22 PLUS, nr. 306: O evocare

În vara anului 1995, când se stabilise venirea sa la Drobeta Turnu Severin, pentru lansarea volumului Zbor în bătaia săgeţii, Horia-Roman Patapievici se bucura de o notorietate specială, incitantă şi izbăvitoare, deopotrivă. Izbăvitoare pentru toţi cei care aşteptau confirmarea unei voci, a cărei prospeţime şi autoritate se complineau şi crescuseră constant în presa culturală din acei ani şi incitantă pentru aceiaşi, care simţeau că logica ierarhiilor se schimba, că se năştea şi în România, monstruos şi enorm, „star-system-ul“, iar magnetismul mecanismului fondator descria liniile unui nou relativism şi unui nou arbitrariu. Aflând despre posibilul eveniment, un venerabil anonim, admirator al fenomenului Humanitas, exclamase entuziast: „Bine, dar asta echivalează pentru mine cu venirea lui Bill Clinton la Severin!“. Şi acel eveniment a rămas în mintea câtorva oameni un reper de neşters.

Într-un colţ de provincie, frământat dulce-amar-caragialesc de obsesiile acelor ani, se întâmplase ceva remarcabil. Toţi cei prezenţi (şi n-au fost puţini) au fost martorii unei experienţe care a depăşit graniţele unei simple lansări de carte. S-a derulat o secvenţă din fenomenul ce a putut fi consemnat ca o valoroasă raritate în spaţiul public românesc: popularitate prin „concernul“ admiraţiilor, recunoaştere din preaplinul unor aşteptări, cuminecare întru geniul prieteniei.

Sociologia construirii faimelor, dobândirii celebrităţilor, obţinerii succesului public în ultimii 20 de ani în România ar merita cu siguranţă o atenţie teoretică. Din perspectivă girardiană, lectura ar fi spectaculos de bogată. Explorarea psiholgiei maselor, dar şi a victimelor privilegiate ori ispăşitoare, tipologia acestora (de la zona culturală, sportivă la cea politică sau religioasă), decopertarea mecanismelor sacrificiale care fac posibilă gestionarea tensiunilor mimetice, inventarierea tectonicii mizelor şi valorilor puse în joc ar ajuta probabil la schiţarea unui tablou dinamic de o densitate şi originalitate remarcabile. Numai că, pentru cei prinşi fatal în acest tablou, ar însemna şi defilarea deloc neutră a entuziasmelor, resentimentelor, admiraţiilor, adeziunilor, încrâncenărilor, iubirilor, urilor, ipocriziilor, disperărilor, elanurilor, defetismelor, pasiunilor, într-o mişcare care totdeauna scapă oricărei înţelegeri.

Horia-Roman Patapievici a fost în acei ani persoana care a co(răspuns) unei acute nevoi de autenticitate, unei alarmante crize a preciziei gestului intelectual şi unei copleşitoare senzaţii de sufocare etică. Severinul era dominat în perioada aceea de opţiuni politice deplasate spre roşu, fapt care a amplificat semnificaţiile acelei prezenţe. Apăruse în revista 22 faimosul eseu Regimul Iliescu, iar distribuirea printre invitaţi a unor copii ale acelor pagini a părut ca fiind obligatorie. Audienţa, ce parcă aştepta să fie cucerită, s-a lăsat imediat cuprinsă de fluidul unei oratorii dense şi seducătoare. Vocea, privirea, gestica, întreaga prezenţă a protagonistului, atmosfera construită, vorbele şi semnificaţiile aduse în spaţiul dintre oameni păreau a descrie contururile unor scene dintr-un ritual ad-hoc. Uneltele culturii, exigenţa etică şi pâinea-cea-de-zi-cu-zi a prieteniei au fost invocate ca probe ale unei salvări şi au fost primite cu entuziasmul unei iluminări. Lansarea de carte a fost urmată de o conferinţă de presă, moment culminant al unei întâlniri impresionante chiar şi pentru cei ce nu percepuseră prea bine anvergura intelectuală a invitatului bucureştean ori, pierduţi în labirintul prejudecăţilor şi opţiunilor politice, crezuseră că vor întâlni un inamic pentru care armele potrivite ar fi invectiva şi resentimentul.

Contaminaţi de civilitatea şi raţionalitatea persuasivă a răspunsurilor, de fermitatea argumentativă şi graţia erudiţiei, fără excepţie, cei prezenţi au primit că au de-a face cu o autoritate neîndoielnică, neostentativă, neobsesivă, confirmată deplin în cultura românească în anii ce urmau să vină. Ecourile acelor momente găzduite de Librăria Humanitas din Severin, în rândurile comunităţii culturale locale, n-au întârziat şi au reverberat mulţi ani după aceea.

Sub rezerva distorsiunilor jocului deloc inocent cu memoria şi imaginaţia, voi spune că, pentru mine, întâlnirea cu Horia-Roman Patapievici, cu omul, contemporanul nostru a fost un privilegiu pe care de atunci încoace am tot încercat să-l merit.

Se făcea că această întâlnire venise să întregească un triunghi strict personal al momentelor ce dau sens vieţii cuiva. Primul moment îl trăisem la Timişoara, în 16 decembrie 1989, probabil ora 21.00, când am avut onoarea să aud prima voce, una singură (urmată apoi de alte câteva şi repetitiv de întreaga mulţime ce se îndrepta din Piaţa Maria spre Judeţeana de partid), strigând pentru prima dată (până atunci scandările fuseseră doar simple revendicări sindicale), straniu, eliberator şi declanşator: „Jos Ceauşescu, jos comunismul“. Al doilea moment a fost clipa suspendată, când, cu emoţie, am ţinut în mâ­nă primul număr al revistei 22. Sumarul acelui număr, atunci, a fost de-a dreptul incredibil. Libertatea rupsese zăgazurile. Era posibil, doar atunci, ca speranţa să crească apocaliptic. A urmat, în 1995, întâlnirea privirii domnului Horia-Roman Patapievici. Şi am înţeles că în viaţă poţi avea doar întâmplător norocul unor astfel de triunghiuri gravitaţionale, iar normalitatea, firescul, gustul libertăţii, justa aşezare lângă lucruri şi oameni, dacă nu le-ai primit prin graţie divină, le poţi obţine doar prin contaminare.