22 PLUS, nr. 310: Constituţia poporului român?

Sorin Cucerai | 23.11.2010

Pe aceeași temă

Art. 2 din actuala Constituţie a României prevede că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum“. Acelaşi articol prevede în plus că „niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu“. Sunt combinate aici două tipuri distincte de suveranitate: cea naţională şi cea populară. Sensul juridic al conceptelor de „naţiune“ şi de „popor“ diferă de cel sociologic al aceloraşi concepte. Astfel, simplificând (o operaţiune întotdeauna riscantă), prin „popor“ se înţelege, în sens juridic, totalitatea cetăţenilor vii – şi, într-un sens restrâns, totalitatea cetăţenilor cu drept de vot. Prin „naţiune“ se înţelege totalitatea cetăţenilor – totalitate care include, pe lângă cetăţenii vii, şi cetăţenii morţi şi cei încă nenăscuţi.

Aşa fiind, poporul nu îşi poate exprima voinţa decât în mod direct. Cu alte cuvinte, suveranitatea populară nu poate fi reprezentată, ci doar manifestată nemijlocit, pentru că cetăţenii vii sunt cu necesitate prezenţi şi pot acţiona prin proprie voinţă. Naţiunea, în schimb, nu îşi poate manifesta niciodată voinţa în mod direct, pentru că cetăţenii morţi şi cei încă nenăscuţi nu au cum să îşi manifeste voinţa în prezent. Prin urmare, voinţa naţiunii nu poate să fie decât reprezentată. Rezumând, suveranitatea populară poate delega competenţe (în principal, competenţele executive), dar nu poate avea organe reprezentative, întrucât nu poate fi împiedicată să se manifeste direct. Suveranitatea naţională, în schimb, nu poate avea decât organe reprezentative, întrucât nu se poate manifesta decât prin reprezentare.

Opţiunea pentru un tip sau altul de suveranitate are consecinţe semnificative asupra arhitecturii constituţionale. Astfel, dacă suveranitatea aparţine naţiunii, puterea legislativă devine principala putere a statului, corpul legiuitor fiind reprezentantul prin excelenţă al naţiunii. Dacă suveranitatea aparţine poporului, puterea legislativă rămâne, în fond, nedelegată; poporul îşi păstrează această putere, el putând să îşi manifeste oricând voinţa în mod direct. Camerelor legiuitoare le este delegată doar o competenţă, nu o putere propriu-zisă. În contextul suveranităţii populare, parlamentul nu „reprezintă“ voinţa naţiunii, ci „execută“ voinţa poporului prin competenţa de a legifera, care îi este delegată. Spre deosebire de parlamentul naţional, parlamentul popular este o specie de putere executivă, pierzându-şi astfel o parte din atribuţiile, din prestanţa şi din importanţa pe care le are parlamentul naţional.

Actuala Constituţie a României nu este singura care prevede coexistenţa celor două tipuri de suveranitate – naţională şi populară. Problema este însă următoarea: cum între cele două tipuri de suveranitate pot apărea în mod evident tensiuni, actuala Constituţie nu prevede modul în care suveranitatea naţională poate coexista cu cea populară astfel încât tensiunile generate de această coexistenţă să fie cât mai reduse cu putinţă sau chiar anulate.

Parlamentul României, de exemplu, este caracterizat de Art. 61 alin. 1 din Constituţie drept „organul reprezentativ suprem al poporului român“, ceea ce transformă parlamentul într-o instituţie ambiguă: pe de o parte, el este organ reprezentativ suprem, deci este definit ca parlament naţional, pe de alta, este organ al poporului, deci este definit ca parlament popular.

Dincolo de ambiguitatea raporturilor dintre cele două noţiuni de suveranitate cu care operează Constituţia, însăşi suveranitatea populară este ambiguă, aşa cum apare ea în prevederile constituţionale. Astfel, sintagma „poporul român“ poate fi interpretată fără probleme ca însemnând „popor“ în sensul juridic al termenului – şi toţi juriştii o interpretează astfel.

Pe de altă parte însă, Art. 1 alin. 3 din Constituţie vorbeşte despre „tradiţiile democratice ale poporului român“. Dar poporul, în sensul juridic al termenului, exprimă în mod necesar prezentul şi, ca atare, nu poate avea tradiţii, fie ele şi democratice. Tradiţii poate avea fie poporul în sensul sociologic al termenului, fie naţiunea (care cuprinde şi cetăţenii din trecut). Este limpede că referirea la tradiţii în textul Constituţiei introduce o limitare a libertăţii de manifestare a voinţei populare, limitare ce constituie o ştirbire a suveranităţii populare.

La fel, Art. 13 din Constituţie prevede că „în România, limba oficială este limba română“, iar Art. 32 alin. 1 prevede că „învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română“ (cu o derogare pentru limbile de circulaţie internaţională, ca şi pentru limbile „minorităţilor naţionale“). Constituţia stabileşte astfel o comunitate de limbă, dincolo de comunitatea de drepturi şi obligaţii, ceea ce conferă conceptului de „popor român“ conotaţii suplimentare celui de „popor“ în sensul juridic al termenului.
Există, în plus, referiri la identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă, atât cu privire la „românii din străinătate“ (Art. 7), cât şi cu privire la „minorităţile naţionale“ (Art. 6). Astfel, dacă interpretăm Art. 2 în conjuncţie cu celelalte articole menţionate aici, conceptul de „popor român“ pare să fie încărcat cu sensuri extrajuridice. Pentru a evita această ambiguitate, sintagma „poporul român“ ar trebui, poate, înlocuită cu noţiunea simplă de „popor“, ca în Constituţia franceză sau în cea italiană, de exemplu.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22