică.
Astfel, sub influenţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948) şi a ascensiunii preocupărilor ecologiste, se naşte ideea proclamării unor drepturi în favoarea animalelor. Nu întâmplător, ea va fi lansată oficial în 1972, respectiv în anul desfăşurării, la Stockholm, capitala Suediei, a primei conferinţe a ONU asupra mediului uman, iar la 15 octombrie 1979 va fi proclamată sub egida UNESCO Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor. Printre acestea, regăsim: drepturi egale la existenţă în cadrul echilibrelor ecologice, la respectarea oricărei vieţi animale, interzicerea relelor tratamente şi a actelor de cruzime, dreptul animalului sălbatic de a trăi în mediul său natural şi de a se reproduce, dreptul la întreţinere şi la atente îngrijiri al animalelor ţinute sub dependenţa omului...
Alături de asemenea demersuri cu un conţinut preponderent etico-militant, în ultimul deceniu se remarcă evoluţii în privinţa reglementărilor juridice concrete, sub forma măsurilor vizând, de exemplu, interzicerea şi sancţionarea actelor de cruzime şi rele tratamente, protecţia sanitară, acordarea unor îngrijiri minime animalelor domestice, stabilirea condiţiilor de efectuare a experienţelor de laborator etc. Dar mutaţia cea mai semnificativă ar reprezenta-o, desigur, împlinirea iniţiativei de modificare a însuşi statutului juridic al animalului, în sensul recunoaşterii calităţii de subiect de drept a acestuia, a unei „personalităţi juridice“ ca fiinţă vie, şi aceasta în virtutea tezei moştenite de la Darwin şi dezvoltate ulterior cum că între om şi animal nu există o diferenţă de natură (ambii fiind „fiinţe sensibile“ şi, după cum demonstrează Y. Christen, dezvoltând chiar un univers mental, în unele puncte asemănător), ci, eventual, una de grad, de complexitate a organizării materiei vii.
Receptarea evoluţionismului de juridic generează astfel noi evoluţii, cu implicaţii majore asupra perceperii şi abordării raporturilor dintre om (societate) şi mediu.
Un ecologist avant la lettre
Publicată în urmă cu 150 de ani şi cu mai bine de un secol înainte de constituirea ecologismului ca mişcare de idei şi acţiune practică, opera ştiinţifică principală a lui Darwin, On the Origin of Species (1859), ne oferă, in nuce, şi premisele primelor răspunsuri la conflictul, care se va declanşa în epoca modernă şi se va acutiza în zilele noastre, dintre omenire şi mediul său de existenţă. Într-adevăr, odată cu intrarea în Antropocen, amprenta ecologică a omului devine vizibilă, din ce în ce mai intensă, până a ajunge, în cele din urmă, insuportabilă de către planetă. Şi aceasta întrucât modelul de dezvoltare impus prin revoluţia industrială, pe de o parte, se bazează esenţialmente pe consumul de combustibili fosili (petrol, cărbune, gaze naturale), puternic poluant şi generator al fenomenului încălzirii globale, iar pe de alta, este prădalnic şi risipitor cu resursele naturale, fatalmente finite, ale Terrei.
Apărută în acest context al devenirii civilizaţiei umane, prin marele progres general al ştiinţei pe care îl aduce, opera lui Darwin creează şi premisele teoretice ale reacţiei de responsabilizare şi apărare a sistemului natural de agresiunea umană, care se va exprima, mai târziu, prin constituirea ecologiei ca ştiinţă (finele veacului al XIX-lea) şi afirmarea ecologismului ca practică socială şi curent militant (începând cu anii 1970).
Două componente ale moştenirii darwiniene: cercetarea moleculară şi observaţia naturalistă reprezintă câştiguri majore, cu implicaţii durabile asupra cunoaşterii naturii.
În Originea speciilor, circa 60% dintre exemple sunt luate din zoologie, iar restul, de 40%, din botanică. O viziune deci globală, în care se apără bogăţia viului, se insistă asupra interacţiunilor din cadrul său şi e conceput ca un tot. Chiar dacă nu o afirmă, prin meandrele evoluţiei speciilor în funcţie de condiţiile de existenţă se sugerează interacţiunera dintre acestea şi dintre ele şi mediul lor, adică „sâmburele“ ecologiei. Ideea prezervării biodiversităţii era previzibilă, iar îndemnul la acţiune militantă în acest sens devenea evident.
În orice caz, prin tezele şi atitudinea sa de grijă faţă de bogăţia viului, Darwin se înscrie din perspectiva ecologistă ca un precursor, un ecologist avant la lettre, chiar dacă termenul de ecologie avea să fie forjat în 1866 (la 7 ani după publicarea Originii speciilor) de biologul german E. Haeckel (în lucrarea Morfologia generală a organismelor) şi nu s-a răspândit decât la mijlocul anilor 1890 (după moartea lui Darwin). O moştenire durabilă, care se va împlini şi prin mişcarea ecologistă apărută în Occident odată cu anii 1970.
„Era ecologică“ a fost astfel prevestită de „revoluţia darwiniană“!
