Pe aceeași temă
Printr-o curajoasă decizie politică, ministrul Daniel Funeriu a înăsprit metodele de supraveghere la bacalaureat. Săgeţile occidentale au străpuns burduful comodităţii balcanice. Rezultatele au scos la iveală frauda sistemică din învăţământul preuniversitar românesc. Indiciile ţes o poveste despre complicitatea dintre unii profesori şi unii elevi, despre amăgire şi delăsare, despre absenţa motivaţiei şi deficitul de performanţă. Când e să fenteze regulile competiţiei, dascălii leneşi îşi iau drept aliaţi loazele vocale. Intransigenţa comisiilor ministeriale a atacat tocmai această solidaritate vicioasă. În ultimă instanţă, bacalaureatul din acest an a revelat o mai veche meteahnă: furatul propriei căciuli.
Oglinda fraudei
Să zăbovim câteva clipe asupra relaţiei dintre reforma educaţiei, istoria mentalităţilor şi moralitatea publică. Românii au moştenit din comunism reflexul autoamăgirii: dubla contabilitate şi raportările false dinspre periferie către centru (şi apoi spre Cabinetul 2) erau la ordinea zilei. Nevoia de-a drege pe hârtie rezultatele dezastruoase de pe teren a clădit o veritabilă cultură a duplicităţii. Morala utilitară („lasă că merge şi aşa“) a înlocuit etica integrităţii („fiecăruia după merit“). Propaganda vorbea despre epoca de aur, iar ţara se scufunda în beznă şi frică (o fenomenologie a mistificării ideologice a oferit Gabriel Liiceanu în volumul Despre minciună).
După 1989, frecvenţa chiulului sau a copiatului a explodat. Într-un singur semestru al anului şcolar 2010-2011, elevii (majoritar liceeni) au cumulat peste 30 de milioane de absenţe, adică un total de 3.457 de ani. Rezultatele proaste la testele internaţionale n-au întârziat să apară. Sindicatele au vorbit mereu despre subfinanţare, dar niciodată despre penalizarea abaterilor de la deontologie. În şcoala românească, de la ultimele examene de absolvire a liceului şi până la redactarea lucrărilor de licenţă, master sau doctorat, furtul intelectual a devenit o banalitate. Sentimentul impunităţii – faptul că nimeni nu plăteşte pentru un plagiat şi faptul că nimeni nu e pedepsit pentru revendicarea unui fals titlu academic – s-a vărsat în retorica indignării faţă de orice măsură disciplinară.
Autoamăgirea
În privinţa înşelării de sine, tratatele de psihologie (antice şi moderne) oferă numeroase explicaţii (între referinţele standard se numără şi Robert Audi, The Scope of Self-Deception and Rationalization). Nevoia compulsivă a ego-ului de a întreţine o imagine pozitivă în ochii celorlalţi poate conduce la decizii îndoielnice sub raport moral.
A trişa, a păcăli, a prosti – iată verbele eufemistice prin care se conjugă hoţia. Lipsa de onestitate apare nu doar în şcoală (când notele din catalog măsluiesc realitatea), ci şi la spital (atunci când medicul nu comunică pacientului diagnosticul adevărat) şi în alte instituţii publice (unde se rafinează tehnicile de camuflare a averii personale). România e patria notarilor şi pentru că teama de înşelăciune e corelată cu un masiv deficit de încredere între cetăţeni.
Autoamăgirea e nelipsită de argumente, scuze, sloganuri şi alte mecanisme de propagandă. Atunci când voinţa (slăbănogită) nu coincide cu dorinţa (ambiţioasă), agentul înşelăciunii îşi livrează sieşi şi semenilor săi motive de acţiune. În cazul bacalaureatului, tehnicile de camuflare a vinovăţiei au variat de la caz la caz: unii elevi au deplâns intruziunea camerelor video, în timp ce părinţii au acuzat şcoala şi profesorii pentru neimplicarea în construcţia caracterelor copiilor lor. Autoamăgirea facilitează, aşadar, transferul de responsabilitate.
În plus, raţionalizarea erorii sau justificarea culpei încurajează o memorie selectivă. Subiectul înşelăciunii ignoră severitatea contractului dintre familia elevului şi statul-furnizor de servicii educaţionale. În acest fel, retorica drepturilor individuale îngroapă conştiinţa obligaţiilor juridice şi morale. Or, nu este oare gratuitatea cursurilor condiţionată de satisfacerea unor minime condiţii: prezenţa la clasă, obţinerea notei de trecere, buna purtare? Descoperim aici semnele unui comportament infantil, care refuză imperativul responsabilităţii.
Când este practicată în masă, înşelarea de sine are, pentru orice sistem, costuri dezastruoase. Pe plan personal, răspunsul în faţa eşecului e depresia. Pe plan colectiv, refuzul evidenţei se varsă într-un val de proteste egalitariste. Neacceptând existenţa unor ierarhii naturale (între harnici şi leneşi, între deştepţi şi proşti), vocile stângii – remarcate la noi prin ieşirile publice ale Ecaterinei Andronescu (PSD) sau ale lui Andrei Marga (PNL) – cer compensaţii din perspectiva justiţiei sociale. Nu e destul să te minţi pe tine, ci trebuie să-i minţi şi pe ceilalţi, pentru ca toată lumea să se simtă bine (expresia secularizată a apocatastazei). Fără să fie avocatul marilor dueluri doctrinare, Daniel Funeriu a forţat momentul adevărului printr-o ieşire din imperiul comodelor iluzii narcisiste.
Schimbări
Vârsta de 18 ani atinge, formal, pragul maturităţii. Este corect, aşadar, ca tinerii adulţi să nu păşească în viaţa publică printr-o hoţie pecetluită cu o diplomă. Stima de sine corespunde efortului personal. Recredibilizarea elevilor liberi, în locul celor condiţionaţi de furt, a profesorilor conştiincioşi, în locul campionilor la absenţe nemotivate, modifică deja discursul public din societatea românească. Carnetul de note va bate lanţul slăbiciunilor. Standardele de calitate vor detrona, poate, regnul cantităţii.
Să sperăm, totodată, că vom ieşi din dihotomia filosofi versus tinichigii. Mulţi dintre cei care au căzut la bacalaureat ar fi fost, odinioară, absolvenţii vechilor şcoli profesionale. Poate că vom cere viitorilor dulgheri, cofetari, ospătari sau frizeriţe altceva decât cunoştinţe despre „perspective narative“, „opere dramatice“, „teoria mulţimilor“, „matrici vectoriale“ şi teorema lui Heisenberg.
Alternativa e revenirea la bun-simţ: constructorii de case pot ignora geometria noneuclidiană, dar trebuie să ştie calculul volumului de beton pentru o fundaţie. La fel, poate că absolventa unui liceu umanist va stăpâni regulile elementare ale gramaticii, înainte de-a interpreta tema infinitului în poezia lui Eminescu. Numărul mare de funcţionari incapabili să redacteze
corect documentele în limba română face perfect oportună introducerea orelor suplimentare de lectură.
Prostia şi păcatul rezultă din acumularea unor virtuţi prost plasate. Nu e oare timpul să examinăm care sunt nevoile reale ale societăţii şi ale economiei româneşti? La interviurile de angajare, inşi care nu depăşesc nivelul unui analfabetism funcţional îşi exprimă disponibilitatea – după 12 ani de învăţământ „gratuit“! – de-a se perfecţiona în cadrul unor cursuri plătite eventual de firma privată…
De ce, atunci, nu am avea mai multe şcoli de arte şi meserii (sau şcoli vocaţionale) în locul exceselor de specializări precum „relaţiile internaţionale“? De ce, atunci, nu am accepta ideea că învăţământul de masă, egalizator şi omogenizant, reprezintă o utopie: îi frânează pe cei iuţi sau îi tâmpeşte pe cei sclipitori, pervertind totodată naturile eminamente practice? Ne-ar trebui, în sfârşit, un sistem de educaţie preuniversitară în doi timpi: colegii naţionale performante, cu tineri pregătiţi la nivel european sau internaţional, şi licee sau şcoli profesionale, unde bagajul de cunoştinţe să fie calibrat pe nişte dotări intelectuale modeste.
O viaţă neexaminată nu merită să fie trăită, spunea un clasic al antichităţii greceşti. O şcoală fără teste intermediare şi probe finale este doar o fabrică de iluzii. Rezultatele la bacalaureatul din 2011 ne recomandă confruntarea cu imaginea din oglindă, exodul din tărâmul minciunii, demontarea mecanismelor victimare, relansarea ideii de competiţie, perfecţionarea unor filtre meritocratice şi evitarea falselor dihotomii (teorie versus practică, privat versus stat, elite versus mase). E un început curajos care merită salutat cu entuziasm.
