Kosovo: un stat captiv

Interviu cu dr. ANDREA LORENZO CAPUSSELA, fostul șef al Departamentului Economic din cadrul Biroului Civil Internațional (ICO), care și-a prezentat pe 11 mai, la London School of Economics (LSE), concluziile noii sale cărți: State-Building in Kosovo: Democracy, Corruption and the EU in the Balkans.

Ați văzut din interior ridicarea acestui stat. Unde se află astăzi Kosovo?

Într-o singură propoziție, aș spune că procesul de state-building în Kosovo a eșuat. Ajungem la această concluzie dacă vom compara investițiile pompate în procesul de state-building cu rezultatul lor. A eșuat și dacă ne raportăm la evoluția sa propriu-zisă pe parcursul ultimilor 15 ani față de cea a celorlalte state din Balcani. Dacă ne uităm la datele care acoperă parametrii de guvernanță și cei care se referă la calitatea vieții, aceștia fie stagnează, fie se află în declin. Dimpotrivă, în restul regiunii, aceste realități se află pe o pantă ascendentă, progresează. Chiar și în cazul Serbiei, dacă ne uităm la aspecte care țin de stat de drept, corupție și guvernanță politică, din 2008 până în prezent, Belgradul a făcut progrese. Kosovo, nu. Diferența este că Vestul a cheltuit aproximativ 2 miliarde de euro, a avut controlul asupra sistemului judiciar și asupra sistemului politic, astfel că întrebarea devine: cum se face că Serbia a performat mai bine? Pentru mine, asta este măsura eșecului. Din perspectiva unei analize strict monetare (cât s-a cheltuit și ce s-a obținut), Kosovo este cea mai săracă țară din Balcani și, probabil, alături de Moldova, cea mai săracă din Europa.

Sunt mulți observatori care spun că, din punct de vedere economic, Kosovo nu este o entitate capabilă să se autosusțină.

Nu există factori și cauze structurale inerente pentru care Kosovo să nu devină un stat autosustenabil. Kosovo are o populație de 1,8 milioane de locuitori. Sunt multe state care o duc bine și au o populație mai mică. Spre exemplu, Slovenia. Problemele economice pe care le are Kosovo nu se datorează mărimii sale. Kosovo chiar are câteva active importante: un sol fertil, resurse minerale și mai ales o populație tânără numeroasă. Dar este important să le oferi o educație bună și să le deschizi oportunități. Totul ține de cum este organizată economia locală, de ce instituții o guvernează. În Kosovo, problema este elita politică, profund un-accountable, cu instincte mai degrabă prădătoare, extractive și rentiere, interesată să păstreze economia într-o stare de ineficiență pentru societate ca întreg, dar un sistem benefic lor. Oamenii nu au oportunități economice reale. Iată marea problemă. Primul pas pentru a dezvolta Kosovo ține de modul în care societatea este organizată.

Este și această lipsă de oportunitate economică cauza imensului exod al tinerilor kosovari către Europa?

Exodul este doar în parte un semn al deteriorării condițiilor socio-economice. În cel mai recent raport dedicat statelor balcanice, Comisia Europeană vorbește de un val de aproximativ 90.000 de persoane care au părăsit Kosovo în doar câteva săptămâni. Asta înseamnă 5% din populație. Cred că este fără precedent pentru o țară care nu se află în război. Așadar, ce s-a întâmplat dincolo de condițiile socio-economice, care sunt relativ constante? În iunie 2014, au fost alegeri urmate de șase luni de blocaj politic. Fostul guvern (dat de PDK) avea capacitatea de a preveni ca o nouă coaliție să preia puterea, dar nu era suficient de puternic pentru a avea majoritatea parlamentară. Însă parte din coaliție era și un partid nou (Vetëvendosje), controversat, dar cu o platformă antisistem, militând pentru resetarea sistemului de guvernare. Blocajul s-a terminat în noiembrie, când PDK și LDK, unul dintre partidele tradiționale (aliat al Vetëvendosje), au anunțat formarea unei coaliții. Sunt partidele care au guvernat Kosovo, prin rotație sau împreună, în ultimii 15 ani. Sunt încarnarea establishmentului. Este și momentul în care populația își pierde speranța și încrederea în sistemul politic. Pe acest fond, exodul. Începutul exodului se suprapune cu anunțul noului guvern.

State-building-ul este departe de a fi o știință exactă. Unde s-a greșit? Care au fost erorile care
s-au făcut în Kosovo?

Este o țară în care calitatea guvernării este negativă și statul de drept este slab. Iar dacă faci parte din elită, poți accesa resursele economice de oriunde din țară și le poți băga în propriul buzunar fără a fi tras la răspundere. Nici judecătorii, nici alegerile nu reprezintă o amenințare reală pentru puterea establishmentului. Așadar, de ce ar fi în interesul tău să renunți la un statu-quo benefic? Singura modalitate prin care elitele vor fi dispuse să-și schimbe comportamentul, încurajând chiar o circulație autentică a elitelor, este doar prin implementarea unui sistem puternic al cărui efect să fie o răspundere politică reală. Abia atunci cei care sunt ghidați de interesul public se pot organiza pentru a exercita mai multă presiune asupra autorităților politice. Prioritatea celor implicați în state-building trebuie să fie să ajute societatea să-și consolideze capacitatea de contrabalansare și de limitare a puterii elitelor. Un sistem de checks-and-balances, deopotrivă formal și informal. Curtea Constituțională, presa liberă, judecătorii, sindicatele, Avocatul Poporului, diversele ONG-uri, minoritățile parlamentare și partidele politice trebuie să dispună de puterea de a constrânge puterea formală. Acesta ar fi trebuit să fie obiectivul primar al procesului de state-building. În opinia mea, UE nu a urmărit acest obiectiv suficient de clar și asta pentru că analiza problemelor din Kosovo a fost superficială. Prea multă atenție s-a acordat componentei etnice, deși Kosovo este în proporție de 94% albanez. Sârbii sunt doar 3-4%. Kosovo este țara cea mai omogenă etnic din Europa. Din cauza acestei probleme etnice imaginate, s-a forțat o superdescentralizare a sistemului de guvernare, care nu are niciun sens într-o țară atât de mică. Atenția, în mod eronat, s-a concentrat pe componenta etnică, într-un context în care marea problemă era una de guvernare. Nu în ultimul rând, accentul s-a pus pe redactarea legilor, nu și pe implementarea lor. Iar comunitatea internațională s-a temut de instabilitatea politică pe termen scurt. Desigur, dacă ai o democrație autentică, unde puterea se schimbă, poate fi haotic, mai ales în fazele inițiale. Nimeni nu a vrut să vadă haos, pentru că pentru întreaga lume Kosovo trebuia să fie o poveste de succes. Mai mult, ONU și NATO au permis elitei kosovare să-și păstreze armele după război. Practic, în afară de puterea politică, economică, chiar criminală, dincolo de instituirea propriilor rețele clientelare, elita kosovară avea și puterea militară. Dacă avem o perspectivă pesimistă asupra naturii umane, în cele din urmă, esența puterii rezidă în capacitatea de a folosi violența. În Kosovo avem o privatizare a violenței, unde elita are propria sa poliție și propriile sale arme. Să ne imaginăm că, după 2008, când Kosovo a devenit independent, EULEX (misiunea pentru rule of law a UE) ar fi încercat să aresteze câțiva dintre ei pentru fapte de corupție, după nouă ani în care ONU le-a dat mână liberă. Cum ar fi reacționat? Ar fi putut să răspundă, să împuște unu-doi polițiști europeni doar ca să le dea o lecție. Dar asta ar fi însemnat un dezastru politic pentru Occident, după ce în mod constant a spus că Priština se află pe drumul cel bun, că elitele locale sunt proeuropene. Vestul era vulnerabil din punct de vedere politic în fața elitelor kosovare.

Este Kosovo un stat captiv?

Definiția clasică a unui stat captiv este atunci când elitele economice sunt suficient de puternice încât controlează întreg procesul politic. În Kosovo avem o formă evoluată. Nu există o elită economică separată. Politicul și economicul se întrepătrund. Au evoluat împreună. Motivul este acela că la început nu există o elită economică propriu-zisă, ci una militară, criminală, o mișcare de rezistență politică și socială care își finanța activitățile prin economia underground. Economia și sectorul privat s-au ridicat pe aceste realități. Avem, practic, o singură elită. Poate că avem facțiuni care se află în competiție, dar ele sunt parte din același sistem și împărtășesc un interes în perpetuarea sa.

Cum evaluați performanța EULEX? A resetat EULEX stimulii sistemului?

În proporție de 0%. Dimpotrivă. Chiar a consolidat sistemul de guvernare, tocmai pentru că nu au investigat niciun caz de mare corupție. În mod paradoxal, EULEX a sfârșit prin a conferi elitelor un patent al inocenței. La nivelul străzii, oricine crede că elita este coruptă și are legături cu crima organizată. Când EULEX și-a început misiunea, mulți au sperat că se va face curățenie. În 2010, EULEX a făcut o mare investigație la Ministerul Transporturilor. Au existat ample demonstrații de susținere a demersului EULEX. Dar în cele din urmă, nimeni nu a fost condamnat. Acum elitele pot să spună publicului - „Credeți că sunt corupt? Ei bine, nu sunt. Dacă aș fi fost corupt, atunci EULEX m-ar fi trimis la închisoare“. Într-unul dintre cazuri, investigația EULEX a avut efectul de a ajuta elitele să scape de un obstacol în calea intereselor lor. EULEX a făcut erori extraordinare. Din incompetență? Atunci, este o incompetență de proporții colosale.

Ce lecții trebuie să învățăm din malpraxisul kosovar?

În primul rând, trebuie subminată fundația nesănătoasă pe care se întemeiază puterea elitelor locale. Puterea lor – economică, politică, criminală – trebuie să devină imputabilă (accountable) și expusă competiției reale. Aceasta este marea provocare conceptuală pentru practicienii procesului de state-building, mai ales în Kosovo. Este o balanță fragilă, dar extrem de necesară între două imperative. În Kosovo, comunitatea internațională nu a depins de bunăvoința elitelor locale. Dimpotrivă. Elitele locale depindeau de instituțiile internaționale, pentru că, în absența lor, Kosovo nu ar fi fost lăsat să devină stat.

În al doilea rând, implicarea într-un proces de state-building are sens numai dacă cei care intervin au un interes politic în succesul său. UE are un interes puternic în dezvoltarea Kosovo pe termen lung. Dar acesta rămâne un caz problematic în mijlocul unei regiuni problematice. Teoriile normative (precum cele elaborate de Amartya Sen) sugerează că nu poți avea stabilitate și dezvoltare pe termen lung în absența unei democrații puternice. În absența unui stat de drept puternic, a unui sistem funcțional de checks and balances, nu vei avea stabilitate politică sau dezvoltare economică.

Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA