Cinema - noua generatie

Noul Cinema Romanesc

 

Critici de film care au urmarit indeaproape evolutia cinematografiei romanesti in ultimii ani raspund unor

intrebari legate de tanara generatie de regizori:

1. Care sunt, in opinia dvs., punctele de legatura in creatia tinerilor regizori romani?

2. In opera tinerilor regizori ce e ruptura si ce e continuitate fata de cineastii romani mai in varsta?

3. Cum explicati succesul tinerilor cineasti in strainatate?

4. Cum comentati sistemul de finantare a filmelor prin CNC?

 

ALEX. LEO SERBAN

Succesele din strainatate stimuleaza competitia in România

 

1. Pofta de a musca dintr-un adevar mult timp interzis. Recupererea povestilor care nu s-au putut spune in comunism. Desantul in actualitate. Dezinteresul pentru asa-zisul “film parabolic”, greoi si incarcat de “simboluri”. Firescul. Limbajul “crud”, care deriva din acesta. Intr-un cuvint: realismul.

2. Eu vad mai multe puncte de ruptura decat de continuitate. Ruptura este, mai ales, fata de ceea ce spuneam mai sus: un anumit tip de cinema esopic, greoi si pretentios. De asemenea, nu constat un mare apetit pentru ecranizari - cel putin, ale unor opere clasice. Acestea erau, de altfel, cele doua “mamele” ale cinematografului (care-si merita acest nume) de dinainte de ‘89: filmul-parabola si ecranizarea (uneori, ele se combinau). Amandoua ilustrau o notiune - foarte discutabila, astazi, si inerent datata - despre “filmul de arta”. Continuitatea o vad mai ales prin relatie cu cateva titluri ale unor cineasti majori: Reconstituirea lui Pintilie, Proba de microfon al lui Daneliuc, Secvente al lui Tatos... Mi se pare ca se incearca - mai mult intuitiv, deci in niciun caz “cu program”! - recuperarea unui anumit ton: acela contestatar. Filmele tinerilor regizori de acum sunt, intr-un fel, filme de “gherila” - in interiorul sistemului si al asteptarilor publicului de la noi, obisnuit cu un alt tip de film. Dar climatul este inca bolnav. Adevarata continuitate se va petrece atunci cand alti regizori tineri vor reusi sa dea lovitura cu filme de gen: comedii, politiste, eventual (de ce nu?) muzicaluri...

3. Am mai spus-o: Cristi Puiu a pus samanta (cu Moartea domnului Lazarescu), Corneliu Porumboiu a udat locul (cu A fost sau n-a fost?), iar Cristian Mungiu a cules roadele (cu 4 luni, 3 saptamani si 2 zile). Din clipa in care am intrat in vizorul criticii si al festivalurilor internationale, a fost un efect gen bulgare de zapada...

Sigur ca este si o chestie conjuncturala: România lipsea de pe harta cinematografica a lumii - in ciuda catorva succese, razlete, ale cineastilor deja mentionati din generatia peste 60 de ani. Dar, in ultimii 2 ani, a fost un adevarat “desant” românesc in marile festivaluri. Exista o explicatie, sa zic asa, sociologica (“decreteii” au ajuns la maturitate) si exista tot ceea ce spuneam mai sus: priza la realitate (a tinerilor cineasti), gustul pentru defrisarea unor noi teritorii (din partea criticilor straini), efectul bulgarelui de zapada... Lucrul cel mai bun in legatura cu succesele din strainatate este ca stimuleaza competitia aici, in România! Nimeni nu primeste un cec in alb, dar faptul ca Puiu, Porumboiu, Mungiu si Nemescu au fost premiati la mari festivaluri a redat increderea celor care nu mai credeau ca insemnam ceva din punct de vedere cinematografic.

4. Este in continuare (iata “continuitatea”!) gresit, amestecand nepermis finantarile unor proiecte viabile cu cele ale unor “produse” moarte in fasa. Dupa mine, desi este paradoxal, succesele recente nu vor schimba decat superficial modul de functionare a CNC in privinta concursurilor de scenarii. Cata vreme pisica moarta a fost aruncata inapoi in curtea CNC de catre un ministru al Culturii depasit de recurenta scandalurilor, cata vreme nu se va intelege ca intr-un juriu de scenarii de film nu au ce sa caute scriitori sau critici literari, cata vreme toate asociatiile avand legatura cu filmul isi vor desemna reprezentanti pentru selectia juriilor (indiferent cat de insignifiante sunt acele asociatii si cat de lipsiti de prestanta membrii lor!), nu vom face decat sa taram dupa noi un sistem bolnav, corupt si clientelar. Cum s-a vazut, CNC nu are chiar nicio problema sa-si anexeze meritele unor filme premiate, dimpotriva: ele devin alibiul perfect pentru ascunderea sub covor a unor subfilme care nici nu-si scot banii, nici nu au succes la critica... Iar unele dintre acestea nici nu mai sunt lansate! Vi se pare ca este un sistem normal?

 

MIHAI CHIRILOV

Orgoliu accentuat de a face film de autor

 

1. Odata cu aparitia primelor filme notabile facute de regizori tineri - si ma refer aici la Marfa si banii, Occident, Furia, Moartea domnului Lazarescu -, as fi fost tentat sa spun ca ruptura de trecut si scanarea actualitatii sunt subiectele care-i leaga. Exista, in acele trei filme, relativ diferite din punct de vedere stilistic, un refuz manifest si salutar de a privi inapoi (cu manie, detasare, ironie, chiar tandrete). Si pe buna dreptate: prezentul avea nevoie de cronicarii lui, cu cat mai tineri si mai bransati la actualitate, cu atat mai bine, in vreme ce veteranii erau prea anchilozati si corupti de bubele trecutului. Au venit apoi cele trei filme “despre” revolutie si de toata teoria asta aproape ca s-a ales praful. A venit apoi si 4, 3, 2, care a infirmat-o o data in plus, dovedind ca, din contra, tinerii regizori pot face filme mai bune si mai relevante despre trecut. Poate pentru ca l-au trait la o varsta la care nu au apucat sa se lase infectat de el. Dincolo insa de aceasta observatie - gratuita, pana la urma - legata de aria de acoperire a subiectelor din filmele lor (ancorate in actualitate sunt recentele Legaturi bolnavicioase si California Dreamin’), ceea ce-i “uneste” pe tinerii regizori romani e tocmai independenta lor, refuzul de a se constitui intr-o miscare, intr-o noua generatie cu un manifest tematic de gat. Fiecare merge pe drumul lui, aproape fiecare dintre ei are propria casa de productie si un orgoliu accentuat de a face film de autor, in detrimentul filmului de gen.

2. Ruptura e evidenta, e suficient sa le vezi filmele prin comparatie. Culmea, ea tine tot de felul in care te raportezi la timpul trait si felul in care il “documentezi” prin film. Cele despre trecut facute de cineastii mai varstnici sunt literalmente obosite si isterice, iar cele despre prezent sunt atat de false, incat e clar ca autorii lor nu mai inteleg nimic din ce se intampla azi. Avantaj generatia tanara. Istoria insa se repeta, nu se poate altfel, iar daca totusi riscam o comparatie, putem gasi pentru aproape fiecare regizor tanar un echivalent din vechea generatie. Puiu e mai aproape de directetea unui Daneliuc, la fel de bine cum Mitulescu are ceva din viziunea sabotata oniric a unui Pita, Giurgiu - din sensibilitatea unui Veroiu, iar Mungiu - din ironia si cinismul unui Tatos. Sau poate ca e doar impresia mea...

3. Nu exista o reteta pentru asa ceva. Exista, insa, flerul si curajul unui selectioner de festival care poate face ca un film sa fie vazut intr-un context favorabil - cum s-a intamplat cu Marfa si banii, care a fost ales pentru sectiunea “Chenzina regizorilor” de la Cannes, in 2001, pe fondul unei directii, incipiente pe atunci, care privilegia minimalismul si austeritatea in cinema, la pachet cu un anume exotism. Acesta a fost momentul zero al noului film romanesc. Exista, apoi, in momentul in care filmul cu pricina confirma, o moda pe care, daca esti un festival care se respecta, o perpetuezi - de cele mai multe ori, conjuctural. Din 2001 incoace, filmul romanesc a fost pe val, chiar daca nu a primit intotdeauna ce ar fi trebuit: Moartea domnului Lazarescu nu a intrat in competitia mare a Festivalului de la Cannes, desi acolo ii era locul, iar 4, 3, 2 a fost “tinut in sah” pana in ultima clipa, cand a fost promovat din sectiunea “Un certain regard” in competitia mare.

4. Judecand dupa ultimele scandaluri si anomalii petrecute sub umbrela lui, nu prea ar mai fi loc de comentarii. E un sistem viciat, teribil de subiectiv si, uneori, vindicativ - desi nu e o inventie locala. Daca juriu competent nu e, nimic nu e...

 

IULIA BLAGA

Un fond comun de experiente si amintiri

 

1. Cineastii despre care vorbim apartin in linii mari aceleiasi generatii, sunt de varste asemanatoare, ceea ce vrea sa spuna ca au un fond comun de experiente si amintiri. Sa luam exemplul anului trecut, cand cele trei filme care tratau - fiecare in termeni personali - momentul revolutiei sunt operele unor cineasti apartinand aceleiasi generatii. Faptul ca ei nu se vor inclusi in cadrul unei sintagme gen “noul val” - pentru ca n-au semnat nici un program - intereseaza mai putin. Fiecare artist se considera unic, probabil nu le vine usor sa accepte ca exista puncte de legatura intre ei. Dar cel mai important punct de legatura mi se pare preferinta pentru un cinema direct, minimalist, lipsit de inflorituri, uneori aproape uscat (si pentru ca e facut cu putini bani) - desi, iarasi, nu e o caracteristica a tuturor tinerilor regizori sau, cel mult, nu a tuturor filmelor lor.

2. Impresia mea este ca regizorii tineri de azi reiau cumva cinematograful romanesc de dinainte sa se fi asternut comunismul ca un strat compact de ciment, impiedicand exprimarea libera, silind atatia cineasti la exprimari metaforice, cotite, modificandu-i poate si moral. Cred ca toti tinerii cineasti de azi, daca sunt intrebati, il vor pomeni pe Lucian Pintilie ca cineast din “vechiul val” pe care-l admira si respecta. Ne intrebam de ce? Ruptura se simte in multe locuri, dar e bine sa stim despre ce regizori mai in varsta vorbim, pentru ca din ce am vazut in ultimii ani e greu sa numesti aceste productii ale lor filme. Nu e de mirare ca tinerii cineasti se revendica, daca e sa fie, de la Lucian Pintilie.

3. Succesul tinerilor cineasti a venit, e adevarat, intr-o perioada propice pentru Romania in general, perioada care n-o sa dureze o vesnicie, nici macar 5 ani. Dar sa nu se inteleaga ca ni s-a facut o concesie, ca premiile de la Cannes, Berlin etc. s-au dat pentru ca a existat “vointa politica”, pentru ca Romania a intrat in UE etc. Mai e ceva: fiecare premiu obtinut, fiecare regizor care are succes in afara ii trage dupa el si pe colegi. Nu exista o competitie intre regizori, nu e atletism, fiecare face filme in felul sau. Ar trebui sa avem in fiecare an un film in Competitia Oficiala de la Cannes. Dupa Cannes am sperat ca Palme d’Or-ul o sa schimbe lucrurile in mod structural, ca era nevoie de un Palme d’Or in loc de scandaluri dupa fiecare concurs CNC, dar acum nu stiu, cred ca am mai revenit cu picioarele pe pamant.

4. CNC, prin noua conducere, vrea sa se delimiteze de mandatele (adica mandatul trecut) si sa ne convinga de ideea ca am intrat intr-o noua faza, ca de-acum banii se vor distribui pe merit, ca uite, Mungiu a luat premiul de la Cannes pe mandatul lui Eugen Serbanescu s.a.m.d. Eu sunt sceptica. Astept sa vad rezultatele actualului concurs.

 

MIHAI FULGER

Devotamentul fata de adevarul povestilor si al personajelor aduse pe ecran

 

1-4. In primul rand, trebuie sa spun ca formula “noul val”, pe care eu insumi am asociat-o de nenumarate ori cu cineastii romani lansati din 2000 incoace, nu ma mai multumeste. Pana anul trecut, filmele tinerilor regizori pe care le includeam in asa-zisul “nou val” formau o alternativa firava (din punct de vedere cantitativ, nu calitativ!) la grosul productiei cinematografice autohtone, reprezentata de rebuturi nefrecventabile, care au alungat spectatorii din sali. Astazi, dupa patru editii consecutive ale Festivalului de la Cannes in care regizorii romani castiga mari premii (incepand cu un Palme d’Or pentru scurtmetraj si incheind tot cu un Palme d’Or, insa pentru lungmetraj), lucrurile stau cu totul altfel. Desigur, vor mai trece cativa ani in care cineasti ce nu (mai) au nimic de zis vor continua sa faca filme din bani publici si in care deciziile de finantare nu vor fi luate doar de persoane indreptatite, profesional si moral, sa ia astfel de decizii, insa cred ca avem uriasul privilegiu de a asista la nasterea unui Nou Cinema Romanesc, care va izbuti sa castige (si) pariul cu publicul autohton.

Ce ii leaga in primul rand pe reprezentantii acestui Nou Cinema Romanesc este devotamentul lor, dus uneori la extrem, fata de adevarul povestilor si al personajelor aduse pe ecran. Incepand cu Cristi Puiu, tinerii regizori au inceput sa-si puna mult mai multe intrebari decat predecesorii lor privind alegerile pe care trebuie sa le faca pe tot parcursul procesului creativ si responsabilitatea morala a unui autor. Chiar daca raspunsurile pe care ei le dau prin film nu sunt intotdeauna cele mai bune cu putinta, este important ca intrebarile exista subiacent si ele dau caracterul universal al productiilor cinematografice rezultate. In esenta, un autor (nu doar) de film din SUA, Franta sau Italia isi pune aceleasi intrebari despre lume si viata ca un autor roman; astfel se poate explica marele succes de care se bucura tinerii cineasti in strainatate. Exista, desigur, si filme de gen sau de entertainment, dar, din nefericire, cinematografia noastra nu a excelat niciodata la acest capitol.

Sistemul de finantare al filmelor prin CNC este, fara indoiala, perfectibil. Odata cu noua Lege a cinematografiei, au fost inlaturate unele hibe vechi, insa au aparut altele noi. In primul rand, actuala procedura de alegere a membrilor comisiilor de selectie a proiectelor trebuie schimbata. Unele propuneri ar trebui refuzate din start (fara critici literari si scriitori care habar n-au de scenaristica, fara actori in juriul de documentar-animatie etc.), iar competenta si probitatea membrilor comisiilor ar trebui sa fie mai presus de orice indoiala. In al doilea rand, cred ca macar proiectele de dezvoltare si cele de documentar (care nu sunt - sau ar fi bine sa nu fie - scenarii propriu-zise, ca la fictiune) trebuie desecretizate. Oricum, sunt convins ca astfel de disfunctionalitati vor fi eliminate pe parcurs. Era Noului Cinema Romanesc de abia incepe...

 

 

Filmografie

 

CRISTI PUIU

n. 1967

 

• Interioare (1993) - scurtmetraj

• Nicaieri nu e ca acasa (1994) - scurtmetraj

• Inainte de micul dejun (1995) - scurtmetraj

• 25.12. Bucuresti, Gara de Nord (1996) - documentar

• Asylum (1998) - documentar

• Marfa si banii (2001) - premii la festivalurile de la Angers, Buenos Aires, Cottbus, Salonic

• Un cartus de Kent si un pachet de cafea (2004) - Ursul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj la Berlin, premii la festivalurile de la Zagreb si Buenos Aires

• Moartea domnului Lazarescu (2005) - premiul sectiunii Un Certain Regard la Cannes, premii la festivalurile de la Bratislava, Chicago, Cluj, Copenhaga, Motovun, Namur, Haugesund, Trieste, premiile criticilor din Los Angeles si San Francisco

 

RADU MUNTEAN

n. 1971

 

• Furia (2003)

• Hartia va fi albastra (2006) - premii la festivalurile de la Antalya, Cottbus, Namur, Las Palmas

 

TUDOR GIURGIU

n. 1972

 

• Vecini (1993) - scurtmetraj

• (S)He’s Alone in the World (1994) - scurtmetraj

• Hausmeister (2000) - documentar

• Popcorn Story (2001) - scurtmetraj

• Legaturi bolnavicioase (2006)

 

CRISTIAN MUNGIU

n. 1968

 

• Mariana (1998) - scurtmetraj

• Mana lui Paulista (1999) - scurtmetraj

• Zapping (2000) - scurtmetraj

• Corul pompierilor (2000) - scurtmetraj

• Nici o intamplare (2000) - scurtmetraj

• Occident (2002) - premii la festivalurile de la Cluj, Mons, Sofia, Salonic

• Turkey Girl (2005) - scurtmetraj

• 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (2007) - Palme d’Or, premiul FIPRESCI si premiul Ministerului Educatiei la Cannes, FIPRESCI Grand Prix

 

NAE CARANFIL

n. 1960

 

• E pericoloso sporgersi (1994)

• Asfalt Tango (1996)

• Dolce far niente (1998)

• Filantropica (2002) - premii la festivalurile de la Mons, Paris, Wiesbaden, Würzburg

• Restul e tacere (2007)

 

CRISTIAN NEMESCU

n. 1979 - d. 2006

 

• Kitchitoarele (2000) - documentar

• La bloc oamenii mor dupa muzica (2000) - scurtmetraj

• Mecano (2001) - scurtmetraj

• Mihai si Cristina (2001) - scurtmetraj, premiu la festivalul de la Milano

• Poveste la scara C (2003) - scurtmetraj, premiu la Angers

• Marilena de la P7 (2006) - scurtmetraj, premii la festivalurile de la Cluj si Milano

• California Dreamin’ (nesfarsit) (2007) - premiul sectiunii Un Certain Regard la Cannes, premii la festivalurile de la Ibiza, Rabat, Bruxelles, Torun

 

CATALIN MITULESCU

n. 1972

 

• La amiaza (1997) - scurtmetraj

• 17 minute intarziere (1999) - scurtmetraj

• Bucuresti-Wien ora 8:15 (2000) - scurtmetraj

• Trafic (2004) - Palme d’Or pentru cel mai bun scurtmetraj la Cannes

• Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii (2006) - premiul pentru cea mai buna actrita (Doroteea Petre) la Cannes, premiul publicului la Innsbruck

 

CORNELIU PORUMBOIU

n. 1975

 

• Pe aripile vinului (2002) - scurtmetraj

• Calatorie la oras (2003) - scurtmetraj, premiul al doilea al sectiunii Cinefondation la Cannes

• Visul lui Liviu (2004) - scurtmetraj

• A fost sau n-a fost? (2006) - Camera d’Or si Label Europa Cinema la Cannes, premii la festivalurile de la Cluj, Copenhaga, Cottbus si Mexico City

 

 

CRISTI PUIU

“Noul val” nu exista!

 

Cand erati mic, ati vrut sa deveniti pictor. Cum de v-ati apropiat de film?

Nu am avut niciun fel de interes pentru film. Eram mic de tot, imi placea sa desenez. Maica-mea avea si are in continuare talent la desen. Exista un fel de admiratie: cand esti copil, nu poti sa reprezinti pasarile, copacii, asa cum o face mama ta. Ea o facea foarte usor si asta cred ca a fost inceputul. Mai mult, la bunica acasa erau niste tablouri care imi placeau foarte mult: niste peisaje hibernale si tot felul de stejari, luminisuri si naturi moarte cu trandafiri etc. Pe urma i-am descoperit pe marii artisti. Maica-mea avea o biblioteca destul de mare, in care am gasit tot felul de carti de arta. Descoperind progresiv desenul si bucurandu-ma foarte tare de aceasta activitate, mi-am dorit sa fiu pictor. Am facut o scoala de arta, am cazut apoi la “Tonitza” si pe urma lucrurile au luat o directie surprinzatoare pentru toata lumea, pentru ca am ajuns la un liceu de chimie, unde am inceput sa invat matematica si fizica. Una peste alta, am ajuns in clasa a XI-a si am realizat ca e o tampenie sa merg mai departe in directia asta pentru ca n-as putea fi inginer. Nu ma mai duceam la scoala, stateam acasa si citeam. Din cauza asta am ajuns sa repet clasa a XII-a, dupa primul trimestru m-au exmatriculat si am facut a XII-a a treia oara la seral si apoi si a XIII-a. A fost un cosmar, am terminat liceul in 7 ani. In toata perioada asta, relatia mea cu filmul era definita de entertainment: ma uitam la filme la televizor, ma duceam rar la cinema. Cand eram la liceu, respingeam tot ce avea eticheta culturala. N-am fost niciodata la Cinemateca din cauza asta, n-am vazut un Kurosawa, un Buñuel la Cinemateca. “Les connaiseurs” si toate chestiile astea m-au iritat tot timpul! A fost o greseala, pentru ca in perioada aia as fi putut vedea filmele pe care le-am vazut mai tarziu.

Dupa ‘89 ati studiat in Elvetia.

Dupa revolutie, a existat aceasta deschidere a Vestului catre Romania si Matei Serban Sandu, un prieten apropiat al meu, mi-a propus sa mergem sa expunem la Lausanne. Am ramas in Elvetia si am vrut sa dau examen la Ecole Supérieure d’Arts Déco. Imi facusem un calcul: ca sa pot sa fiu liber si sa pictez ceea ce vreau, tinand cont de faptul ca e foarte greu sa traiesti din pictura, am zis sa dau la arte decorative, la bijuterie, si sa fiu un bijutier care, in spatele buticului, va avea un atelier de pictura. Pana la urma am dat examen la pictura, la Ecole Supérieure d’Arts Visuelles, la Geneva. In primul an de pictura m-am certat cu cei de acolo si, cum in aceeasi scoala exista aceasta sectie de cinema, am zis: dau acolo, daca ma primesc din anul II direct, ma duc si fac film, macar invat ceva. M-au acceptat. In toata perioada asta am inchiriat casete video si am recuperat filmele pe care le-am pierdut. Erau situatii cand vedeam 6 filme pe zi. Stateam sambata si duminica in fata televizorului.

 

Marfa, banii si compromisurile

 

Cand v-ati intors din Elvetia, in 1996, nu era o perioada tocmai buna pentru filmul romanesc.

Era o perioada nasoala pentru foarte multe chestii. Si acum e o perioada nasoala pentru filmul romanesc, chiar daca pare ca lucrurile s-au asezat. Nu s-au asezat. Acest “nou val” nu exista, este o fictiune, e o eticheta! Nu exista un “nou val romanesc”. Exista cativa regizori, care n-au legatura unii cu altii, si cu asta basta.

Marfa si banii a fost perceput ca o ruptura fata de ceea ce fusese pana atunci in filmul romanesc. Care e povestea facerii acestui film?

Cand m-am intors in ‘96, m-am apucat sa lucrez in televiziune si in publicitate. In relatia cu cinema-ul exista o distanta, aceasta teama ca e foarte greu sa spargi blocada impusa de “vechea garda”, de “vechea generatie”, de Nicolaescu, Carmazan etc. Dar imi statea pe suflet o poveste despre compromis. Pentru ca, de fapt, parcursul meu personal, dar si, in general, al fiecarui om care reuseste sa razbata este marcat de compromisuri, care pentru mine inseamna un lung cosmar. Intorcandu-ma in Romania, dupa momentul Piata Universitatii, dupa ce m-am inscris in PNTCD din entuziasm, toate lucrurile s-au uratit in intervalul asta: in jurul meu colegii de generatie, prietenii mei faceau compromisuri la tot pasul. Am simtit aceasta nevoie sa vorbesc despre compromis ca un om care cunoaste compromisul din interior si atunci s-a nascut povestea cu Marfa si banii.

In ‘98 fratele sotiei mele a murit intr-un accident de masina la Constanta. A adormit la volan facand business: pe langa faptul ca era student la Cibernetica si la Automatica, avea un chiosc in cartier, pe care il tinea impreuna cu socrul meu. In acelasi timp, vindea apa minerala pe litoral. Asta a fost de fapt momentul hotarator pentru povestea din Marfa si banii. Aveam prieteni care se indeletniceau cu tot felul de businessuri. Era o epoca in care oamenii isi doreau o viata decenta, dar pentru a obtine nivelul de decenta trebuiau sa faca sacrificii foarte mari si compromisuri de toate felurile. Asa s-a nascut Marfa si banii. Si, in mod paradoxal, am facut foarte multe compromisuri ca sa fac filmul asta. Producatorii veneau la filmare si ziceau: “Taticu’, vezi ca se termina pelicula. Ai terminat-o? Nu mai e pelicula! Nu mai faci filmul!”. Ma duceam dimineata la producator si ii spuneam ca avem nevoie de ceva, si el urla: “Ce, ma, te crezi Spielberg? Ia iesi afara!”. Ne-au dat o masina ieftina care facea un zgomot infernal, din cauza asta sunetul are probleme. Masina s-a stricat, s-a oprit filmarea doua saptamani, veneau soferii sa o repare si-mi explicau: “dom’ regizor, aici punem garnitura asta de chiuloasa si stim noi o tehnica...” Eu: “Domnule, nu poti sa cumperi una?” “Nu, dom’ regizor, costa, astia nu vor sa dea bani, dar o lipim cu miere, avem o reteta!”. Aveam o filmare pe marginea drumului pe la Medgidia si ei alergau dupa o rata ratacita ca sa o taie si sa o prajeasca... A fost o experienta oribila pentru toata lumea care a participat la filmul asta.

Multi oameni spun ca este primul film romanesc cu dialoguri absolut veridice. Cum ati realizat chestia asta?

E o replica in Miller’s Crossing al fratilor Cohen pe care o tot dau exemplu: cand e dus in padure ca sa fie executat, John Turturro ii zice lui Gabriel Byrne: “Look into you heart!”. Asta e secretul: uita-te in sufletul tau, asta e tot! Suna kitsch, dar asta e singurul lucru valabil. Sigur, metafora e tentanta, ermetismul e tentant. Dar, chestionandu-ma la modul riguros, recursul la metafora si la figuri de stil menite sa-l puna frumos in pagina pe autor nu e decat un refugiu si o forma de singuratate. Si atunci am zis: nu, cu orice risc: direct, o restituire cat se poate de exacta. Un lucru care lipseste celor mai multi regizori, si nu numai celor batrani, dar si celor tineri, este acea disponibilitate pentru dialog, pentru ascultare si observare. Nu a observa din pozitie de soacra, din pozitie de chibit si atat, ci pur si simplu de a-l asculta pe celalalt in viata reala, dincolo de platoul de filmare. Asculta-l pe celalalt!

 

In fruntea CNC trebuie sa fie “spectatorul ideal”

 

Ati declarat ca nu mai apelati la CNC pana cand nu se normalizeaza lucrurile acolo. Cum credeti ca se poate imbunatati sistemul acesta de finantare?

Solutia pe care o am e utopica. Sunt foarte putini oameni care iubesc cu adevarat filmul asumandu-si pe deplin conditia de spectator. Acei oameni iubesc si literatura, iubesc si pictura, sunt familiarizati cu tot ceea ce inseamna expresie artistica. Oamenii care consuma aceste produse, oamenii care traiesc aceasta relatie cu opera de arta la intensitate maxima, acesti “spectatori ideali”. Cred ca “spectatorul ideal” trebuie sa fie in fruntea CNC. Adica omul care sa-si asume statutul de spectator si care sa cunoasca “bucataria” filmului. Din pozitia de “spectator ideal” cred ca n-ar ceda tentatiei de a fi regizor, de a fi scenarist, de a produce obiecte artistice, de a crea. N-ar exista frustrari de natura artistica.

Regulamentul de acordare a banilor e bun?

Intotdeauna poti interveni pe regulament, imbunatatindu-l. Dar nu asta e problema. Cu cat o lege este mai alambicata, cu atat comunitatea in care aceasta lege functioneaza este mai chestionabila din punct de vedere moral. De ce atatea limitari? Pentru ca trebuie sa ne protejam de instinctele si de pulsiunile noastre de a pune mana pe bani in mod ilicit?

Ce parere aveti de critica de film din Romania?

Majoritatea criticilor din Romania sunt doar cinefili, care, de cele mai multe ori, povestesc filmul. Foarte rar vei intalni intr-o cronica observatii care privesc filmul care se ascunde in spatele povestii. Subscriu la observatia unui critic american de cinema, care spunea ca filmul a fost deturnat de poveste: “cinema has been hijacked by the story”. Majoritatea criticilor de film din Romania, in mod paradoxal, se fixeaza instinctiv pe poveste si uita de film. Din pacate, nu exista niciun critic de film care sa aiba o viziune personala asupra cinematografiei, cristalizata intr-o lucrare teoretica. Majoritatea conceptelor cu care opereaza sunt ori de imprumut, ori sunt reziduuri apartinand criticii literare. In momentul in care vor exista critici de film in Romania, in adevaratul sens al cuvantului, atunci regizorilor le va pasa ce se intampla cu filmele lor aici, in tara, nu numai la Cannes, la Berlin sau la Venetia. E greu. Dar generatia noastra trebuie sa treaca prin asta.

La ce lucrati acum?

Lucrez la doua proiecte din seria 6 povesti de la marginea Bucurestiului, pe care am deschis-o cu Moartea domnului Lazarescu. Cele 6 povesti de la marginea Bucurestiului le-am scris intr-o saptamana, in perioada scandalului cu CNC din 2003. Dupa aceea, l-am sunat pe Razvan Radulescu, i-am spus ca am povestile astea 6 si l-am intrebat daca vrea sa intre in chestia asta: eu iau 3, el ia 3 si le dezvoltam pana in faza de treatment, ceea ce s-a si petrecut. Eu am luat povestea cu ambulanta, care a devenit dupa aceea Lazarescu, am luat povestea cu tanti Geta si povestea cu ordinea publica, cu 2 “baieti de cartier” care intra intr-o belea. Razvan Radulescu le-a luat pe celelalte: povestea cu Flavia, povestea cu sotii Petra si povestea cu soferul de taxi.

In cazul ideal, cand vedem urmatorul film al dvs.?

In cazul ideal, la anul.

 

 

CORNELIU PORUMBOIU

“De ce nu faci tu un film despre un artist, care are probleme?”

 

Ati absolvit Academia de Studii Economice. Cum ati inceput sa faceti film?

Eram student la ASE, chiar in primul an, la management. In ‘94, un verisor de-al meu, care terminase Automatizari-Calculatoare, m-a invitat intr-o zi la Cinemateca. In perioada aceea, eu fiind in Bucuresti pentru prima oara, el era ghidul meu. Am iesit cu el la Cinemateca, am vazut La dolce vita de Fellini si, dupa asta, am inceput sa ma duc singur. Asa a inceput pasiunea mea pentru film. In perioada adolescentei nu aveam acces la filme: in Vaslui, tot ce am vazut era in perioada aceea pe casete video - Bruce Lee, Pasarea-spin etc. Cred ca am mers sa vad filme la Cinemateca timp de un an sau doi. Apoi, aveam un prieten in Iasi, Alecu Condurache, care terminase Regie aici, si am inceput sa discut cu el despre scenarii. Dupa aceea m-am imprietenit cu Viorel Timaru, care terminase si el Regie. Am inceput sa lucrez scenarii, mai mult povesti, mai discutam cu ei. M-am hotarat destul de tarziu sa dau la Regie. Am dat prima oara in ‘98, imediat dupa ce am terminat ASE, si apoi in ‘99 am intrat la facultatea de film.

Ati intrat la facultate hotarat sa faceti film sau doar din pasiune pentru film, sa invatati mai multe despre film?

Era evident ca-mi place foarte mult si, cand am dat examen, am sperat sa fac film. Cred ca acesta este un atu al generatiei noastre: am sperat ca vom face filme intr-o perioada in care nu se faceau filme si nici nu prevedeam ca situatia se va ameliora in scurt timp. De aici vine o anumita disperare, un anume tip de angajament atunci cand faci un film si un fel de a-ti asuma niste riscuri. Cred ca acesta a fost un motiv foarte important pentru generatia asta. Am sperat ca pot face filme, dar stiam ca am foarte multe de invatat.

Facultatea s-a ridicat la asteptarile dvs.?

Ca orice student la ATF, te duci acolo cu asteptari foarte mari, cu speranta ca totul se va limpezi. Pe de alta parte, afli ca totul depinde de tine. Pentru mine a fost foarte importanta facultatea, pentru ca am lucrat 9 scurtmetraje, am experimentat mult, am avut timp sa-mi caut zona, sa vad ce anumit tip de film fac. A fost o perioada de acumulare, o perioada de antrenament si chiar am privit-o asa. Am gandit fiecare scurtmetraj ca pe un pas catre un lungmetraj si ca pe o zona de experiment.

Cum a fost trecerea de la scurtmetraje la lungmetraj?

S-a realizat firesc. Intr-un fel, aveam problema asta in scoala: cum voi trece de la o structura de scurtmetraj la una de lungmetraj. Dar, pana la urma, primul meu film e atipic ca structura de scenariu pentru un lungmetraj. Cand faci un film, trebuie sa-i dai timp, nu ma gandesc daca va fi un lungmetraj. Pana la urma, ai o poveste, incepi sa o scrii si dupa asta iti dai seama care este lungimea ei.

 

Nu este nimic programatic in spatele nostru

 

Filmul dvs. a fost facut cu bani privati. Cum e sa faci film independent, in Romania?

E foarte greu, pentru ca am avut un buget mic. Echipa era compusa din prieteni, pe langa partile tehnice - camera, lumini, unde imi trebuiau profesionisti. In scoala te confrunti cu lucrurile astea: tot timpul esti obisnuit sa verifici, esti obisnuit sa te ocupi si de partea de productie, apar tot felul de probleme. Pentru mine n-a fost foarte dificil, dar, pe de alta parte, cand lucrezi cu oamenii si-i platesti destul de prost, au caderi. Nu este un mediu foarte profesionist.

Cand lucrati la A fost sau n-a fost?, stiati ca si Radu Muntean si Catalin Mitulescu fac filme tot despre revolutie?

Stiam ceva despre proiectul lui Catalin Mitulescu, cu care m-am intalnit cand lucram, dar Catalin Mitulescu spunea ca este o poveste de dinainte de revolutie si se termina cumva in decembrie 1989. De al lui Radu Muntean am aflat mult mai tarziu.

Cum va explicati ca trei regizori tineri fac acelasi timp trei filme, de facturi diferite, despre revolutie si despre comunism?

E clar ca e cel mai important eveniment istoric din viata noastra, de care fiecare se simte legat cumva. Este un eveniment major, care ne-a schimbat enorm pe fiecare dintre noi. Cred ca e vorba de un anumit tip de a te defini tu ca individ, la un moment dat, in raport cu lumea in care esti. Exista o anumita legatura individuala cu un eveniment major, pe de-o parte. Pe de alta parte, sunt povesti care nu au fost spuse pana acum sau revolutia nu a fost privita din perspectiva unor tineri. Sunt sigur ca foarte multi regizori tineri au scenarii la sertar legate cumva de evenimentul acesta.

Te simti parte a unui “nou val” in cinematografia romaneasca sau crezi ca e vorba mai degraba de succese individuale?

Cred ca e vorba de succese individuale. Cred ca nu exista ceva care sa ne uneasca, ca in cazul celorlalte curente cinematografice, noul val francez, free cinema; nu este nimic programatic in spatele nostru. Dar, pe de alta parte, exista un anumit spirit, o anumita viziune in raport cu cinema-ul fiecaruia, un tip de sinceritate, si aici cred eu ca ne intalnim. Povesti pe care le stii sau de care iti pasa, cautari formale, poate in aceeasi directie. Sunt cu siguranta opere de inceput si fiecare regizor va evolua intr-un fel sau altul, poate chiar foarte diferit de aici incolo. Nu exista ceva programat care sa ne tina in spate. Probabil ca totul a inceput de la Marfa si banii, care a schimbat clar viziunea despre a face film in Romania - ce inseamna autorul si personajele. Cand eram la scoala, imi aduc aminte ca vroiam sa fac un film cu niste hoti din Germania, care se intorceau in tara, un film despre zona asta interlopa, si imi spuneau profesorii: “de ce nu faci tu un film despre un artist, care are probleme?”.

Care sunt regizorii pe care ii admirati?

Nu stiu daca am un maestru. Imi plac autori de la Chaplin pana la Buñuel, neorealismul italian, cinema-ul ceh din anii ‘70 cu Menzel, Forman. Sunt foarte multi autori care-mi plac. Imi place foarte mult Lucian Pintilie, dar nu am un maestru. Pur si simplu, imi plac filmele.

Credeti ca, dupa succesele regizorilor romani la festivaluri mari, cu aparitii mediatice, o sa inceapa sa vina publicul si la filmul romanesc?

Da, eu sper asta. Din pacate, sunt problemele acestea tehnice: sali de cinema, distributie. Pe de alta parte, este vorba si despre asteptarile publicului, pentru ca, in general, publicul roman se asteapta la cinema ca entertainment, ca o distractie, nu se duce sa vada ceva care sa-l puna pe ganduri. Nu exista cultura cinemau-lui de autor si nu exista nici partea de distributie alocata cinema-ului de autor. Eu sunt scepetic, pentru ca ma uit si-n celelalte tari. Sunt cateva tari in care cinema-ul de autor functioneaza: Franta, Anglia, SUA, culturi mari, bine definite, care au nevoie de alte viziuni, care au un public rafinat. In culturile mici, nu stiu.

Urmatorul film al dvs. o sa fie tot asa de minimalist ca A fost sau n-a fost? sau ar trebui sa ne asteptam la altceva?

Nu, o sa fie tot intr-o zona minimalista, pentru ca acestea sunt cautarile mele estetice. Pana la urma, acestea sunt cautarile mele de conceptie despre film, despre ce poate sa faca un film, despre ce inseamna un film. Cu siguranta, n-o sa sar dintr-o data in filmari din elicopter si intr-un policier american.

 

 

TUDOR GIURGIU

Trebuie profitat de prezentul moment de gratie al filmului romanesc

 

De unde vine pasiunea dvs. pentru film?

Cred ca pasiunea a venit de la bunica mea, care m-a dus la film pentru prima data, si apoi am fost cultivat in spiritul acesta, asa ca mergeam la cinema. Imi placea mult, dar nu mi-am pus problema, in momentul acela, sa ajung regizor. In timpul liceului vedeam multe filme, fara sa am vreo preferinta. Pasul decisiv de la conditia de fan la intrebarea cum se fac aceste filme s-a produs cand am vazut un film al lui Roman Polanski, Cutitul in apa. Usor, a venit ideea de a fi de partea cealalta a camerei si de a trece de la conditia de spectator la ipostaza unui om care vrea sa povesteasca ceva cu ajutorul aparatului de filmat. Daca simti ca ai “organ” pentru asa ceva, e un mod foarte bun de a te exprima.

Cum a fost in facultate? Cat din ce faceti acum datorati facultatii?

Nici pe vremea cand am studiat eu, nici acum, facultatea nu este structurata pentru a pregati studentul pentru ce urmeaza sa i se intample cu adevarat, fie pe platou, fie in conditia de regizor sau de producator. Scoala nici nu a fost, nici acum nu e orientata spre piata, spre ceea ce inseamna acum industria de film in Romania si in Europa. Scoala iti da - sau mi-a dat, cel putin pe vremea mea - sansa sa faci multe filme, sa lucrezi pe pelicule, sa te exprimi. A mai fost inca un lucru fundamental, care acum este foarte diferit fata de momentul cand am terminat eu scoala, in ‘94: era o perioada in care, dupa revolutie, se resimtea un mod de bulversare maxima. Profesorii erau pusi in fata unor provocari noi: si ei, si noi invatam foarte multe lucruri de la zero si cred ca a fost un schimb uman foarte interesant. In general, nu cred ca scoala asta, din pacate, iti da un certificat de pregatire. Am invatat foarte mult dupa ce am terminat scoala, lucrand in echipe de filmare. Am fost cativa ani buni asistent de regie, regizor secund si cred ca acolo am invatat cu adevarat ce inseamna filmul.

V-ati “facut mana” regizand scurtmetraje si videoclipuri. Cum a fost trecerea la lungmetraj?

In Romania e un soi de obsesie, ca momentul maxim de incununare al unui absolvent de facultate de film trebuie sa fie un lungmetraj. Ceea ce, cu cat timpul trece si ai o perspectiva mai detasata, vezi ca de fapt e o mare prostie si ca poti sa faci toata viata seriale de televiziune, reclame sau videoclipuri si lucrurile merg foarte bine. Totul e sa ai tu multumirea ca lucrurile acelea te reprezinta si ca iti place ceea ce faci. La un moment dat imi parea foarte rau ca debutul acesta in lungmetraj se amana si treceau ani, timp in care faceam alte lucruri, dar am considerat ca a fost o perioada foarte necesara pentru mine, in care m-am pregatit intr-un anume fel. Am simtit la un moment dat ca e cazul sa ma opresc, sa nu mai fac altceva, pentru ca voiam sa spun o poveste mai lunga. Deci, trecerea asta a fost lina, dar a insemnat si un soi de efort colosal in a-mi obisnui creierul sa gandeasca un alt tip de formula narativa. Pana atunci ma chinuiam sa gandesc formule scurte, cu efecte puternice. Acum incepeau alte probleme, dar e un proces fascinant sa iei filmul de la zero si cred ca aici e frumusetea acestei meserii: nu stii unde se intampla lucrurile cu mai mare intensitate - in faza de pregatire, in scrierea scenariului sau la montaj (de filmare nu mai spun, pentru ca esti deja pe platou, nu mai poti sa mai te intorci).

Filmul dvs. Legaturi bolnavicioase a iesit anul trecut cu putin inaintea a trei filme care tratau comunismul si revolutia. Nu v-ati gandit si dvs. la un film legat de evenimentul acesta?

Nu m-a preocupat acest subiect, nu m-am gandit niciodata sa fac vreun film pe aceasta tema. Cred ca cele trei filme sunt povesti foarte personale. Relatia mea cu revolutia a fost cea a unui elev in clasa a XII-a, care se pregatea sa dea la medicina si care a constatat cu surprindere, in timp ce mergea la niste ore de chimie, ca tancurile invadasera orasul Cluj. Dar nu e un subiect care sa ma intereseze pentru film. Am o cu totul alta plaja de subiecte in cap si cred ca filmele care s-au facut sunt suficiente, sunt foarte bune si deocamdata e bine sa ne limitam la atat.

Legaturi bolnavicioase trateaza subiecte destul de delicate pentru Romania. Credeti ca asta a ajutat la succesul filmului sau a fost mai degraba un handicap?

Cred ca a ajutat, mai ales la nivel comercial, pentru ca s-a nascut o oarecare curiozitate fata de subiect: vorbim de relatii lesbiene, ba, mai mult, exista posibilitatea unui incest. Normal, a nascut si reactii de adversitate. Sunt oameni care mi-au spus ca, numai cand au auzit despre ce e vorba in film, au refuzat sa-l vada.

Ce loc ocupa in cariera dvs. perioada in care ati fost seful TVR?

Perioada respectiva face parte din categoria “experiente de viata foarte utile”. Pentru mine a fost un proiect in care am investit foarte multa energie si dorinta de a arata ca, de fapt, lucrurile nu sunt ce par a fi. Au fost prieteni care mi-au spus: nu accepta functia asta, faci o prostie, televiziunea i-a devorat pe toti oamenii care au fost acolo si nu vei reusi, pentru ca e imposibil sa schimbi ceva. Probabil din naivitatea varstei si din idealismul care ma caracterizeaza, am spus: ba se poate! Rezultatul a aratat ca acolo e nevoie de o cu totul alta conduita: ai nevoie intai de bombe si de torpile pentru a detona niste structuri, niste mentalitati si chiar niste oameni. Or, eu am crezut ca se poate si altfel si, in momentul in care eu am vazut ca trebuie sa vin cu arsenalul asta de arme, era prea tarziu. Nu regret experienta, dar mi-a lasat un gust amar, pentru ca am intalnit foarte multi oameni mici, urati si care provoaca rau.

 

Festivaluri de film in Romania

 

Acum v-ati intors la organizarea TIFF-ului.

Festivalul are deja o amploare foarte mare si an de an cred ca e tot mai solicitant faptul ca evolueaza si se extinde, asa ca trebuie sa-i gasim forme cat mai adecvate de desfasurare. E un proiect la care tin foarte mult, pe care l-am inventat alaturi de Mihai Chirilov si de ceilalti colegi. A fost un mare pariu sa pornim de la zero, aratand ca se poate naste si construi ceva de durata. Sunt foarte mandru de ce am facut acolo.

Cum sta Romania fata de tarile vecine la capitolul festivaluri de film?

Pana acum 3-4 ani statea prost, acum avem o oarecare diversitate de festivaluri, unele bune, altele aproape de catastrofa, dar, pentru o tara cu 20 de milioane de locuitori, cred ca ar mai fi loc de festivaluri organizate profesionist. Problema fundamentala tine de cei care le pun pe roate: multi vizeaza un castig imediat sau solutii de a baga niste bani in buzunar. Dar cred ca tine si de implicarea finantatorilor si in special a institutiilor publice. Mi-e neclar de ce, de exemplu, in Bosnia s-a putut si la noi nu se poate. In Bosnia s-a ridicat in ultimii ani Festivalul de la Sarajevo, care era destul de obscur la inceput, iar acum este cel mai important festival din partea asta de Europa si rivalizeaza tot mai mult cu Festivalul de la Karlovy Vary din Cehia. Festivalul de la Sarajevo s-a ridicat pentru ca statul a bagat o groaza de bani in organizare, incercand sa cultive faptul ca Bosnia are o cinematografie, mai ales ca a luat un Premiu Oscar pentru un No Man’s Land. La noi este mai bine fata de inceput, dar in continuare e o odisee in a colecta bani de la consilii, ministere s.a.m.d. Aceste institutii trebuie sa multumeasca toate artele: filmul, teatrul, baletul, dansul, muzica populara, pictura. Or, lucrul acesta nu se poate. Eu cred ca acum exista un moment de gratie pentru filmul romanesc, de care trebuie profitat. El trebuie impins in fata cu toate fortele: bani pentru filme si festivaluri. Cred ca e nevoie de un organism sau de un om cu viziune si cu strategie, care sa intrevada niste posibilitati ca valul acesta de succese din filmul romanesc sa continue. Daca nu va exista, probabil valul se va opri sau va intra intr-un soi de platou.

La ce lucrati acum?

Lucrez la un proiect care se cheama Nunti, muzici, casete video, documentar care a castigat finantare de la CNC si care vorbeste despre industria de nunti din Romania, dar vazuta din unghiul celor care sunt “artisti” la nunti. Apoi, lucrez scenariul la lungmetrajul care a castigat finantare in decembrie 2006 si care se cheama Sarada. In paralel, pregatesc, in calitate de producator, un proiect foarte ambitios, lungmetrajul de debut al regizorului de teatru Silviu Purcarete.

 

 

RICHARD PEÑA, directorul Festivalului de Film de la New York

Una dintre cele mai interesante zone din cinematografia europeana

 

Cu ce ocazie va aflati in Romania acum, in august 2007?

Sunt in Romania pentru ca, de ceva vreme, am discutat cu Institutul Cultural Roman din New York ca sa organizam o serie de proiectii cu filme romanesti, atat unele mai vechi, clasice, dar mai ales cele recente, din “noul val”, care sunt foarte apreciate in America si in toata lumea.

Care este relatia dvs. cu filmul romanesc?

Am venit la Bucuresti in 1984, invitat de autoritatile de atunci, ca sa vad niste filme romanesti pentru a organiza cateva proiectii in Statele Unite. Am vazut peste 30 de filme romanesti atunci, apoi m-am intors in Chicago si am organizat vreo 10 proiectii, pe care apoi le-am prezentat in mai multe orase americane. Atunci am cunoscut regizori precum Dan Pita, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iulian Mihu. Ulterior, am pastrat legatura cu ei, dar erau vremuri dificile pentru romani. Dupa schimbarile din anii ‘90, dar mai ales in ultimii 5-6 ani, cinematografia romaneasca s-a repozitionat pe un loc foarte bun.

Prin urmare, ati vazut evolutia filmului romanesc in ultimii 20 de ani.

Da, am urmarit-o de la distanta. Am vazut multe filme romanesti la festivaluri, la Cannes, la Berlin. La Festivalul de Film de la New York, in sectiunea Noi regizori/Noi filme am prezentat cateva din peliculele recente - Moartea domnului Lazarescu, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Fiind un moment prielnic, anul acesta, Institutul Cultural Roman din New York mi-a propus sa organizam un eveniment despre cinematografia romaneasca, lucru cu care am fost perfect de acord.

Ce parere aveti despre acest “nou val” din cinematografia romaneasca?

Cred ca filmul romanesc este, in prezent, una dintre cele mai interesante zone din cinematografia europeana. Sunt 6-7 regizori foarte talentati, cateva filme absolut impresionante, iar fenomenul acesta sper sa continue. De fapt, cred ca fenomenul este important pentru toata Europa Centrala si de Est, care, iata, dupa ce a fost atat de mult timp in afara atentiei noastre, acum se intoarce in cinematografele vestice. In afara de romani, sunt cativa regizori tineri foarte talentati din Ungaria si Polonia. Deja, ne uitam la aceasta parte a Europei ca la un loc unde sunt multe de spus din punct de vedere cinematografic.

Puteti compara aceasta generatie de tineri regizori romani cu alte miscari din istoria cinematografiei mondiale?

Este interesant ca mai multe filme ale acestei generatii privesc inapoi la anii “epocii Ceausescu”, pe cand regizorii acestia erau foarte tineri sau chiar copii. Ei isi povestesc oarecum propriile experiente din acea perioada. Multe dintre aceste filme incearca sa prezinte culorile vietii de atunci mai degraba decat sa se ocupe de partea politica.

Vorbiti-mi, va rog, despre seria de proiectii de filme romanesti pe care o veti prezenta la New York.

In aprilie 2008, la Walter Reade Theater, in Lincoln Center, vom organiza doua saptamani de proiectii ale unor filme romanesti. Intentionam sa prezentam 10 filme mai vechi si 10 filme noi, pentru a permite publicului sa-si dea seama ca cinematografia romaneasca nu s-a inventat anul acesta, ci ca are o istorie, o traditie, ca exista legaturi intre generatia noua si cea veche. Sper ca prin aceasta serie de filme sa fixam filmul romanesc in mintea spectatorilor.

Nu sunteti surprins de succesele recente ale cinematografiei romanesti?

Nu, pentru ca, din 1984, am descoperit filme romanesti bune si regizori talentati. Faptul ca, dupa 20 de ani, se ridica o noua generatie mi se pare legat de traditia cinematografiei romanesti.

Din experienta dvs., filmele straine prezente in festivaluri americane sunt alese de distribuitori pentru a fi proiectate in toata America?

Desigur. Filmul lui Cristian Mungiu are deja un distribuitor american si sunt sigur ca va fi un succes, mai ales ca are cronici foarte bune. Ma rog, filmele straine nu au o piata foarte larga in Statele Unite, dar 4 luni, 3 saptamani si 2 zile cred ca va face o figura frumoasa.

Cum sunt privite de publicul american filmele care au castigat Palme d’ Or?

Unele filme laureate la Cannes au avut succes pe piata americana, altele au fost un esec. Impresia mea este ca acest premiu nu prea conteaza pentru publicul larg american, care este fixat pe Oscaruri.

Apropo de Oscaruri, pelicula lui Cristian Mungiu a fost desemnata sa reprezinte Romania in competitia pentru film strain. Ce sanse credeti ca are?

Nu am avut niciodata talentul de a prezice Oscarurile. Sunt sigur ca oricine vede 4-3-2 isi da seama ca este un film foarte bun. Numai ca aici intervine un secret al Academiei de Film Americane: majoritatea membrilor juriului care voteaza la categoria film strain sunt in varsta, au peste 65 de ani, deoarece, pentru a vota la aceasta categorie, trebuie sa semnezi un document prin care declari ca ai vazut toate filmele din selectie. De exemplu, Martin Scorsese mi-a spus ca el n-a votat la aceasta categorie niciodata, pentru ca nu a putut vedea toate filmele acelea. De aceea, cei care voteaza sunt oameni care au mai mult timp la dispozitie, pensionari, asa ca multe din peliculele care au castigat Oscarul pentru film strain se adreseaza unui public in varsta. Apoi, legat de filmul lui Mungiu, problema avortului este foarte delicata in Statele Unite.

Exista un public american pentru filmul strain?

Statele Unite sunt un teritoriu foarte vast. Daca va spun ca numai 5% din publicul american este interesat de filmul strain, asta inseamna totusi cateva milioane de oameni! Cineva imi spunea odata ca majoritatea filmelor straine isi fac jumatate din incasari doar in New York, unde oamenii sunt interesati de cultura, in general. Dar in afara de New York si alte cateva orase mari, nu prea gasesti filme straine in cinematografe. Publicul larg se plange ca nu intelege limba, ca e greu sa citeasca subtitrarea, ca ritmul este diferit decat cel al filmelor americane.

Dvs. sunteti si profesor. Sunt studentii americani de la regie interesati de regizori straini?

La Columbia University, dintr-o serie de 60 de studenti la regie, cam 5-10 sunt cinefili infocati, vad foarte multe filme, unele straine. Studentii la regie prefera unii regizori straini: Almodovar, Wong Kar-wai, Lars von Trier, dar au tendinta de a gravita in jurul unui regizor anume, nu in jurul conceptului de film strain.

 

 

LAURENTIU BRATAN

Pe creasta valului

 

Evolutia cinematografului romanesc postcomunist e strans legata de evenimentele si tendintele din intreaga societate romaneasca. Dupa 1989, interesul oamenilor pentru cinema a scazut dramatic, motivat in primul rand prin aparitia televiziunilor si a concurentei enorme pe care acestea au reprezentat-o si inca o mai reprezinta pentru cinema. Asta a facut ca numarul cinematografelor sa se reduca cu cateva sute, consecinta a scaderii frecventarii salilor de zeci de ori!

Nici in planul productiei lucrurile nu stau mai bine. E adevarat ca, inainte de 1990, productia romaneasca de film era artificial mentinuta la 30-40 de filme anual, pe de o parte; iar pe de alta parte, productia era umflata prin raportari falsificate - orice film care avea o lungime de peste 90 de minute era considerat ca avand doua serii si punctat ca doua filme in statistici. Scaderea productiei romanesti de film a ajuns la pana spre 10 filme pe an, mergand treptat la colapsul din 1999-2000, cand, timp de un an si jumatate, niciun film romanesc n-a iesit pe ecrane.

In anii 1990 debuteaza un talent promitator - Nae Caranfil -, dar evolutia lui e izolata intr-un context dominat de filme de slaba calitate ale regizorilor din vechea generatie, care continua sa regizeze. Semne de schimbare apar apoi, modest, in 2001-2003, odata cu lansarea a patru filme ale unor regizori tineri: Marfa si banii (2001), de Cristi Puiu; Occident (2002), de Cristian Mungiu; Furia (2002), de Radu Muntean; si Examen (2003), de Titus Muntean. Suflul nou se simte in firescul abordarii, montajul bine tinut in mana (scenele se leaga intre ele ca intr-un adevarat film care curge, nu sunt dezlanat insirate ca-n filmele celor mai multi din vechea generatie). Si, poate cel mai important detaliu - actorii au replici firesti si un joc extrem de natural.

Innoirea cinematografului romanesc continua anevoios in anii urmatori, cand izbucnesc nenumarate scandaluri legate de finantarile publice pentru cinema, de mafia care domina parghiile CNC, de filmele rusinoase realizate pe bani publici de regizori ca Sergiu Nicolaescu, Dan Pita, Ioan Carmazan, Nicolae Margineanu, Geo Saizescu, Mircea Daneliuc...

Tanara generatie continua sa se impuna, timid, printr-o serie de scurtmetraje, printre care Apartamentul (2003), de Constantin Popescu, si Visul lui Liviu (2004), de Corneliu Porumboiu. Culmile gloriei, pentru scurtmetrajul romanesc al epocii postdecembriste, il ating cele doua mari premii obtinute la Cannes si Berlin: Palme d’Or pentru Trafic (2004), al lui Catalin Mitulescu, si Ursul de Aur pentru Un cartus de Kent si un pachet de cafea (2004), al lui Cristi Puiu.

De aici si pana la confirmarea deplina de anul acesta mai sunt cativa pasi pe care-i fac Cristi Puiu, in 2005, cu Moartea domnului Lazarescu, obtinand premiul sectiunii Un Certain Regard; apoi Corneliu Porumboiu, tot la Cannes, anul trecut, cu un film minimalist si de un umor atat de puternic, incat i-a cucerit chiar si pe asiatici - A fost sau n-a fost?, care a obtinut premiul Caméra d’Or pentru film de debut; Catalin Mitulescu, tot anul trecut si tot la Cannes, cu un film elaborat, cu o puternica tusa nostalgica pentru o adolescenta apusa - Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii -, care obtine premiul de interpretare feminina (Dorotheea Petre) al sectiunii Un Certain Regard, si regretatul Cristian Nemescu, cu mediumetrajul Marilena de la P7, prezentat anul trecut la Cannes.

Apar (sau continua) si alti regizori tineri, cu filme de calitate, care merg in aceeasi directie a innoirii cinematografului romanesc: Tudor Giurgiu, cu Legaturi bolnavicioase (2006), selectionat in sectiunea Panorama, la Berlin, si la multe alte festivaluri; Radu Muntean scoate al doilea film - Hartia va fi albastra, anul trecut, selectionat la numeroase festivaluri si obtinand mai multe premii.

In toti acesti ani continua sa turneze regizorul care debutase in anii ’90, Nae Caranfil, scotand, in 2002, Filantropica. Filmele lui Nae Caranfil cuceresc publicul romanesc cu un umor foarte acid, dar nu si festivalurile internationale.

Si, pentru a nu a fi acuzat de partinire, trebuie sa amintesc ca in toata aceasta perioada continua sa regizeze singurul reprezentant al vechii generatii demn de luat in considerare - Lucian Pintilie -, scotand doua filme minimaliste, doua mici bijuterii: Dupa-amiaza unui tortionar (2001) si Niki Ardelean, colonel in rezerva (2003); apoi un mediumetraj - Tertium non datur (2006), prezentat la Berlin.

 

Momentul Cannes 2007

 

Incununarea suprema pentru noua generatie vine, asadar, anul acesta, la Cannes, odata cu obtinerea Palme d’Or de catre 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, al lui Cristian Mungiu. Si, tot la Cannes anul acesta, obtine premiul sectiunii Un Certain Regard filmul (neterminat) al lui Cristian Nemescu - California Dreamin’. Filmul are inevitabile lungimi, dar, dincolo de acestea, ghicesti mana unui regizor tanar foarte talentat, cu forta, si care cu siguranta ca ar fi avut multe de spus in cinematograful romanesc al urmatorilor ani. Simtul deriziunii si umorul cinic il apropie de Corneliu Porumboiu, frizand de multe ori grotescul. Scenariul (tot Cristian Nemescu, impreuna cu Tudor Voican) e foarte bine scris, povestea absurda a trenului cu soldati americani, in drum spre Kosovo, blocat in gara unui satuc romanesc uitat de lume si de autoritati e excelent speculata. Din ea, Nemescu extrage povesti conexe, cu intelesuri profunde, precum cea a satenilor care i-au asteptat 50 de ani pe americani sa le rezolve problemele istorice majore, iar acum, ca au pus mana pe ei, ii santajeaza sa le rezolve problemele locale. Atmosfera e sumbra, raze de speranta nu prea exista, decat putin in final (neterminat?), cand Monica il intalneste pe Andrei dupa cativa ani, in oras.

Pe de alta parte, povestea foarte intunecata din 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, a unui avort pe vremea dictaturii ceausite, a impresionat si juriul, si presa, si publicul de la Cannes. Filmul are o interpretare excelenta (Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Laura Vasiliu), un scenariu foarte cursiv si aproape perfect tinut in mana (doar doua scene sunt prea lungi - cea a cinei in familie si cea in care Otilia cauta un loc in care sa arunce avortonul). Mungiu e, in acest film, un maestru al redarii atmosferei concentrationare a celei mai negre perioade ceausiste si surprinde, in detalii foarte atente, caracterul orwellian al acelor ani. Povestea cu avortul e doar un pretext pentru a crea un film de atmosfera, de redare a cenusiului epocii comuniste. Filmul e minimalist, esentializat, epurat de orice incarcaturi inutile. Atmosfera apasatoare, terna, e accentuata de alegerea anotimpului (toamna-iarna), cand totul e intunecat, innorat. Toate acestea fac din 4 luni, 3 saptamani si 2 zile unul dintre cele mai puternice filme din intreaga cinematografie romaneasca. E la fel de “intunecat” ca Hartia va fi albastra (care vorbeste despre un episod tragic din noptile revolutiei din 1989) si la mare distanta de nostalgia din Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii.

Tot anul acesta continua seria premiilor obtinute la festivaluri mari cu scurtmetrajul lui Radu Jude - Lampa cu caciula (Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la Sundance); si cu Valuri, de Adrian Sitaru - Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la Locarno.

Observam ca Festivalul de la Cannes e cel care a contribuit in mod substantial la succesul actual al filmului romanesc. Mult mai putin cel de la Berlin (doar cu Ursul de Aur pentru scurtmetraj) si deloc cel de la Venetia, care nici macar nu a selectionat vreunul dintre filmele romanesti ale acestei generatii.

Trebuie amintiti si un documentarist apartinand aceste generatii - Alexandru Solomon -, cu Marele jaf comunist (2004), singurul documentar romanesc distribuit in cinematografe dupa 1989, premiat si el la cateva festivaluri internationale; plus Adina Pintilie, selectionata la Locarno, anul acesta, in sectiunea Leopardul de maine, cu documentarul Nu te supara, dar...

 

“Generatie”, nu “val”

 

Ajunsi in acest punct, ar trebui facuta distinctia dintre “generatie” si “val”, caci adesea fenomenul de azi din cinematografia romana e numit, nefundamentat, un Nou Val. Toti acesti regizori tineri debuteaza in aceeasi perioada, dar trebuie sa tinem cont de faptul ca ei nu fac parte dintr-un curent, dintr-o grupare cu viziuni estetice comune. Nu se intalnesc unii cu altii decat intamplator, nu au vreun manifest in care sa-si exprime eventual aceleasi deziderate etc. Nu e deloc o situatie asemanatoare cu Noul Val Francez sau Noul Val Cehoslovac sau cu neorealismul italian sau cu Dogma daneza... Acesti regizori tineri au, dimpotriva, viziuni destul de diferite unii de altii in ceea ce priveste stilul cinematografic, tematica abordata. De la minimalismul foarte accentuat al lui Porumboiu la nostalgia elaborata a lui Mitulescu e cale foarte lunga. Iar aceasta cale trece printr-o multitudine de fatete: simtul deriziunii in abordare ionesciana la Puiu; filmul de atmosfera apasatoare la Mungiu si Radu Muntean; umorul acid la Nemescu si Porumboiu... Toate aceste diferente fac ca notiunea de Nou Val sa nu se justifice atunci cand vorbim de filmele tinerilor din ultimii 5-6 ani, ci mai degraba notiunea de Noua Generatie.

Semnele innoirii, asadar, au aparut la inceputul acestui deceniu si s-au impus la mijlocul lui. Era si timpul, pentru ca filmul romanesc devenise, in perioada 1990-2001, jalnic. Pe de alta parte, premiul suprem de la Cannes, de anul acesta, e cea mai importanta distinctie obtinuta vreodata de cinematografia romaneasca. Chiar daca nu e in val, filmul romanesc e pe val in momentul acesta si de creasta valului ar trebui sa stim sa profitam in anii ce vin.

 

 

Filmul lui Caranfil, blockbuster romanesc

 

(...) Restul e tacere are cel mai mare buget dintre toate productiile lansate din ‘90 incoace - 2,4 milioane de euro - o distributie generoasa, cu sute de figuranti, o recuzita impresionanta marca Levintza, imagine si sunet de foarte buna calitate si o poveste de epoca spusa cu mult umor - cateva dintre ingredientele care aduc public.

(...) Din pacate, in cinematografe va ajunge foarte tarziu, abia in martie 2008, dupa ce va trece prin festivaluri si va castiga ceva notorietate. Inainte de lansare, va fi difuzata o miniserie TV cu making of-ul filmului. (...)

Nae Caranfil se foloseste cu talent de toate trucurile filmelor clasice de epoca, inclusiv secvente de animatie si muzica de orchestra. Ce e nou in tot acest demers e ca povestea e pur romaneasca - aventura realizarii primului lungmetraj Independenta Romaniei, din 1912 - si se distanteaza elegant de tot ce s-a facut in ultimii ani in cinematografia autohtona. (...) (Florentina Ciuverca, Evenimentul Zilei, 10 iunie 2007)

 

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii se lanseaza in America

 

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, lungmetrajul de debut al regizorului roman Catalin Mitulescu, va fi distribuit in America de Nord de Film Movement, conform The Hollywood Reporter. Mai intai, lungmetrajul va fi disponibil pe DVD doar membrilor clubului Film Movement, incepand din iulie. In primul trimestru din 2008 va avea loc premiera intr-un numar restrans de cinematografe, iar peste alte cateva luni, DVD-ul va putea fi cumparat din magazine si de pe Internet. In Romania, Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii a fost vazut la cinema de aproape 17.000 de spectatori, dar a avut un public mult mai numeros in urma lansarii pe DVD. (...) (Razvan Boboc, www.cinemagia.ro, 22 iunie 2007)

 

Filmul lui Mungiu, proiectat cu casa închisa la New York

 

Biletele la proiectiile cu 4 luni, 3 saptamani si 2 zile din cadrul Festivalului de Film de la New York (28 septembrie-14 octombrie) s-au vandut deja, iar filmul lui Cristian Mungiu a starnit un interes la fel de mare din partea presei americane.

Proiectia pentru presa a filmului premiat cu Palme d’Or a avut loc miercuri, 26 septembrie. Sesiunea de întrebari care a urmat proiectiei a fost moderata de însusi directorul festivalului, Richard Peña, informeaza Institutul Cultural Roman din New York.

Potrivit sursei citate, jurnalistii americani, bine informati în legatura cu contextul istoric romanesc in care e plasata actiunea, au fost interesati de felul in care s-a nascut ideea acestui film si de structura care il sustine (selectia actorilor, realizarea cadrelor lungi, fara taieturi, spiritul geometric al pozitiilor camerei), dar si de receptarea acestuia de catre tanara generatie din Romania. Cristian Mungiu a subliniat ca filmul sau nu este unul cu mesaj sau morala ci, din contra, complexitatea sa vine tocmai din faptul ca s-a ferit de parabole, metafore ascunse sau predici melodramatice privind viata în comunism. (Mediafax, 27 septembrie 2007)

 

Nemescu, viata ca un film

 

(...) Nemescu si echipa lui dardaiau de frig intr-o zona intunecata din cartierul Rahova, intr-un loc in care nu ai vrea sa ratacesti de unul singur. Filmau mediumetrajul Marilena de la P7, o poveste de iubire dintre un pusti de cartier cu gura spurcata si hormonii dezlantuiti si Marilena, una din curvele din fata blocului. Printre pozele facute in acele zece zile de filmare, e una la care revin de cand am inceput sa-l cunosc pe Nemescu din amintirile familiei, colegilor si prietenilor. In poza, Nemescu arata mai ca intotdeauna - slab, plapand, inocent, cu o umbra de ghidusie sub ochii caprui vii si un inceput de chelie. E infofolit intr-un hanorac ascuns sub o geaca de blugi, iar pe spate are ghiozdanul de care era nedespartit in acele zile. Sta pe un scaun de plastic, iar in fata are un cabinet mobil cu monitorul. E o postura clasica de regizor la lucru. In spatele lui insa nu e un decor de platou, nici zece asistenti gata sa-i satisfaca fiecare moft. Sunt blocuri gri, neprimitoare, iar in jurul lui stau personaje pitoresti ale cartierului, fete curioase, neincrezatoare, care par a se intreba: “Ce face ma amaratul asta aici?”. (...) (Cristian Lupsa, Esquire, septembrie 2007)

 

Boogie, noul film al lui Radu Muntean

 

(...) Scenariul, realizat de Alexandru Baciu, Razvan Radulescu si Radu Muntean - pe atunci cu titlul 30 si ceva -, a luat “bronzul” la concursul organizat in 2006 de Centrul National al Cinematografiei, obtinand astfel 1.000.000 de lei. Cei trei s-au ales deja cu Premiul Uniunii Cineastilor pentru scenariul celui de-al doilea lungmetraj semnat Radu Muntean, Hartia va fi albastra. Regizorul marturiseste insa ca ideea ii apartine si ca a fost un scenariu mai greu de scris decat predecesorul sau, dar ca a stiut de cand lucra la Hartia va fi albastra ca Boogie este urmatorul sau lungmetraj. “Am schimbat o gramada de variante, mai ales pana am ajuns la un sinopsis care sa ne multumeasca pe toti trei”, afirma Muntean.

Noua denumire a lungmetrajului provine de la porecla din liceu a protagonistului. Sinopsisul este axat pe calatoria pe care Bogdan Ciocazanu - Boogie, cum ii spun prietenii - o face la mare pe 1 mai, alaturi de sotia si de copilul lui, in varsta de trei ani. Acolo ii intalneste pe cei mai buni prieteni ai sai din liceu, Penescu si Iordache; acestia sunt liberi si pusi pe distractie, iar grupul e chitit sa reinvie escapadele bahico-sexuale din tinerete. (...) (Alexandra Olivotto, Cotidianul, 4 septembrie 2007)