Pe aceeași temă
Legea asistenţei sociale este unul dintre cele mai discutate şi mai disputate acte normative ale Legislativului care şi-a început mandatul în anul 2008.
Depusă de mai mult timp la Parlamentul României, Legea asistenţei sociale a fost adoptată în Camera Deputaţilor marţi, 22 noiembrie 2011, cu 168 de voturi „pentru“ şi 5 voturi „împotrivă“. Ştirea seacă mai consemnează amănuntul că deputaţii opoziţiei nu au votat, Eugen Nicolăescu anunţând că reprezentanţii PNL şi PSD vor supraveghea votul deputaţilor puterii.
În condiţiile în care Camera Deputaţilor era cameră decizională, legea a fost trimisă spre promulgare preşedintelui României. În paralel cu acest traseu clasic însă, Legea asistenţei sociale e în continuare vânată de actuala opoziţie printr-un ultim instrument legal, anume o sesizare la Curtea Constituţională. „Legea privită în ansamblul ei este neconstituţională“, spun cei de la USL, prin aceea că „prin actul contestat, legiuitorul urmăreşte, în fapt, restrângerea drepturilor fundamentale“.
„Scopul real al legii este scăderea cheltuielilor bugetare cu asistenţa socială, şi nu combaterea sărăciei (în condiţiile în care indicele sărăciei a cunoscut o evoluţie ce a ajuns în acest an la un maxim istoric în perioada de după 1989)“, se precizează în documentul trimis CCR.
Reclamaţia consemnează şi argumentul că Legea asistenţei sociale încalcă articolul 3 al Constituţiei, care menţionează caracterul social al statului, precum şi articolul 47, care obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. „Considerăm că, prin filosofia şi prin prevederile concrete ale legii (iar aici ne referim, în special, la acele prevederi prin care familia este principala entitate responsabilă de bunăstarea socială, iar nu statul, şi la acele prevederi atât de vag formulate, întrucât, în fapt, sunt inapte să asigure garantarea drepturilor, motiv pentru care legea este golită de scopul pentru care este adoptată), sunt golite de conţinut, lăsate fără niciun fel de efecte juridice principiile constituţionale enumerate mai sus: statul social şi dreptul la măsuri de asistenţă socială“, menţionează cei de la USL.
Retragerea opoziţiei de la votul final pe Legea asistenţei sociale de la finele lunii noiembrie şi, ulterior, sesizarea depusă la CCR reprezintă doar ultima serie de şicane aduse unui act legislativ care a avut parte şi de o presă vie în această toamnă. Predecesorul Sulfinei Barbu în fruntea Ministerului Muncii, Sebastian Lăzăroiu, spunea că această lege-cadru care ar urma să modifice alte 15 legi e esenţial să fie adoptată până la finalul lunii septembrie: „Nu ştiu dacă finele lui septembrie este un termen imposibil. Ştiu că acest termen este crucial, pentru că, în ciuda celor spuse, România şi-a câştigat o brumă de credibilitate. Asemenea derapaje - să nu ne respectăm termenele - ştirbesc din credibilitatea României. (...) Cel mai rău lucru pe care această comisie (Comisia de muncă - n.r.) sau plenul Senatului îl pot face este amânarea acestui proiect“. Lucrurile au depăşit orizontul aşteptărilor fostului ministru. Legea a trecut, în cele din urmă, de Senat, dar nu în urma unui vot, ci prin aprobare tacită, nu în septembrie, nici în octombrie, ci în prima parte a lunii noiembrie, anulând speculaţiile că legea stă atât de mult la Senat, întrucât acolo ar fi locul în care lui Sebastian Lăzăroiu i se plătesc de către aliaţii formali nişte poliţe. Legea avea să aibă un destin zbuciumat în Senat şi în primele săptămâni de mandat ale Sulfinei Barbu.
Între timp, preşedintele Traian Băsescu trimisese o scrisoare preşedinţilor celor două Camere ale parlamentului, în care le cerea să acorde o atenţie specială şi Legii asistenţei sociale, în caz contrar, România riscând să iasă, în chip defavorabil, din prevederile asumate în acordurile internaţionale. Ulterior adoptării în Legislativ, acelaşi Traian Băsescu avea să declare următoarele: „Slavă Domnului, ieri a trecut în parlament legea care a redus numărul de programe naţionale la 9 de la 54, urmând să se facă o gestionare corectă a alocării resurselor pentru suport social acelora care într-adevăr au nevoie, şi nu prin sistemul care a funcţionat până nu de mult“.
